ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 317/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția V-a civilă, la data de 14 iunie 2010, sub nr. 28736/3/2010, reclamanții B.R.Ș. și P.I. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, prin Primar General, solicitând obligarea acestuia la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosință, în perioada 1 iunie 2007 - 1 octombrie 2009, a terenului în suprafață de 361,91 mp, situat în București, bd. O.G. - fost str. F., sector 3, evaluate provizoriu la suma de 140.000 euro. Prin cererea precizatoare formulată la data de 4 martie 2011, reclamanții au indicat valoarea în RON a pretențiilor, la suma de 591.276 RON.

Prin Sentința civilă nr. 2086 din 13 decembrie 2013, Tribunalul București, secția V-a civilă, a admis în parte acțiunea precizată; a obligat pe pârât la plata sumei de 364.805,28 RON, cu titlu de contravaloare lipsă de folosință aferentă imobilului-teren în suprafață de 361,91 mp, situat în București, bd. O.G., sector 3, pentru perioada 1 iunie 2007 - 1 octombrie 2009, precum și la plata sumei de 9.959,05 RON, cheltuieli de judecată către reclamanți. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele: Reclamanții au făcut dovada că au calitatea de proprietari ai terenului situat în București, bd. O.G.

(fost str. F.), sector 3, în suprafață de 361,91 mp, dobândind imobilul prin cumpărare de la numita B.C.T.R., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la 2 februarie 2005. Prin Sentința civilă nr. 1158 din 19 septembrie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, rămasă irevocabilă, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții B.R.Ș. și P.I. împotriva Primăriei Municipiului București și a fost obligată pârâta să demoleze lucrările realizate pe terenul proprietatea reclamanților, situat în București, bd. O.G. (fost str. F.), sector 3, în suprafață de 361,91 mp și să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie acest imobil. Reclamanții au formulat cerere de executare silită a sentinței, încuviințată prin încheierea de ședință pronunțată la data de 5 iunie 2009 de Judecătoria Sectorului 3 București, în Dosarul nr. 8966/301/2009.

Prin încheierea de ședință pronunțată la data de 27 august 2009 de Judecătoria Sectorului 3 București, în Dosarul nr. 13738/301/2009, a fost admisă cererea reclamanților și aceștia au fost autorizați să demoleze, pe cheltuiala pârâtei, lucrările realizate pe terenul din București, bd. O.G. (fost str. F.), sector 3, în suprafață de 361,91 mp, iar la data de 1 octombrie 2009, în cadrul executării silite, construcțiile au fost demolate, potrivit susținerilor reclamanților. Din cuprinsul procesului-verbal întocmit de B.E.J. A.C. la data de 1 octombrie 2009, rezultă că reclamanții au fost de acord cu soluționarea amiabilă. Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat contravaloarea lipsei de folosință pe perioada cuprinsă între momentul edificării căii de acces asfaltate de către pârâtă pe terenul lor, conduită sancționată prin Sentința civilă nr. 1158 din 19 septembrie 2007, și data demolării tuturor construcțiilor existente pe acest teren.

În temeiul art. 480 C. civ., proprietatea privată este protejată de lege, permițând titularului dreptului să îl exercite în mod exclusiv, absolut și perpetuu. În cauză, este de necontestat că dreptului de proprietate al reclamanților i s-a adus o limitare cu efecte pe o perioadă de cel puțin doi ani, împrejurare constatată cu putere de lucru judecat prin considerentele Sentinței civile nr. 1158 din 19 septembrie 2009 pronunțată de Tribunalul București. Prevederile art. 998 C. civ. constituie temeiul legal pentru consacrarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, înțelegând prin aceasta ansamblul de norme legale și principii de drept potrivit cărora intervine obligația de reparare a prejudiciului cauzat unei persoane ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite.

Astfel, condițiile generale ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sunt: existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, existența unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită și prejudiciu, existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat. Fapta ilicită este concretizată în speța de față în acțiunea pârâtului prin care a îngrădit folosința dreptului de proprietate exclusiv al reclamanților. În lumina prezumției puterii de lucru judecat, reținând că pârâta nu a răsturnat sarcina probei și nici nu avea cum să o facă, dat fiindcă a figurat ca parte și în Sentința civilă nr. 1158 din 19 septembrie 2007, tribunalul a reținut că fapta ilicită a acesteia este dovedită.

În cauza de față, au fost efectuate trei rapoarte de expertiză, primul, realizat de expertul A.E., fiind înlăturat din materialul probator, astfel cum rezultă din încheierea pronunțată la data de 14 octombrie 2011. A fost realizat un nou raport de expertiză, de către D.O.A., înlăturat și acesta la data de 13 septembrie 2013, pentru lipsa de obiectivitate a concluziilor expertului, care nu a făcut decât să se raporteze la lucrarea expertului A.E., deși obiectivele raportului nu au fost în acest sens. Ca atare, s-a dispus efectuarea unui alt raport de expertiză, cenzurat de către tribunal, în temeiul art. 202 și urm. C. proc. civ. Astfel, reclamanții au învestit instanța cu o cerere având ca obiect stabilirea contravalorii lipsei de folosință a imobilului-debit principal, în temeiul dreptului comun.

