ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2544/2018

Asupra recursurile de față, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 920/A din 25 noiembrie 2016, Curtea de Apel București. secția a IV-a civilă a dispus după cum urmează:

A admis excepția lipsei calității procesuale active a Cabinetului Individual Avocat "A." și, în consecință, a respins apelul declarat de Cabinetul de avocatură, ca nefondat.

A admis apelul declarat de B. împotriva Sentinței civile nr. 1727 din 4 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă în contradictoriu cu intimații-pârâți C. și Prefectura Municipiului București - Comisia Municipiului București pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor și, în consecință, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele considerente:

Prin Sentința civilă nr. 1727 din 4 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul București. secția a III a civilă,

S-au respins excepțiile inadmisibilității acțiunii și nulității cererii invocate de pârâtul C. și s-a luat act de renunțarea la judecata capătului 3 de cerere, formulat în contradictoriu cu pârâții C. și SC D. SA.

S-au respins ca neîntemeiate capetele 1 și 2 din cererea formulată de reclamantul Cabinetul Individual de Avocatură "A." prin A. - de obligare a pârâtului C. să-i lase în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 2120 mp (2000 mp din acte) situat în București, str. x, și de constatare a nulității absolute a Titlului de proprietate nr. x/1993 emis pentru suprafața de 2000 mp, în contradictoriu cu SC D. SA, C., Prefectura Municipiului București. Comisia Municipiului București pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate.

Pentru a dispune în acest sens, prima instanță a reținut următoarele argumente:

Nu se poate vorbi de o inadmisibilitate de plano a acțiunilor în revendicare ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ci urmează a se stabili dacă această nouă lege specială este efectivă pentru valorificarea dreptului pretins, printr-o analiză concretă a fiecărei cauze, față de considerentele deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și de Justiție. Secții Unite.

Conform jurisprudenței instanței europene în materie, inclusiv în cauze împotriva României, dreptul de acces la instanță nu este un drept absolut, ceea ce semnifică că statele pot aduce atingere acestuia, cu condiția ca aceste ingerințe să nu aducă atingere substanței însăși a dreptului, să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim și să respecte un raport de proporționalitate între scopul urmărit și interesele particularilor (cauza National/Provincial Building Society c. Regatului Unit din 23 octombrie 1997, par. 105).

Față de data promovării acțiunii în revendicare, după publicarea deciziei nr. 33/2008 care subliniază raportul dintre legea specială și legea generală, ingerința în dreptul de acces este prevăzută de lege, în sensul autonom al Convenției.

Chiar și în ipoteza existenței unui scop general în respingerea ca inadmisibilă a unei acțiuni în revendicare ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu se poate reține că statul a menținut un raport de proporționalitate între acest scop general și dreptul reclamantei de acces la instanță, avându-se în vedere și principiul potrivit căruia orice ingerință în dreptul de acces la instanță nu trebuie să aducă atingere substanței înseși a dreptului garantat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea, față de caracterul obligatoriu și prioritar al hotărârilor CEDO, s-a reținut că o situație similară a fost analizată de instanța europeană în cauzele Drăghici și alții c. României, statuându-se că "ingerința în dreptul reclamanților de acces la instanță nu este proporțională cu scopul urmărit: faptul că reclamanților le-a fost respinsă acțiunea în revendicare de către instanțe pe motivul existenței procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 a încălcat dreptul lor de acces la instanță, în măsura în care și în prezent, la mai mult de 8 ani de la inițierea acestei proceduri, ei nu au primit nici un fel de despăgubire sau orice garanție că vor obține în curând aceste despăgubiri" (par. 29).

La aceste considerente se adaugă faptul că, oricum, mecanismul special reglementat de Legea nr. 10/2001 a fost apreciat ca nefiind funcțional de către instanța europeană, inclusiv sub aspect structural (Faimblat c. României -par. 38, Jujescu c. României - par. 38, Katz c României, Deneș c României - par. 49 - 50, Maria Atanasiu ș.a. c. României etc.), astfel încât a trimite reclamanta din prezenta cauză la o lege specială, al cărui mecanism reparatoriu este încă nefuncțional, ar încălca în mod vădit caracterul concret și efectiv al drepturilor de care aceasta ar trebui să beneficieze.

În ceea ce privește excepția nulității cererii, sunt respectate cerințele prevăzute de art. 133 C. proc. civ., cererea fiind motivată cu privire la toate capetele, iar faptul că nu a fost indicat temeiul juridic decât la finalul dezbaterilor nu poate conduce la anulare, cu atât mai mult cu cât aplicarea temeiului juridic corect aparține instanței de judecată.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că asupra calității procesuale active a reclamantei s-a statuat cu putere de lucru judecat prin Decizia nr. 6315 din 27 iunie 2006 a Înaltei Curți, în care s-a reținut calitatea sa de moștenitoare legală a autorului E., potrivit Certificatului de moștenitor nr. x din 2 martie 1999 emis de BNP F., și de moștenitoare testamentară a defunctei G., în baza testamentului olograf din 26 iunie 1944, așa cum rezultă din fila de jurnal nr. 19712 din 5 decembrie 1946 a Tribunalului Ilfov, acte necontestate până în prezent.

Prin aceeași decizie s-a confirmat și identitatea între imobilul revendicat în acea cauză (din care face parte și imobilul teren revendicat în prezenta cauză) și cel deținut de autorii reclamantei.

Sunt în conflict două titluri de proprietate, respectiv dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului ce a fost recunoscut în contradictoriu cu SC D. SA și Municipiul București prin Decizia civilă nr. 221 din 24 martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București. secția a IV-a civilă, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2082 din 25 martie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. secția civilă și de proprietate intelectuală și Titlul de proprietate al pârâtului nr. x din 15 noiembrie 1993 emis de Prefectura Municipiului București - Comisia Municipiului București pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor.