Reclamanții nu au solicitat o eventuală taxă de timbru de monument istoric, nicio eventuală taxă pe valoarea adăugată, cum nu s-au solicitat nici dobânzi legale. Nu există niciun temei juridic pentru care aceste taxe sau daune să fie suportate de către pârât. Ca atare, prejudiciul cert în cauză se constituie dintr-o lipsă de folosință care a fost raportată de către expert la cuantumul unei taxe locale pe care pârâta ar fi putut să o perceapă dacă terenul îi aparținea, adică suma de 1,20 RON/mp/zi, ceea ce în final presupune suma de 13.028,76 RON/lună (361,91 mp x 1,20 RON = 434,292 RON/zi x 30 zile = 13.028,76 RON).

Reținând acest calcul, general valabil anilor 2007, 2008 și 2009, față de perioada care face obiectul litigiului, tribunalul a constatat că, pentru anul 2007, pârâtul datorează o sumă egală cu 91.201,32 RON (13.028,76 RON x 7 luni), pentru anul 2008, suma de 156.345,12 RON (13.028,76 RON x 12 luni), iar pentru anul 2008, suma de 117.258,84 RON (13.028,76 RON x 9 luni). Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul.

Prin Decizia civilă nr. 371A din 23 septembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul și a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că: a admis excepția prescripției pentru perioada 1 iunie 2007 - 13 iunie 2007 și a respins acțiunea pentru această perioadă, ca prescrisă; a obligat pe pârât la plata sumei de 359.159,484 RON, cu titlu contravaloare lipsă de folosință aferentă terenului pentru perioada 14 iunie 2007 - 1 octombrie 2009; a obligat pe pârât la plata sumei de 9.902,59 RON cheltuieli de judecată; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut următoarele: 1. În mod corect a reținut prima instanță că angajarea răspunderii civile delictuale presupune dovedirea întrunirii condițiilor generale ale acesteia, astfel cum sunt reglementate în art. 998 - 999 C. civ., și anume: existența unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, a unui raport de cauzalitate între primele două și a vinovăției celui care a provocat prejudiciul, în oricare dintre formele prevăzute de lege.

Prejudiciul creat intimaților-reclamanți constă în lipsirea acestora de exercițiul concret al atributului jus utendi al dreptului de proprietate - care presupune exercitarea de către titularul său a unei stăpâniri efective asupra bunului în materialitatea sa, din punct de vedere fizic sau economic, direct și nemijlocit, prin putere proprie și în interes propriu sau a consimți ca stăpânirea să fie exercitată, în numele și în interesul lui, de către o altă persoană - pentru terenul ocupat de către apelantul-pârât. Este de menționat că fac obiectul criticilor din apel numai întinderea faptei ilicite (ocuparea totală sau parțială a terenului proprietatea intimaților-reclamanți) și întinderea prejudiciului suportat de intimații-reclamanți (criteriile de calcul a lipsei de folosință).

Prin urmare, date fiind limitele devoluțiunii, întrunirea în cauză a elementelor răspunderii civile delictuale excede controlului instanței de apel, rămânând definitiv stabilită prin hotărârea tribunalului. 2. Referitor la excepția prescripției, invocată din oficiu, sunt aplicabile dispozițiile art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora neexercitarea dreptului la acțiune în termenul prevăzut de lege conduce la stingerea dreptului la acțiune. Termenul de prescripție, cu caracter general, aplicabil acțiunilor prin care se valorifică drepturi de creanță, cum este cazul cererii din prezenta cauză, este instituit de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia "termenul de prescripție este de 3 ani (..)". Acest termen se aplică tuturor acțiunilor personale, indiferent de izvorul concret al raporturilor juridice, desigur cu excepția cazurilor pentru care sunt stabilite termene speciale de prescripție.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Prin urmare, pentru prejudiciul aferent fiecărei zile ulterioare datei de 1 iunie 2007 începutul termenului de prescripție se situează în ziua respectivă, iar împlinirea acestuia are loc după trei ani. Cât privește modul de calcul al termenului de prescripție stabilit pe ani, art. 101 alin. (3) și (4) C. proc. civ. instituie regula conform căreia acesta se împlinește în ziua corespunzătoare (zilei în care a început să curgă) din ultimul an; dacă ultima lună nu are o zi corespunzătoare, termenul se socotește împlinit în ultima zi a acestei luni.