Cele două drepturi de proprietate sunt egal protejate de CEDO, dar aparțin unor titulari cu interese contrarii, situație la care face referire și Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți, și trebuie verificat dacă acestea beneficiază de un "bun actual" în sensul CEDO.

Titlul pârâtului nu a fost anulat de către instanțele de judecată și, având în vedere că acesta are posesia imobilului în cauză, precum și prevederile art. 969 C. civ., trebuie apreciat că acesta are "un bun actual" în sensul Convenției.

Articolul 2 alin. (2) din Legea 10/2001 prevede că reclamanții păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, nu că li se recunoaște retroactiv dreptul de proprietate.

Admiterea acțiunii în revendicare este prevăzută de lege și urmărește respectarea dreptului de proprietate al acesteia asupra unui imobil preluat fără titlu de către stat și înstrăinat de către un non dominus unui terț, iar o soluție favorabilă pârâtului ar răspunde unei exigențe convenționale relative la respectarea securității juridice.

Noțiunea de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție poate cuprinde atât un bun actual, cât și o valoare patrimonială (ansamblu de interese care decurg din raporturi cu caracter economic pe care o persoană ar fi putut în mod efectiv și licit să le dobândească), inclusiv un drept de creanță, în bază căruia o persoană poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține beneficiul efectiv al dreptului de proprietate (Gratzinger și Gratzingerova împotriva Republicii Cehe).

În domeniul de față, un bun actual în patrimoniul unei persoane există dacă printr-o hotărâre definitivă și executorie instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului (Maria Atanasiu și alții împotriva României).

Reclamantei nu i-a fost recunoscut în mod definitiv un drept de a i se restitui imobilul în litigiu de către instanțele judecătorești sau de către autoritățile administrative, motiv pentru care aceasta nu se poate prevala de existența unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ci numai de un drept cu caracter economic proteguit de acest articol.

Constatarea judiciară pe cale incidentală a preluării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept la restituirea în natură a bunului, conferind însă în mod categoric dreptul reclamantei la despăgubire, dată fiind întrunirea condițiilor cerute de lege pentru a beneficia de măsuri reparatorii, respectiv preluarea prin abuz a bunului, proba calității de persoană îndreptățită și formularea notificării în temeiul Legii nr. 10/2001.

Soluția respingerii ca neîntemeiate a acțiunii în revendicare în cauza de față nu aduce atingere dreptului la respectarea bunurilor, drept garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În cauza Constandache împotriva României, Curtea a arătat că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenție decât în măsura în care hotărârile contestate de acesta se raportau la "bunurile" sale, în sensul acestei prevederi și că, potrivit jurisprudenței sale, noțiunea de "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține folosința efectivă a unui drept de proprietate; în schimb, speranța de a i se recunoaște un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a mai fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi considerat ca "bun" în sensul articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenție (conform hotărârii în cauza Prințul Hans-Adam II de Lichtenstein împotriva Germaniei, cererea nr. x/98, din 27 iunie 2001, alin. (83).

În consecință, reținând că reclamanta nu deține un "bun actual" în sensul Convenției și aplicând principiul securității raporturilor juridice, tribunalul a respins acțiunea în revendicare ca neîntemeiată.

Potrivit art. III lit. c) din Legea 169/1997, sunt lovite de nulitate absolută, potrivit dispozițiilor legislației civile aplicabile la data încheierii actului juridic, actele de reconstituire sau de constituire a dreptului de proprietate în intravilanul localităților, pe terenurile revendicate de foștii proprietari, cu excepția celor atribuite conform art. 23 din lege.

Capătul de cerere privind nulitatea titlului de proprietate al pârâtului nu este întemeiat, având în vedere că acesta era îndreptățit la constituire, având calitatea de luptător și deținând un certificat în acest sens, iar la data constituirii nu exista cerere de reconstituire sau de recunoaștere a dreptului de proprietate al reclamantei B. pe această suprafață de teren.

Prin Decizia civilă nr. 187 A din 25 aprilie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București. secția a IV a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de Cabinet Individual de Avocat "A. prin A. și B. împotriva sentinței primei instanțe.

Prin Decizia civilă nr. 3375 din 28 noiembrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost admis recursul declarat de apelanți împotriva deciziei de apel, dispunându-se casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Pentru a dispune în acest sens, instanța de recurs a reținut că motivul vizând greșita soluționare a capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a titlului de proprietate al pârâtului C. nu este întemeiat, cu detalierea argumentelor pentru care s-a confirmat decizia de apel, fiind considerat a fi fondat motivul privind revendicarea terenului în litigiu, în suprafață de 2.120 mp.

Prin primul capăt de cerere, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului C. să-i lase în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 2.120 mp situat în București, str. x, (pârâta SC D. SA fiind chemată în judecată exclusiv în legătură cu cel de-al treilea capăt de cerere, la judecarea căruia s-a renunțat chiar în fața primei instanțe).

Calitatea procesuală activă a fost preluată, în parte, de către Cabinetul Individual de Avocat A., pentru o suprafață de 2.000 mp, astfel cum s-a constatat de către Tribunalul București. secția a III-a civilă la termenul de judecată din 12 octombrie 2012.

Tribunalul București a analizat acțiunea în revendicare în contradictoriu cu pârâtul C., din perspectiva noțiunii de "bun actual" raportat la Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte. Secții Unite, în recurs în interesul legii.

Din decizia pronunțată de instanța de apel nu rezultă dacă analiza comparativă a titlurilor de proprietate s-a făcut în raport de Decizia nr. 33/2008 sau în condițiile dreptului comun, considerentele deciziei fiind contradictorii pe acest aspect.

Astfel, pe de o parte, instanța a reținut că reclamanta are un "bun", dar nu a analizat dacă și pârâtul are un "bun" (context în care ar fi trebuit să analizeze motivul de apel privind emiterea titlului pârâtului, anterior ratificării CEDO), iar pe de altă parte, a dat eficiență existenței unui "bun" în patrimoniul reclamantei și chiar i-a recunoscut acesteia un titlu de proprietate, pe care l-a comparat cu titlul pârâtului sub aspectul vechimii, pornind de la premisa că ambele titluri provin de la același autor, analiză ce evocă aplicarea criteriilor de comparare a titlurilor din dreptul comun.

Dacă s-ar reține că analiza s-a făcut pe temeiul art. 480 C. civ., lipsesc considerentele esențiale pentru care s-a apreciat că titlul pârâtului este preferabil.

Astfel, instanța nu a arătat motivele pentru care a considerat că titlul reclamantei B. ar fi reprezentat de Decizia nr. 221/2009 a Curții de Apel București, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 2082/2010 a Înaltei Curți, în condițiile în care aceasta a invocat această hotărâre judecătorească doar pentru a releva caracterul său declarativ, în sensul recunoașterii cu efect retroactiv, cu putere de lucru judecat, a dreptului de proprietate în patrimoniul său. S-a susținut că titlul de proprietate este reprezentat, în realitate, de contractul de vânzare-cumpărare din anul 1893, aspecte care nu au fost analizate de instanța de apel.

De asemenea, instanța de apel nu a motivat aprecierea că titlurile de proprietate comparate ar proveni de la același autor, atât timp cât terenul a fost preluat în mod abuziv de către stat de la autorul reclamantei, nefiind analizate, în acest context, susținerile din motivarea apelului privind efectele constatării nevalabilității titlului statului prin Decizia nr. 221/2009 a Curții de Apel București și caracterul declarativ al acesteia privind existența dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei.

Dacă s-ar reține că analiza s-a făcut în cadrul Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte. Secțiile Unite, pe lângă faptul că nu s-a analizat motivul de apel privind lipsa unui "bun actual" în patrimoniul pârâtului, instanța de apel nu a analizat nici criticile referitoare la existența unui "bun actual" în patrimoniul reclamanților, în sensul unui drept la restituire, conform hotărârii pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu contra României, în combaterea aprecierii pe acest aspect din sentința tribunalului.

Astfel, reclamanții au pretins că au chiar un drept la restituire, în raport de Decizia nr. 221/2009 a Curții de Apel București, irevocabilă, atât timp cât s-a dispus restituirea de către SC D. SA a terenului de 24.665 mp, iar prin raportul de expertiză întocmit în cauză în fața primei instanțe s-a confirmat că terenul de 2.120 mp în litigiu se suprapune suprafeței de 24.665 mp restituite de SC D. SA.

Instanța de apel ar fi trebuit să analizeze aceste susțineri, pe baza probatoriului administrat chiar în prezenta cauză, și să stabilească dacă, în cazul în care se confirmă că, în procesul anterior finalizat prin Decizia nr. 2.082 din 25 martie 2010 a Înaltei Curți s-a dispus chiar restituirea suprafeței de 2.120 mp ce face obiectul cauzei de față, reclamanții au un drept la restituire chiar constatat în contradictoriu cu o altă persoană decât pârâtul din cauza de față, prin prisma noțiunii de "bun" din hotărârea CEDO din cauza Atanasiu.

În plus, tot în raport de Decizia irevocabilă nr. 221/2009 a Curții de Apel București, ar trebui observat că în considerentele acelei decizii s-au înlăturat criticile SC D. SA privind lipsa calității sale procesuale pasive în privința terenului de 2.000 mp, cu motivarea că proprietarul neposesor poate cere restituirea bunului și de la posesorul detentor, iar, potrivit raportului de expertiză întocmit în acea cauză, D. s-ar afla în posesia terenului de 2.000 mp, ceea ce o obligă la restituire.

În acest context, instanța de apel ar fi trebuit să stabilească în mod cert dacă pârâtul C. se află efectiv în posesia terenului, dat fiind că revendicarea poate fi soluționată doar în contradictoriu cu posesorul sau detentorul și, dacă acest aspect nu rezultă din probele deja administrate, să procedeze la administrarea probelor relevante, după discutarea lor cu respectarea principiului contradictorialității.

Prin urmare, Înalta Curte a constatat că decizia nu cuprinde considerentele relevante pentru analiza cererii în revendicare, prin prisma motivelor de apel, aspect ce echivalează cu nemotivarea deciziei și împiedică un control efectiv de legalitate din partea instanței de recurs. În același timp, făcându-se aplicarea art. 314 C. proc. civ., s-a mai reținut că analiza motivelor de apel implică stabilirea elementelor faptice relevate prin prezenta decizie.

Procedând la rejudecarea cauzei, instanța de apel a reținut următoarele:

Pârâtul C. a invocat excepția lipsei calității procesual active în apel a reclamantei B., susținând că la data de 12 octombrie 2012 s-a luat act de transmiterea calității procesual active a acesteia către Cabinetul Individual de Avocat "A.", ca urmare a Încheierii tranzacției autentificate sub nr. x din 6 aprilie 2012, prin care reclamanta . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .a cedat dreptul litigios privind imobilul teren în suprafață de 2.000 mp.

După casarea deciziei de apel, același pârât a invocat excepția lipsei calității procesual active a Cabinetului Individual de Avocat "A.", pe care a argumentat-o cu faptul că avocatul A. și-a pierdut dreptul de a exercita profesia de avocat din anul 2011.

Ulterior, intimatul C. a reiterat excepția lipsei calității procesual active și, în subsidiar, a invocat excepția lipsei de interes a apelantei reclamante de a promova calea de atac a apelului, cu aceleași argumente, precum și nulitatea apelului declarat de reclamantă, pe motiv că a fost promovat și semnat de avocatul H. care nu avea împuternicire.

De asemenea, a invocat excepția lipsei capacității de folosință a apelantului Cabinet Individual de Avocat "A.", cu argumentul că acesta nu are personalitate juridică și excepția nulității absolute a Contractului numit "Tranzacție" autentificat sub nr. x din 6 aprilie 2012, cu motivarea că acesta reprezintă o cesiune de drepturi litigioase interzisă avocaților.