Aplicând aceste considerații teoretice în cauza de față, se constată că, spre exemplu, dreptul la acțiune pentru prejudiciul aferent zilei de 6 iunie 2007 s-a prescris la data de 6 iunie 2010, întrucât acțiunea nu a fost introdusă cel târziu la această dată. Mergând pe același raționament, dreptul la acțiune pentru prejudiciul aferent fiecărei zile din perioada 1 iunie 2007 - 13 iunie 2007 s-a prescris în mod corespunzător în intervalul 1 iunie 2010 - 13 iunie 2010, întrucât acțiunea a fost introdusă la data de 14 iunie 2010. În aceste condiții, se constată că acțiunea era prescrisă pentru perioada în discuție. 3. Prin Sentința civilă nr. 1158 din 19 septembrie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 3478/3/2008, pârâta Primăria Municipiului București a fost obligată să demoleze lucrările realizate pe terenul reclamanților B.R.Ș.

și P.I. (fost str. F.), sector 3, în suprafață de 361,91 mp și să lase reclamanților în deplină proprietate acest imobil. Prin urmare, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că apelantul-pârât ocupa în întregime, la data pronunțării hotărârii, terenul în suprafață de 361,91 mp, numai astfel explicându-se faptul că a fost obligat să îl predea în întregime intimaților-reclamanți.

De asemenea, printr-un considerent decizoriu, instanța a reținut că: "În concluziile raportului de expertiză s-a stabilit că drumul asfaltat construit cu ocazia modernizării Pasajului Mărășești ocupă din terenul proprietatea reclamanților o suprafață de 153,51 mp, delimitată prin punctele S1, 6, 7, 8, 9, iar la data efectuării expertizei, pe terenul proprietatea reclamanților în suprafață de 172,19 mp, delimitat prin punctele S9, 8, 4, 5, era depozitat moloz, rezultat în urma lucrărilor de șantier din zonă". De asemenea, a reținut că: "La dosar a mai fost depusă somația adresată de către reclamanți pârâtului, prin care se solicită sistarea lucrărilor pe teren", iar din partea din hotărâre în care sunt expuse susținerile părților reiese că reclamanții au trimis pârâtei o notificare, prin intermediul executorului judecătoresc R.C., la data de 28 septembrie 2006, primită de pârâtă la data de 2 octombrie 2006. Prin urmare, lucrările pe (întregul) teren erau realizate la data de 14 iunie 2007. Prin încheierea din 5 iunie 2009 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în Dosarul nr. 8966/301/2009, a fost admisă cererea formulată de creditorii B.R.Ș.

și P.I., privind pe debitoarea Primăria Municipiului București și a fost încuviințată executarea silită a obligației debitoarei de predare a bunului imobil în suprafață de 361,91 mp, situat în București, bd. O.G. (fost str. F.), precum și demolarea lucrărilor realizate pe terenul creditorilor, cuprins în titlul executoriu reprezentat de sentința civilă sus-menționată. La data de 23 iunie 2009, s-a emis somație în Dosarul de executare nr. 244/2008 al S.C.E.J. A. și C. Prin procesul-verbal întocmit la data de 6 iulie 2009 în același dosar de executare, s-a reținut că reprezentantul debitoarei a solicitat un termen de 60 de zile pentru a aduce la îndeplinire hotărârea judecătorească și că reprezentantul creditorilor s-a opus.

Totodată, s-a constatat de către executorul judecătoresc că debitoarea nu și-a îndeplinit obligația de a face, respectiv de a demola lucrările realizate pe terenul creditorilor și că nu a predat imobilul menționat acestora. Ulterior, prin încheierea din 27 august 2009 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în Dosarul nr. 13738/301/2009, a fost admisă cererea formulată de reclamanții B.R.Ș. și P.I. și au fost autorizați reclamanții-creditori să demoleze, pe cheltuiala pârâtei-debitoare, lucrările realizate pe terenul în suprafață de 361,91 mp. În fine, prin procesul-verbal întocmit la data de 1 octombrie 2009 în Dosarul de executare nr. 244/2008 al S.C.E.J.

A. și C., s-a reținut că debitoarea a solicitat un termen pentru analizarea situației și identificarea unei soluții pentru rezolvarea pe cale amiabilă, iar creditorii, asistați de avocat, au fost de acord cu amânarea executării până la data de 5 septembrie 2009. Ca atare, în mod temeinic a reținut prima instanță și că apelantul-pârât a ocupat întregul teren până la finalul perioadei indicate în cererea de chemare în judecată, respectiv 1 octombrie 2009. 4. Principiul general în materia reparării prejudiciului este acela al reparării integrale a prejudiciului cauzat de fapta ilicită. Aceasta înseamnă că autorul prejudiciului este obligat să acopere nu numai prejudiciul efectiv (damnum emergens), dar și beneficiul nerealizat (lucrum cessans).

Beneficiul nerealizat de către un proprietar ca urmare a ocupării imobilului său de către o altă persoană este reprezentat de chiria pe care acesta ar fi putut-o obține prin închirierea imobilului. Este adevărat că, în regulă generală, este vorba de prețul pe care proprietarul l-ar fi putut obține prin închiriere pe piața liberă. În primul rând, deși această obligație îi revenea potrivit art. 1169 C. civ. și art. 129 alin. (1) C. proc. civ., apelantul nu făcut dovada acestui preț, nepropunând administrarea în acest sens a unei expertize de evaluare.

În situația particulară din cauză, se poate prezuma că, întrucât potențialii chiriași evită situațiile juridice incerte, cu riscuri în privința unei liniștite folosințe a terenului, ar fi fost dificil ca intimații-reclamanți să găsească o persoană care să fi dorit să închirieze (pe durata efectuării lucrărilor) terenul al căror proprietari sunt, chiar neocupat efectiv de către apelantul-pârât, de vreme ce făcea parte dintre terenurile incluse în perimetrul cuprins între bd. U., str. N.T., bd. O.G. și bd. M.V., sector 3, afectate de lucrările necesare realizării proiectului "E.", așa cum rezultă din H.C.G.M.B. nr. 55/2006, prin care s-a aprobat cumpărarea terenurilor respective.

Din contră, cel căruia ar fi fost firesc să i-l închirieze intimații-reclamanți, în condițiile interesului declarat pe care îl prezenta terenul pentru acesta, era apelantul-pârât Municipiul București, iar chiria, în condițiile inexistenței unei piețe pe care să se întâlnească oferta cu acceptarea în domeniul relațiilor dintre particulari și autoritățile publice, este rezonabil să fie cea pe care, la rândul său, autoritatea publică ar solicita-o pentru terenurile aflate în proprietatea sa în vederea utilizării în același scop (organizare de șantier), cu titlu de taxă locală pentru utilizarea temporară a locurilor publice. Este de precizat și faptul că sintagma "cale suplimentară de acces", folosită în anexele la H.C.G.M.

nr. 300/2016, H.C.G.M.B. nr. 111/2007, H.C.G.M.B. nr. 227/2008 și H.C.G.M.B. nr. 405/2009, se referă la situația în care întreg terenul pus la dispoziție de unitatea administrativ-teritorială este folosit în acest scop, iar nu și la aceea în care este vorba de o cale de acces ca element indispensabil al unei organizări de șantier, cum este cazul în speță, drumul asfaltat construit pe o parte din terenul intimaților-reclamanți (pe cealaltă parte din teren fiind depozitat moloz, rezultat în urma lucrărilor de șantier din zonă, astfel cum s-a reținut anterior - pct. 3) făcând parte și fiind destinat lucrării vaste de modernizare a Pasajului Mărășești, cu care se învecina, astfel cum rezultă din expertiza efectuată de expert C.Ț.

în Dosarul nr. 3478/3/2008 al Tribunalului București, secția a III-a civilă, precum și din cea efectuată în cauză de expert I.A. Față de aceste considerente, se impune admiterea apelului și schimbarea, în parte, a sentinței apelate, în sensul admiterii excepției prescripției pentru perioada 1 iunie 2007 - 13 iunie 2007, cu consecința respingerii acțiunii pentru această perioadă, ca prescrisă și obligării pârâtului la plata sumei de 359.159,484 RON, cu titlu de contravaloare lipsă de folosință aferentă terenului pentru perioada 14 iunie 2007 - 1 octombrie 2009 și la plata sumei de 9.902,59 RON cheltuieli de judecată (reducând taxa judiciară de timbru de la 7.759,05 RON la 7.702,59 RON, aferentă pretențiilor admise).

Decizia curții de apel a fost atacată, cu recurs, în termen legal, de către pârât, care a invocat următoarele motive: 1. Instanța a acordat mai mult decât s-a cerut - art. 304 pct. 6 C. proc. civ. Potrivit Sentinței nr. 1158 din 19 septembrie 2007 a Tribunalului București, instanța a constatat faptul că pe proprietatea reclamanților, în suprafață de 361,91 mp, se află edificat un drum de acces în suprafață de 153,51 mp. Prin cererea de chemare în judecată care a care a stat la baza Sentinței nr. 1158 din 19 septembrie 2007, reclamanții au solicitat obligarea Primăriei Municipiului București "la demolarea lucrărilor realizate" pe terenul situat în București, bd. O.G.

Prin această sentință s-a constatat faptul că lucrările edificate de Municipiul București constau într-un drum asfaltat "construit cu ocazia edificării Pasajului Mărășești", ce "ocupă din terenul proprietatea reclamanților o suprafață de 153,51 mp". Prin acțiunea ce face obiectul prezentului dosar, reclamanții au solicitat obligarea Municipiului București la plata contravalorii lipsei de folosință, pentru perioada 1 iunie 2007 - 1 octombrie 2009, a terenului în suprafață de 361,91 mp. Prin adresa de la dosarul Tribunalului București, reclamantul B.R.Ș. notifică Municipiul București de faptul că îi este ocupată proprietatea pe o suprafață de 135,43 mp de un drum asfaltat și solicită sistarea lucrărilor, ridicarea acestora și lăsarea în deplină proprietate a terenului.