La termenul din 12 februarie 2016 s-a respins ca neîntemeiată excepția lipsei capacității de folosință a Cabinetului Individual de Avocat "A.", cu argumentul că poate avea capacitate de folosință specială avocatul A. și nu Cabinetul Individual de avocat, dispunându-se repunerea cauzei pe rol pentru a se depune dovada calității de reprezentat a Cabinetului de Avocat "H." de a formula și semna apelul declarat de reclamanta B..

Prin încheierea de ședință din 14 octombrie 2016 s-a dispus:

Respingerea excepțiilor nulității apelului pentru netimbrare, a nulității apelului declarat de B. pentru lipsa calității de reprezentant a avocatului H. și a lipsei calității procesuale a Cabinetului Individual de Avocat "A." de a declara apel, ca nefondate.

Admiterea excepției nulității absolute parțiale a Contractului "Tranzacție" autentificat sub nr. x din 6 aprilie 2012 la BNP I., respectiv clauza de la art. I pct. 1.6.

Repunerea cauzei pe rol pentru a se pune în discuție excepția lipsei calității procesual active a Cabinetului Individual de Avocat "A.".

Articolul 15 alin. (1) lit. r) din Legea nr. 146/1997 este aplicabil pentru că cererea reclamantei este o cerere principală, iar faptul că după preluare terenul a fost înstrăinat către o altă persoană nu schimbă situația acestuia ca fiind preluat în perioada martie 1945 - decembrie 1989 de stat sau de altă persoană juridică.

Excepția nulității apelului declarat de B. pentru lipsa calității de reprezentant a avocatului H. nu este susținută de actele dosarului, cu referire detaliată la acestea. Avocat H. a avut calitatea de reprezentant al reclamantei apelante B. și, prin urmare, exercitarea căii de atac a apelului s-a făcut legal, iar în ipoteza în care nu ar fi existat mandat, avocatul avea dreptul de a exercita calea de atac a apelului, în temeiul art. 69 alin. (2) din C. proc. civ. 1865, pentru că în dosarul primei instanțe a reprezentat-o pe apelanta-reclamantă.

Prin sentința apelată s-au respins ca neîntemeiate capetele de cerere nr. x și 2 formulate de reclamantul Cabinetul individual, prin A., iar potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel nu se poate modifica calitatea părților, cu consecința că, întrucât la instanța de fond calitatea de reclamant a avut-o Cabinetul individual "A.", în apel va avea calitatea de apelant tot Cabinetul de avocatură.

Excepția nulității contractului denumit "Tranzacție" autentificat sub nr. x din 6 aprilie 2012 la BNP I. este fondată.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 în vigoare la 6 aprilie 2012, profesia de avocat se exercită de avocați înscriși în tabloul baroului din care fac parte, în vreme ce în art. 5 se prevede că formele de exercitare a profesiei de avocat sunt cabinetele individuale, cabinetele asociate, societățile civile profesionale sau societățile profesionale cu răspundere limitată.

Din examinarea art. 6 din același act normativ, în vigoare la 6 aprilie 2012, rezultă că numai societățile profesionale cu răspundere limitată pot dobândi calitatea de persoane juridice, nu și celelalte forme de exercitare a profesiei de avocat, iar concluzia care se desprinde din interpretarea, per a contrario, a acestui text legal este aceea că forma Cabinetul individual de avocat nu dobândește calitatea de persoană juridică.

La data încheierii contractului numit "Tranzacție" erau în vigoare dispozițiile Noului C. civ., care în art. 2 prevede că dispozițiile codului reglementează raporturile patrimoniale și nepatrimoniale dintre persoane, ca subiecte de drept civil și în art. 25 că sunt subiecte de drept civil persoanele fizice și persoanele juridice. Persoana fizică este omul, iar persoana juridică este orice formă de organizare, care, întrunind condițiile cerute de lege, este titulară de drepturi și de obligații civile.

În speță, Cabinetul individual de avocatură nu este persoană juridică și deci nu poate fi titulară de drepturi și obligații civile.

Din adresa din 7 decembrie 2015 rezultă că la data de 11 iulie 2011 activitatea Cabinetului"A." a încetat, dată de la care avocatul titular a fost suspendat din profesie, la cerere.

În raport de textele de lege suscitate și de faptul că la data de 11 iulie 2011 Cabinetul individual de avocatură și-a încetat activitatea, încheierea contractului denumit "Tranzacție" s-a făcut prin fraudă la lege, în sensul că s-a denumit contractul ca fiind o "Tranzacție", iar ca parte contractantă Cabinetul individual de avocat pentru a se eluda incidența în cauză a dispozițiilor art. 1653 din C. civ. care interzic avocaților cumpărarea de drepturi litigioase.

Astfel, cum rezultă din art. I pct. 1.6 din contract, terenul de 2.000 mp revendicat se află în litigiu cu numitul C., respectiv făcea obiectul dosarului actual.

Reținând incidența dispozițiilor art. 1237 C. civ. (2009), instanța de apel a admis excepția de nulitate absolută parțială a Contractului denumit "Tranzacție", autentificat sub nr. x din 6 aprilie 2012 la BNP I., respectiv clauza de la art. I pct. 1.6.

Curtea a dispus repunerea pe rol a cauzei pentru a pune în discuția părților excepția lipsei calității procesual active a Cabinetului individual "A.", excepție apreciată ca fiind fondată.

Urmare admiterii excepției nulității absolute parțiale a contractului numit "Tranzacție" autentificat sub nr. x din 06 aprilie 2012 la BNP I., Cabinetul Individual Avocat "A." nu a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului teren revendicat încă de la încheierea contractului.