Instanța a admis și a menținut în apel obligația pârâtului la plata lipsei de folosință pentru întreaga suprafață de teren, deși acesta a fost ocupat de construcții doar pe suprafața de 153,51 mp, sens în care trebuia să se raporteze la dispozițiile Sentinței nr. 1158 din 19 septembrie 2007, care prevedea obligarea pârâtului la demolarea lucrărilor. Prin urmare, instanțele de fond și de apel trebuiau să dispună calcularea lipsei de folosință raportat la suprafața de teren solicitată prin notificare de reclamant sau la suprafața de 153,51 mp din expertiză și nu la întreaga suprafață de teren, fiindcă în motivarea cererii de chemare în judecată reclamanții arată că au solicitat demolarea lucrărilor care ocupau 153,51 mp.

Prin urmare, potrivit principiului disponibilității, instanța de judecată trebuia să calculeze lipsa de folosință raportat la cererea reclamanților și nu la întreaga suprafață a terenului. În acest sens, Sentința nr. 1158 din 19 septembrie 2007 are autoritate de lucru judecat în sensul că instanța de judecată a constatat că suprafața drumului asfaltat a fost de 153,51 mp și a dispus demolarea acestuia și astfel se elibera terenul reclamanților. Chiar și în situația în care, teoretic, ar fi întemeiată solicitarea reclamanților la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului ocupat de calea de acces în suprafață de 153,51 mp și a terenului ocupat de moloz în suprafață de 172,19 mp, ar rezulta o suprafață totală de 325,28 mp și nicidecum suprafața de 361,91 mp.

Astfel, chiar și în situația în care s-ar accepta faptul că nu trebuie avut în vedere principiul disponibilității și nici autoritatea de lucru judecat, se observă o diferență de suprafață de 36,53 mp, asupra căreia reclamanții nu sunt îndreptățiți a solicita lipsa de folosință. În concluzie, instanța a acordat reclamanților o despăgubire raportată la o suprafață mai mare (361,91 mp) decât cea solicitată de către aceștia, respectiv 153,51 mp și, în subsidiar, pentru aceleași considerente, instanța a acordat despăgubiri necuvenite pentru suprafața de 36,53 mp. 2. Instanța a pronunțat o hotărâre cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a aplicat din Anexa 1B a H.C.G.M.B. taxa pentru utilizarea locurilor publice pentru organizare de șantier de la pct. 8, în loc să aplice taxa pentru utilizarea locurilor publice pentru cale suplimentară de acces de la pct. 12 (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.). Terenul pentru care expertul a fost solicitat să stabilească lipsa de folosință este un teren proprietate privată. La întocmirea raportului de expertiză, expertul nu a avut în vedere prețuri de închiriere a terenurilor din zonă. În stabilirea lipsei de folosință pentru terenul în cauză, expertul a calculat eronat valoarea pe mp raportat la o taxă locală percepută pentru terenuri din domeniu public, în valoare de 1,2 RON, în loc să se raporteze la piața imobiliară pentru proprietăți private, rezultând astfel o valoare nefundamentată pentru lipsa de folosință. Or, acesta era chemat să stabilească lipsa de folosință pentru un teren proprietate privată, astfel încât utilizarea taxei publice nu este o referință relevantă pentru stabilirea lipsei de folosință.

În situația în care s-ar accepta interpretarea instanței că trebuie avută în vedere taxa pe care ar percepe-o Municipiul București pentru închirierea unor suprafețe din locurile publice, atunci trebuie observat că instanța și expertul s-au raportat greșit la prevederea legală prin care se stabilesc taxele de utilizare a locurilor publice. Toate hotărârile C.G.M.B. avute în vedere de către expert fac referire în Anexa 1B la taxele percepute pentru utilizarea temporară a terenurilor din domeniul public, respectiv la "8. Taxa pentru utilizarea locurilor publice pentru organizare de șantier" - Zona A - 1,2 RON/mp/zi. Dar drumul asfaltat în acea zonă nu era pentru organizare de șantier, fiind nereal ca pentru o organizare de șantier drumul să fie asfaltat și mărginit de borduri.

Or, în acest caz, trebuia avut în vedere pct. 12 din Anexa 1B, respectiv "12. Taxa pentru utilizarea locurilor publice pentru cale suplimentară de acces." - Zona A - 0,36 RON/mp/zi, deoarece drumul asfaltat din acea zonă era prevăzut pentru a uni bd. O.G. cu bd. M.V. pe deasupra Pasajului Mărășești. Așa cum rezultă din raportul de expertiză, expertul a observat că pe terenul reclamanților era construit un drum asfaltat. Acest drum a fost necesar pentru a facilita accesul pe lângă Pasajul Mărășești, fiind un drum de acces suplimentar. Din anexele la raportul de expertiză, respectiv planșele foto rezultă indubitabil că a fost construit un drum de acces care ocolea pasajul. Aplicând astfel, în mod corect, taxa pentru o cale suplimentară de acces, calculul corect pe care instanța trebuie să îl aplice pentru a stabili contravaloarea lipsei de folosință este 153,51 mp x 0,36 RON/mp/zi = 55,26 RON/zi.