În aceste condiții, apelantul Cabinet Individual Avocat "A." nu probează un drept de proprietate asupra terenului și nici un "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului în ce privește capătul de cerere în revendicare, iar în ce privește capătul de cerere în constatarea nulității absolute, acesta nu justifică un interes legitim, personal, actual și direct - argumente pentru care, în temeiul art. 296 C. proc. civ., apelul declarat de către Cabinetul Individual de Avocat "A." a fost respins ca nefondat.

Apelul declarat de reclamanta B. este fondat.

După pronunțarea încheierii din 14 octombrie 2016, deși legal citați, Cabinetul Individual de Avocat "A." și B. nu s-au mai prezentat în instanță.

Având în vedere că prin Decizia nr. 3375 din 28 noiembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a dispus să se stabilească cert dacă pârâtul C. se află efectiv în posesia terenului la data pronunțării Deciziei nr. 221/2009 a Curții de Apel București, iar din considerentele sentinței de fond nu rezultă dacă la data pronunțării acestei decizii pârâtul C. exercita acte de posesie sau de deținere a terenului din litigiu, se impune desființarea sentinței și trimiterea cauzei la prima instanță de fond pentru a pune în discuția părților necesitatea de a se administra probe suplimentare cu privire la deținerea sau exercitarea de acte de posesie asupra terenului de către pârâtul C..

După administrarea acestor probe se vor avea în vedere considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la comparația de titluri și, de asemenea, se va examina dacă reclamanta are un drept de restituire recunoscut de către instanțele de judecată, aspecte asupra cărora instanța de apel nu s-a putut pronunța pentru că nu s-au administrat probe pe aspectul deținerii terenului de către pârâtul C.

Se impune desființarea sentinței de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare și cu privire la critica privind capătul de cerere în constatarea nulității titlului de proprietate, pentru a se stabili Comisia care trebuie citată în vederea sancționării titlului de proprietate, existând dubii cu privire la calitatea procesual pasivă a Comisiei Municipale București de Stabilire a Dreptului de Proprietate.

Pentru aceste motive și având în vedere și considerentele Deciziei nr. 3375 din 28 noiembrie 2014, Curtea a apreciat că instanța de fond a cercetat parțial fondul cauzei, rămânând necercetate aspecte esențiale ale fondului menționate în această decizie.

Deși din actele procesuale întocmite de părți nu rezultă că s-a solicitat desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, Curtea a constatat că reclamanta B. nu a fost citată după introducerea greșită în cauză a Cabinetului Individual de Avocat "A." și nici nu s-a pronunțat sentința având ca parte această reclamantă, ceea ce dovedește că nu s-a soluționat cererea sa de chemare în judecată, hotărârea instanței de fond fiind nulă.

Reclamanta B. nu a beneficiat astfel de acces la instanța de fond și, contrar art. 297 C. proc. civ.., se impune trimiterea cauzei la prima instanță, în temeiul art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru ca, mai întâi, prima instanță de fond să se pronunțe asupra încălcării drepturilor reclamantei dar și asupra drepturilor pârâtului cu caracter civil.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul Cabinet Individual Avocat "A." și pârâtul C.

Dezlegările Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt obligatorii pentru instanța de rejudecare, conform prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., însă instanța de apel nu s-a conformat, deși a primit lista de probe pe care le-a solicitat. În acest mod, instanța de apel nu a soluționat pe fond apelul.

Cauza s-a judecat numai cu privire la excepțiile ridicate de intimatul pârât C., dintre care a fost admisă excepția nulității absolute parțiale a înscrisului denumit "Tranzacție", autentificat sub nr. x din 6 aprilie 2012 de BNP I., respectiv art. I, pct. 1.6., prin forțarea interpretării și calificării înscrisului.

Prin admiterea excepției lipsei calității procesuale active și desființarea sentinței instanței de fond, instanța de apel a invalidat autoritatea de lucru judecat existentă în cauză ca urmare a hotărârii Tribunalului București, care a statuat dobândirea calității procesuale active de către Cabinetul individul de avocatură "A." la termenul din 12 octombrie 2012, dezlegare care nu a fost contestată în căile de atac și nici în întâmpinări, fiind însușită și de Înalta Curte prin decizia de casare.

Cum după repunerea pe rol nu a mai fost citat, excepția a fost admisă fără a mai fi discutată în contradictoriu.

Instanța de apel a admis excepția lipsei calității sale procesuale active, folosind inovația constatării nulității absolute parțiale a înscrisului (pe cale de excepție) denumit "Tranzacție", prin calificarea și interpretarea greșită și în contra conținutului clar al acestui înscris, apreciind cu vădită rea-credință că încheierea contractului denumit "Tranzacție" s-a făcut prin fraudă la lege, în sensul că s-a denumit astfel, iar ca parte contractantă Cabinetul individual de avocat, pentru a se eluda incidența în cauză a dispozițiilor art. 1653 din C. civ. care interzic avocaților cumpărarea de drepturi litigioase.

Această susținere a instanței de apel este contrazisă de Sentința civilă irevocabilă nr. 1261/2012, cu putere de lucru judecat, a Tribunalului București. secția a V-a civilă, din care rezultă că înscrisul denumit "Tranzacție" este o tranzacție legal încheiată, menită a soluționa mai multe litigii, printre care și o executare silită pornită de Cabinetul individual de avocatură împotriva debitoarei B..

În această situație nu sunt incidente prevederile art. 1237 din Noul C. civ., pentru că nu poate reprezenta o fraudă la lege o tranzacție încheiată conform prevederilor legale, prin care se soluționează prin învoiala părților litigiile existente între ele și nici nu sunt incidente prevederile art. 1653 din același cod privind interdicția cumpărării de bunuri litigioase de către o categorie de persoane printre care și avocații, întrucât acesta nu este un act de cumpărare, ci o tranzacție care pune capăt și unei executări silite, așa cum rezultă din tot cuprinsul tranzacției, cu referire specială la terenul în litigiu în art. 1.

De altfel, această soluție importantă pentru dezlegarea pricinii nu a fost menționată în dispozitivul hotărârii.

Prin admiterea excepției lipsei calității procesuale active s-au încălcat și prevederile art. 296 C. proc. civ., întrucât i s-a creat apelantului-reclamant o situație mai grea decât aceea din hotărârea apelată, în sensul că i-a fost anulată calitatea procesuală activă în cauză.

Deși în considerentele deciziei din apel s-a reținut că au fost formulate mai multe critici hotărârii primei instanțe, instanța de apel s-a limitat la trimiterea cauzei spre rejudecare, fără a indica în concret instanța.

2.1. Instanța de apel fie nu s-a pronunțat asupra excepțiilor invocate, fie le-a respins în mod neîntemeiat.

a. Excepțiile lipsei calității procesuale active și, în subsidiar, a lipsei de interes a apelantei B. de a promova calea de atac a apelului.

Instanța de apel a pus în discuție cele două excepții, însă a omis să se pronunțe, încălcând dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., fapt care atrage incidența art. 105 C. proc. civ.

La termenul din data de 12 octombrie 2012, tribunalul a constatat transmiterea calității procesuale active de la reclamanta B. către Cabinetul Individual Avocat "A. ", prin avocat A. și, odată fiind intervenită substituirea procesuală între reclamanta inițială și cesionar, instanța de judecată a dispus scoaterea din cauza a reclamantei inițiale.

Trebuia să se observe că apelul promovat de B. este străin de cauză, fiind introdus de către un terț, deoarece reclamanta a fost scoasă din proces încă din data de 12 octombrie 2012. De altfel, sentința primei instanțe nu o vizează, iar, în caz contrar, s-ar ajunge în situația în care i s-ar recunoaște drepturi procesuale unui terț, direct în calea de atac, trecându-se peste un grad de jurisdicție.

b. Excepțiile lipsei capacității procesuale de folosință a apelantului Cabinet Individual de Avocat "A." și lipsei calității procesuale a acestuia de a declara apel.

Respingerea excepției lipsei capacității de folosință a Cabinetului Individual Avocat "A. " s-a făcut cu interpretarea greșită a dispozițiilor aplicabile în materie.

Cerința capacității procesuale este transpusă prin dispozițiile art. 41 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora orice persoană care are folosința drepturilor civile poate să fie parte în judecată, iar excepția la care se referă alin. (2) al aceluiași articol prevede că asociațiile sau societățile care nu au personalitate juridică pot sta în judecată ca pârâte, dacă au organe proprii de conducere, ceea ce înseamnă că asociațiile sau societățile care nu au personalitate juridică nu pot sta în judecată ca reclamante, chiar dacă au organe proprii de conducere.

Conform art. 179 și 180 din Statutul profesiei de avocat, noțiunea de cabinet individual de avocatură desemnează forma în care își exercită profesia un avocat definitiv titular, reprezentând o formă de exercitare a profesiei fără personalitate juridică. Lipsa personalității juridice proprii a Cabinetului individual de avocatură rezultă și din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 191 din Statut, care stabilește modul de dobândire a personalității juridice de către societatea civilă profesională.

Aceste dispoziții, împreună cu normele din C. civ. care reglementează situația persoanei juridice (art. 187), duc la concluzia că nu are patrimoniu propriu Cabinetul individual de avocatură, deci nu este persoana juridică.

Admițând, prin absurd, că forma de exercitare a profesiei poate sta în proces, singurul care putea formula cererea de apel era, cel mult, titularul Cabinetului, avocatul A., însă la momentul promovării apelului acesta nu mai deținea calitatea de avocat, fiind suspendat din profesie.

Din moment ce Cabinetul de avocatură este o modalitate de exercitare a profesiei de avocat, iar avocatul este suspendat din profesie (ceea ce însemnă că îi este interzis să exercite activitățile specifice profesiei de avocat), se ajunge în situația în care forma de exercitare să nu poată să-și asume drepturi și obligații civile, neîndeplinind condițiile legale de existență.

Articolul 28 alin. (1) lit. a) din Legea 51/1995 stabilește faptul că este suspendată prin cererea scrisă a avocatului calitatea de avocat, prevedere legală reținută și în art. 49 din Hotărâre nr. 64/2011 privind adoptarea Statutului profesiei de avocat, alin. (2) al textului de lege stabilind faptul că în cazul menționat la alin. (1) lit. a) baroul are obligația de a verifica trimestrial, precum și înainte de data întocmirii tabloului anual al avocaților, menținerea situației care a justificat suspendarea și că avocatul suspendat la cerere figurează în secțiunea destinată menționării avocaților fără drept de exercitare a profesiei.

Articolul 180 din Statutul profesiei de avocat stabilește faptul că un cabinet individual este o formă de exercitare a profesiei de avocat, text de lege în concordanță deplină cu dispozițiile art. 212 și art. 183 alin. (1) lit. b) din Statut, în care se reține că titularul cabinetului individual și avocatul asociat nu pot presta activități profesionale în afara formei de exercitare a profesiei pentru care au optat.

În plus, art. 220 din Hotărârea nr. 64/2011 stabilește faptul că numai avocatul înscris în tabloul avocaților cu drept de exercitare a profesiei are dreptul să exercite activitățile specifice profesiei potrivit legii, statutului, codului deontologic și regulamentului baroului din care face parte, precum și că persoana primită în profesia de avocat nu poate exercita profesia decât după emiterea deciziei de primire în barou și înscrierea în tabloul avocaților cu drept de exercitare a profesiei.

Cert este faptul că un Cabinet individual de avocatură își poate asuma drepturi și obligații civile prin prisma calității reprezentantului legal, respectiv cea de avocat și nu a persoanei fizice care are calitate de avocat.