Între 14 iunie 2007 și 1 octombrie 2009 sunt 840 zile. Prin urmare, lipsa de folosință pentru terenul ocupat de construcții este de 55,26 RON/zi x 840 zile = 46.418,4 RON. 3. Instanța de judecată a interpretat greșit actul dedus judecății, în sensul că nu există autoritate de lucru judecat pe suprafața la care se calculează lipsa de folosință (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.). Prin Sentința irevocabilă nr. 1158 din 19 septembrie 2007 a Tribunalului București, s-a reținut faptul că drumul asfaltat construit cu ocazia modernizării Pasajului Mărășești ocupă terenul reclamanților pe o suprafață de 153,51 mp. Prin urmare, suprafața pe care trebuia să o aibă în vedere expertul la calculul contravalorii lipsei de folosință este de 153, 51 mp, în loc de 361,91 mp.

Această diferență de suprafață modifică substanțial cuantumul despăgubirilor ce li se cuvin reclamanților. Instanța de apel reține în cuprinsul deciziei faptul că Primăria Municipiului București fost obligată prin Sentința nr. 1158 din 19 septembrie 2007 "să demoleze lucrările realizate pe terenul reclamanților" în suprafață de 361,91 mp. Instanța care a pronunțat această sentință a dispus doar demolarea lucrărilor, referindu-se la construcții, fiindcă molozul este rezultatul demolării și acesta nu se poate demola. Dacă instanța ar fi înțeles să oblige Primăria Municipiului București la eliberarea terenului de molozul care ocupa suprafața de 172,19 mp, atunci prin sentință ar fi dispus în consecință.

În concluzie, Sentința nr. 1158 din 19 septembrie 2007 are autoritate de lucru judecat doar asupra obligării pârâtei de demolare a construcțiilor de pe terenul reclamanților, fără a face confuzie între suprafața de teren ocupată de calea de acces și întreaga suprafață de teren de 361,19 mp. Acest lucru nu poate fi reținut, deoarece suprafața de teren ocupată de calea de acces și suprafața de teren care era ocupată la un moment dat de moloz însumează 325,38 mp și nu întreaga suprafață de teren a reclamanților. Prin urmare, instanța a interpretat greșit actul dedus judecății, considerând că suprafața pentru care se impune calcularea lipsei de folosință este întreaga suprafață de teren deținută de reclamanți, în loc să se refere doar la terenul ocupat de calea de acces, în suprafață de 153,51 mp.

Așadar, despăgubirile ce li se cuvin reclamanților trebuie raportate la suprafața de teren ocupată de Primărie și nu la întreaga suprafață de teren deținută de reclamanți. În concluzie, recurentul a solicitat admiterea recursului și, în principal, casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, iar, în subsidiar, modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii în tot a apelului Municipiului București. Intimații-reclamanți au depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat. Examinând decizia atacată în raport de criticile formulate, Înalta Curte reține următoarele: 1. În dezvoltarea motivului întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc.

civ., recurentul a susținut că instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut, deoarece a dispus obligarea sa la plata contravalorii lipsei de folosință pentru întregul teren proprietatea reclamanților, în suprafață de 361,91 mp, iar nu doar pentru suprafața de 153,51 mp, pentru care s-a constatat că este ocupată de un drum de acces și s-a dispus demolarea acestei lucrări, prin Sentința civilă nr. 1158 din 19 septembrie 2007 a Tribunalului București. Ipoteza plus petita, pe care o invocă recurentul din art. 304 pct. 6 C. proc. civ., reprezintă o concretizare a principiului disponibilității, în virtutea căruia instanța este ținută de obiectul cererii reclamantului, neputându-i depăși limitele, în sensul că are obligația de a se pronunța numai cu privire la ceea ce s-a cerut prin cererea de chemare în judecată.

În speță, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului proprietatea lor, în suprafață de 361,91 mp. Rejudecând fondul, instanța de apel a dispus obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosință a acestui teren. Prin urmare, acordând despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului în suprafață de 361,91 mp, instanța de apel a respectat limitele cererii de chemare în judecată, sub aspectul obiectului, nefiind astfel incidentă ipoteza plus petita reglementată de motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

În realitate, susținerile recurentului în sensul că instanța de apel nu trebuia să acorde contravaloarea lipsei de folosință pentru întregul teren proprietatea reclamanților (361,91 mp), ci numai pentru suprafața ocupată de construcții (153,51 mp) sau, în subsidiar, pentru suprafața ocupată de construcții (drum de acces - 153,51 mp) și moloz (172,19 mp), pun în discuție situația de fapt cu privire la întinderea faptei ilicite (ocuparea totală sau parțială a terenului proprietatea reclamanților). În speță, în urma evaluării probelor administrate, instanța de apel a reținut că pârâtul a ocupat întregul teren al reclamanților, ceea ce pârâtul contestă în recurs, susținând că probele ar conduce la o altă concluzie, și anume că terenul ocupat din proprietatea reclamanților este numai cel afectat de drumul de acces, care reprezintă o suprafață de 153,51 mp.