Prin absurd, s-ar fi putut accepta teoria cum că anumite acte juridice încheiate în condițiile speciale evidențiate mai sus (avocat titular suspendat și forma de exercitare încetată) pot fi considerate valabile numai în scopul lămuririi problemelor finale de ordin economic/fiscal ce țin de încheierea desfășurării activității profesionale (de exemplu: achitarea unor datorii pe care le avea forma de exercitare la organele fiscale înainte de constatarea faptului că activitatea cabinetului a încetat). Însă, în situația de față este ipoteza în care un subiect de drept care nu mai există își asumă drepturi și obligații de natură civilă, care iau naștere din încheierea unor raporturi juridice ample.

Ar fi trebuit să se acorde efecte adresei din data de 8 decembrie 2015 prin care Baroul București confirmă faptul că activitatea Cabinetului de avocatură "A." a încetat cu data de 11 iulie 2011, când avocatul a fost suspendat din profesie la cerere.

Pe cale de consecință, Cabinetului de Avocat "A." nu putea promova în mod legal calea de atac a apelului.

În subsidiar, în raport de normele și aspectele invocate, dacă s-ar trece peste problema capacității de folosință, ar trebui să se aibă în vedere faptul că forma de exercitare a profesiei, din moment ce și-a încetat existența, iar titularul său este suspendat din profesia de avocat, nu are calitate procesuală activă de a declara apel.

Instanța de apel a reținut că în apel nu se poate modifica calitatea părților, cu referire la art. 294 alin. (1) C. proc. civ., însă trebuia avut în vedere faptul că în speță s-a pus problema dacă reclamantul are sau nu calitate procesuală activă, iar lipsa acesteia determină respingerea cererii ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă.

Pe de altă parte, dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. vizează o cu totul altă situație juridică, respectiv cazul în care legea interzice schimbarea cadrul procesual stabilit în față primei instanțe - or, în situația de față nu se dorește acest lucru, ci se încearcă să se evidențieze faptul că reclamantul Cabinet individual de avocatură nu are calitate procesuală activă de a formula apel, neavând nici calitate procesuală activă în fond.

Instanța de apel, în realitate, nu a motivat respingerea excepției, argumentele învederate fiind străine de natura problemei de drept invocate și, pe cale de consecință, a fost încălcat dreptul la apărare, cu referire la art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. privind motivarea instanței și dreptul la un proces echitabil, în condițiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului.

Instanța de apel, deși respinge cele două excepții, își însușește punctul de vedere cum că forma de exercitare a profesiei, Cabinetul individual de avocatură, nu dobândește calitate de persoană juridică, sens în care nu poate fi titulară de drepturi și obligații civile.

c. Excepția nulității apelului formulat de avocatul H. pentru B., fără să existe un mandat în acest sens.

Pentru a respinge excepția invocată, Curtea de Apel București a avut în vedere o serie de înscrisuri aflate la dosarul cauzei, procedând însă la o interpretare eronată a acestora, făcându-se o detaliere a argumentelor care susțin critica.

Potrivit art. 82 C. proc. civ.., orice cerere adresată instanțelor judecătorești trebuie să fie făcută în scris și să cuprindă arătarea instanței, numele, domiciliul părților, obiectul cererii și semnătura, iar dacă cererea este făcută prin mandatar, art. 83 C. proc. civ. prevede că la cererea de apel se va alătura procura în original sau în copie legalizată.

Semnarea cererii de apel de către avocat, în lipsa unei împuterniciri de a se exercita calea de atac în numele părții, nu îndeplinește condițiile de regularitate prevăzute de art. 83 C. proc. civ., iar semnătura apelantului este o condiție a valabilității cererii, conform cerințelor art. 287 C. proc. civ., sancțiunea lipsei semnăturii fiind nulitatea.

În aceste condiții, au fost nesocotite toate dispozițiile legale de ordin material sau procesual la care s-a făcut trimitere, motivele instanței de apel fiind unele care nu corespund exigențelor în materie de motivare a hotărârii, în realitate fiind apte să creeze numai o aparență.

2.2. S-au încălcat dispozițiile art. 315 alin. (1) și (3) C. proc. civ.. în ceea ce privește necesitatea administrării probatoriului și coroborarea prezumțiilor sesizate de către instanța de casare.

În loc să se conformeze limitelor de casare și să procedeze la motivarea unei hotărâri în raport de probele deja administrate în fond sau în raport de alte probe noi ce urmau a fi încuviințate în apel, în virtutea respectării principiului rolului activ, instanța de apel plasează Tribunalului București responsabilitatea pe care i-a dat-o instanța de recurs.

Cu motivarea că reclamanta B. nu a beneficiat de acces la instanța de fond, Curtea de Apel București dispune rejudecarea cauzei pentru ca instanța de fond să se pronunțe asupra încălcării drepturilor reclamantei dar și asupra drepturilor pârâtului cu caracter civil, fără să se aibă în vedere că recurentul nu a promovat apel, deci nu se impune rejudecarea cauzei în fond în ceea ce îl privește, soluția fiindu-i favorabilă.

Nici argumentul că ar preleva dispozițiile art. 6 paragraful I din Convenției nu poate fi primit, întrucât dispozițiile art. 297 C. proc. civ. sunt în măsură să contureze o previzibilitate a hotărârilor pe care le poate pronunța o instanță de apel, iar, în caz contrar, s-ar încălca dreptul său la apărare și principiul previzibilității normei juridice.

De asemenea, în sensul trimiterii cauzei la prima instanța s-a invocat faptul că după momentul introducerii Cabinetului în cauză, reclamanta nu a mai fost citată și că, în plus, sentința nu s-a pronunțat față de B., ceea ce ar însemna că nu a fost soluționată cererea sa de chemare în judecată, motivare care face ca întreaga apărare pe care a susținut-o în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale active și, în subsidiar, a lipsei de interes a apelantei B. de a promova calea de atac a apelului, să fie una valabilă.