Modul în care instanța de apel a evaluat probele administrate și a stabilit pe baza acestora situația de fapt cu privire la un anumit aspect al cauzei nu mai constituie însă motiv de recurs după abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., prin O.U.G. nr. 138/2000, așa încât criticile formulate pe acest aspect nu pot fi analizate, deoarece exced actualului cadru de reglementare a recursului, prevăzut de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. 2. În dezvoltarea motivului întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurentul a invocat aplicarea greșită a legii sub aspectul criteriului de cuantificare a prejudiciului, susținând, în principal, că instanța de apel s-a raportat, în mod greșit, în stabilirea valorii lipsei de folosință pentru un teren proprietate privată, la o taxă publică; în subsidiar, dacă s-ar aprecia că taxa publică ar fi o referință relevantă pe acest aspect, a susținut că instanța de apel s-a raportat greșit la taxa de utilizare a locurilor publice pentru organizare de șantier, prevăzută la pct. 8 din Anexa 1B a hotărârilor C.G.M.B. în materie, deși aplicabilă era taxa de utilizarea a locurilor publice pentru cale suplimentară de acces, prevăzută la pct. 12 din aceleași hotărâri.

Nici criticile principale, nici cele subsidiare nu sunt fondate, cu consecința inaplicabilității cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, contrar susținerilor recurentului, în mod corect instanța de apel a avut în vedere taxa de utilizare a locurilor publice drept criteriu de cuantificare a prejudiciului pentru lipsa de folosință a terenului litigios, proprietate privată, față de circumstanțele particulare ale cauzei. În materia răspunderii civile delictuale funcționează principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, iar pentru a se da eficiență acestui principiu, criteriul de evaluare a prejudiciului diferă în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze în parte.

În speță, instanța de apel a reținut că terenul litigios, proprietatea reclamanților, făcea parte dintre terenurile incluse în perimetrul afectat de lucrările necesare realizării unui proiect de utilitate publică și că, în condițiile interesului declarat pe care îl prezenta terenul pentru pârât, ar fi fost firesc ca reclamanții să îl închirieze pârâtului. Or, raportat la această situație de fapt, ce nu poate fi reevaluată în recurs față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., în mod corect instanța de apel a avut în vedere, la evaluarea prejudiciului pentru lipsa de folosință, prețul pe care autoritatea publică pârâtă l-ar solicita pentru terenurile aflate în proprietatea sa, în vederea utilizării în același scop ca terenul litigios.

Cum acest preț este reprezentat de taxa locală pentru utilizarea temporară a locurilor publice, corect această taxă a fost avută în vedere ca bază de calcul a lipsei de folosință, fiind criteriul care, în circumstanțele particulare ale cauzei, astfel cum au fost redate mai sus, asigură realizarea principiului reparării integrale a prejudiciului, aplicabil în materia răspunderii civile delictuale. De asemenea, contrar susținerilor recurentului, în mod corect instanța de apel a avut în vedere, la calculul lipsei de folosință, taxa prevăzută la pct. 8 din Anexa 1B, iar nu la pct. 12 din Anexa 1B a hotărârilor anuale ale C.G.M.B. privind stabilirea nivelurilor impozitelor și taxelor locale în municipiul București.

Recurentul pretinde aplicabilitatea, în cauză, a taxei pentru utilizarea locurilor publice pentru cale suplimentară de acces, prevăzută la pct. 12 din Anexa 1B a H.C.G.M.B. privind stabilirea nivelurilor impozitelor și taxelor locale în municipiul București, pe motiv că drumul asfaltat realizat pe terenul reclamanților este o cale suplimentară de acces, iar nu o cale de acces pentru organizare de șantier. Faptul dacă drumul asfaltat realizat pe terenul reclamanților este o cale suplimentară de acces sau o cale de acces pentru organizare de șantier reprezintă, însă, o chestiune de fapt, sustrasă controlului judiciar în recurs. Ca atare, susținerile făcute de recurent pe acest aspect nu pot fi analizate, deoarece pun în discuție temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate din perspectiva dispozițiilor art. 304 C. proc.

civ. Ceea ce are competență instanța de recurs este verificarea legalității hotărârii atacate prin raportare la situația de fapt definitiv stabilită de instanța de apel, pe care nu o poate reevalua în actualul cadru de reglementare a recursului, prevăzut de art. 304 C. proc. civ. Or, conform situației de fapt stabilită de instanța de apel pe baza probelor, lucrarea realizată de pârât pe terenul reclamanților, respectiv drum de acces, a făcut parte din organizarea de șantier aferentă modernizării Pasajului Mărășești, astfel că în raport de această situație de fapt, în speță este aplicabilă taxa de utilizare a locurilor publice pentru organizare de șantier, prevăzută la pct. 8 din Anexa 1B a hotărârilor C.G.M.B.

privind stabilirea anuală a nivelurilor impozitelor și taxelor locale în Municipiul București, iar nu taxa de utilizarea a locurilor publice pentru cale suplimentară de acces, prevăzută la pct. 12 din Anexa 1B la aceleași hotărâri. 3. În cadrul motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul a imputat instanței de apel că a interpretat greșit Sentința civilă nr. 1158 din 19 septembrie 2007 a Tribunalului București, sub aspectul puterii sale de lucru judecat cu privire la suprafața la care se calculează lipsa de folosință. Rezultă că, problema pe care o ridică critica în discuție nu vizează ipoteza reglementată de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., care se referă la interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, înțeles ca operațiune juridică (negotium juris), ci ipoteza efectelor produse de o hotărâre judecătorească irevocabilă într-un nou litigiu între aceleași părți, ceea ce permite încadrarea respectivei critici în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din a cărui perspectivă va fi analizată în continuare. Așa cum afirmă și recurentul, prin Sentința irevocabilă nr. 1158 din 19 septembrie 2007 a Tribunalului București, s-a reținut faptul că drumul asfaltat construit cu ocazia modernizării Pasajului Mărășești ocupă terenul reclamanților pe o suprafață de 153,51 mp, sens în care s-a dispus obligarea pârâtului să demoleze această lucrare.

Recurentul ignoră, însă, că prin aceeași hotărâre judecătorească s-a dispus nu numai demolarea acestei lucrări realizate pe terenul proprietatea reclamanților în suprafață de 361,91 mp, ci și obligarea pârâtului să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie acest teren, sens în care, în considerentele hotărârii, s-a reținut că reclamanții, proprietari ai terenului în suprafață de 361,91 mp, au fost deposedați de bunul lor de către pârât, pentru modernizarea Pasajului Mărășești. Prin urmare, contrar afirmațiilor recurentului, prin Sentința irevocabilă nr. 1158 din 19 septembrie 2007 a Tribunalului București s-a stabilit cu putere de lucru judecat faptul ocupării în întregime, la data pronunțării hotărârii, a terenului proprietatea reclamanților, în suprafață de 361,91 mp.

Or, asemenea considerente, determinante, care au fundamentat soluția de admitere a cererii în revendicare, se bucură de putere de lucru judecat ca și dispozitivul, impunându-se unei judecăți ulterioare care, chiar și de o manieră incidentală, readuce judecății același aspect. Efectul pozitiv al puterii de lucru judecat presupune că ceea ce a stabilit o instanță nu poate fi nesocotit sau contrazis de o instanță ulterioară.

Astfel fiind, în actualul litigiu vizând pretențiile reclamanților legate de lipsa de folosință a terenului pentru care în litigiul anterior s-a admis cererea în revendicare împotriva pârâtului, acesta din urmă nu poate pretinde că nu a ocupat întregul teren proprietatea reclamanților, ci doar suprafața afectată de lucrările pentru care s-a dispus demolarea, iar instanța nu ar putea reaprecia asupra acestui aspect altfel decât a făcut-o judecata anterioară, pentru că ar nesocoti funcția normativă și efectul pozitiv al lucrului deja judecat [art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ.]. De aceea, toate susținerile recurentului în legătură cu ocuparea numai parțială a terenului reclamanților, în limita suprafeței afectate de drumul asfaltat (153,51 mp), vin să ignore verificarea jurisdicțională realizată deja în cadrul cererii în revendicare.

Contrar aprecierii recurentului, fundamentându-și soluția pe ceea ce se stabilise cu putere de lucru judecat în analiza cererii în revendicare anterioare, instanța de apel a tras consecințele juridice care se impuneau la speță, calculând corect lipsa de folosință pentru întregul teren proprietatea reclamanților, de 361,91 mp, iar nu doar pentru suprafața de 153,51 mp, afectată de lucrările de construcții pentru care s-a dispus demolarea. Față de considerentele prezentate, recursul pârâtului apare ca nefondat și va fi respins ca atare, conform dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Constatând că în faza procesuală anterioară, pârâtul Municipiul București nu achitat taxa judiciară de timbru aferentă cererii sale de apel, Înalta Curte reține incidența, în cauză, a dispozițiilor art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, potrivit cărora, "în situația în care instanța judecătorească învestită cu soluționarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea părții la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu." Făcând astfel, aplicarea dispozițiilor legale sus-menționate, va dispune obligarea recurentului-pârât Municipiul București la plata sumei de 3.879,5 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru, datorată în apel potrivit art. 11 alin. (1) raportat la art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 146/1997.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primar General împotriva Deciziei nr. 371A din 23 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă pe recurentul-pârât Municipiul București la plata sumei de 3.879,5 RON, cu titlu de taxă judiciară de timbru, datorată în apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 ianuarie 2015. Procesat de GGC - AS