Însă, admițând apelul reclamantei inițiale, instanța de apel recunoaște drepturi procesuale unui terț direct în calea de atac, trecându-se peste un grad de jurisdicție.

În plus, necitarea reclamantei inițiale în față instanței de fond după introducerea în cauza a Cabinetului de Avocat nu este în măsură să atragă sancțiunea desființării sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât acest aspect nu a fost invocat prin cererile de apel - odată în plus fiind încălcate dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

Citarea reclamantei după momentul substituirii sale prin transmiterea calității procesuale active către Cabinetul individual de avocatură nu era necesară, întrucât s-a luat act de poziția sa exprimată liber în cuprinsul tranzacției și, în plus, la termenul de judecată din data de 12 octombrie 2012 (când s-a constatat transmiterea calității procesuale active) toate părțile erau legal citate, implicit reclamanta B., pe tot parcursul procedurii aceasta beneficiind de forma calificată de apărare (pentru termenul din data de 12 octombrie 2012 reclamanta fiind citată la domiciliul procesual ales).

Pentru a admite apelul promovat de către reclamanta inițială, instanța de apel a avut în vedere două categorii de considerente.

Prin prima categorie de considerente instanța de apel a apreciat în mod greșit că nu se poate pronunța asupra problemelor pe care le-a fixat instanța de recurs, pentru că nu s-au administrat probe pe aspectul deținerii terenului, deoarece, chiar și în situația în care s-ar admite că nu s-au propus alte probe de către părți, era de datoria sa să lămurească limitele de casare pe care le-a stabilit Înalta Curte, în aplicarea art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ., care îi conferă rol activ.

Pe de altă parte, actele de posesie sau de deținere a terenului în litigiu sunt dovedite de înscrisurile existente la dosar, cât și de cele pe care le va depune în recurs, direcție în care, făcând un istoric al situației imobilului, cu referire la actele de referință, susține că la momentul pronunțării Hotărârii nr. 221/2009 suprafața de aproximativ 2000 mp era în proprietatea sa, încă din anul 1993.

A doua categorie de considerente vizează capătul de cerere în constatarea nulității titlului de proprietate, cu ignorarea deciziei de casare, prin care s-au stabilit limitele de rejudecare și că primul motiv de recurs (greșita soluționare a capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a titlului de proprietate al pârâtului C.) nu este întemeiat. S-a reținut, astfel, cu putere de lucru judecat, că titlul său de proprietate emis în anul 1993 este unul valabil, care produce efecte juridice, sens în care s-a și respins solicitarea de anulare a acestuia.

Limitele de casare pe care le stabilește instanța de recurs vizează numai problema celui de-al doilea capăt de cerere, respectiv acțiunea în revendicare a terenului.

Prefectura Municipiului București-Comisia Municipiului București pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor, partea care a invocat problema stabilirii comisiei care trebuie citată în vederea sancționării titlului de proprietate, nu a formulat apel în cauză și nu a înțeles să reitereze aceasta problemă în cel de-al doilea ciclu procesual. Nici apelanții B. sau Cabinet Individual de Avocat "A." nu au ridicat această problemă în criticile din apel sau în primul ciclu procesual.

Oricum, titlul său de proprietate este emis de Prefectura Municipiului București, instituție care prin persoana prefectului Municipiului București constituie Comisia Mixtă a Municipiului București și a Sectorului Agricol Ilfov.

Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate, cu consecința casării deciziei și trimiterii cauzei pentru rejudecare la aceeași instanță de apel, în limitele și în considerarea argumentelor ce succed:

Procedând la analiza criticilor de recurs, ce se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în ordinea impusă de caracterul și consecințele juridice ale acestora, Înalta Curte constată că recurentul a fost legal citat după repunerea pe rol a cauzei pentru discutarea calității sale procesuale active (fila x), condiții în care acesta nu poate reclama o lipsă de contrarietate în ceea ce privește soluționarea ulterioară a cauzei, în baza motivului pentru care s-a dispus repunerea pe rol - care a dus la pronunțarea soluției și care a fost pus în discuția părților prezente de către instanță.

Transmiterea calității procesuale de la reclamanta inițială a fost operată de instanța în fața căreia a intervenit, respectiv prima instanță, iar faptul că aceasta a fost contestată pentru prima dată în ciclul procesual ulterior, după pronunțarea instanțelor de apel și de recurs, nu îi conferă putere de lucru judecat în sensul susținut în cadrul cererii de recurs, din perspectiva dispozițiilor art. 295, art. 299 și art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Aceasta deoarece nulitatea actului juridic, ca sancțiune de drept civil, poate fi invocată de orice persoană interesată, pe cale de acțiune sau de excepție, potrivit art. 1247 alin. (2) C. civ., fiind imprescriptibilă.

Discuții ar fi putut fi generate de modul de soluționare a cererii în nulitate, pe cale de excepție, respectiv în cazul în care instanța s-ar fi pronunțat în dispozitivul hotărârii asupra acesteia, constatând nulitatea absolută parțială a înscrisului denumit "Tranzacție", ipoteză care nu se regăsește în cauză și a cărei absență este reclamată prin cererea de recurs.

În cadrul procesual în care a fost sesizată prin cererea formulată de către recurentul pârât, pe excepție, instanța nu pronunță și desființarea contractului, ci doar respinge pretenția reclamantului. Numai dacă pârâtul urmărește ca prin dispozitivul hotărârii să se desființeze înscrisul, atunci trebuie ca acesta să formuleze cerere, îndreptată împotriva tuturor părților din înscris.

Respingerea pretențiilor recurentului pe calea excepției lipsei calității procesuale active nu îi creează acestuia o situație mai grea, din perspectiva art. 296 teza a II-a C. proc. civ., întrucât și soluția anterioară a fost de respingere a pretențiilor pe care le-a formulat în cauză.

Prin trimiterea cauzei spre rejudecare, urmare desființării sentinței apelate, fără indicarea în concret a instanței, nu este afectat