ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 908/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 26 februarie 2007, pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. 8606/3/2007, reclamanta V.M.L. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primar General, S.A., R.T., D.Ș., D.M., P.Ș. și P.D., să se constate ilegală și abuzivă trecerea în proprietatea statului a imobilului situat în București, str. P., sector 1; să se constate că statul nu a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului; să se constate, prin comparare de titluri, că titlul său este preferabil titlului părților persoane fizice și să fie obligați aceștia din urmă să lase în deplină proprietate și posesie imobilul litigios.

Pârâtul Municipiul București a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței materiale, excepția inadmisibilității și a lipsei de interes, în ceea ce privește constatarea preluării fără titlu a imobilului, excepția lipsei calității procesuale pasive, având în vedere că apartamentele nu se mai află în proprietatea statului. Pârâții P.Ș. și D. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea acțiunii, învederând că au fost de bună-credință la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare și că, în această situație, reclamanta are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent. Prin Sentința civilă nr. 1642 din 11 decembrie 2007, Tribunalul București a admis excepția lipsei de interes pentru capetele de cerere 1 și 2, pe care le-a respins ca lipsite de interes și a respins capătul de cerere privind revendicarea ca inadmisibil.

S-a reținut că art. 2 din Legea nr. 10/2001 descrie și enumeră ce se înțelege prin imobile preluate în mod abuziv, iar lit. a) din acest articol se referă și la Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, act normativ în baza căruia imobilul litigios a trecut în proprietatea statului. Or, atâta timp cât legiuitorul a statuat că toate imobilele din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (lit. g) din același articol) au fost preluate în mod abuziv, instanța nu poate să constate din nou o situație de fapt ce a fost prevăzută prin lege, motiv pentru care reclamantul nu justifică un interes în promovarea unei asemenea cereri.

Cu privire la acțiunea în revendicare, s-a reținut că aceasta este, potrivit definiției date în literatura de specialitate, în absența unei definiții legale, acțiunea prin care proprietarul care a pierdut posesia unui bun individual determinat cere instanței să i se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului și să redobândească posesia de la cel care îl stăpânește fără a fi proprietar. Tot în lipsa unei reglementări legale specifice, în doctrina și în jurisprudență, se consideră că, în cadrul unei asemenea acțiuni, se compară titlurile de proprietate prezentate de cele două părți, stabilindu-se mai multe reguli, printre care și aceea că, în situația în care titlurile emană de la autori diferiți, să se compare drepturile autorilor de la care provin titlurile.

În cazul imobilelor naționalizate, există însă dispoziții legale exprese, instituite prin Legea nr. 10/2001, care reglementează atât soarta juridică a titlului de proprietate al pârâtului, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu statul, cât și instituțiile competente să dispună restituirea și să exercite controlul asupra deciziilor luate. Prin acest act normativ, legiuitorul a înțeles să dea o rezolvare legală situației create prin schimbarea opticii asupra caracterului legal sau nelegal al naționalizării.

Inițial, la adoptarea Legii nr. 112/1995, s-a apreciat că imobilele trecute în proprietatea statului în baza actelor de naționalizare au fost legal preluate, situație în care s-a stabilit dreptul chiriașilor de a cumpăra imobilele în care locuiau de la statul considerat că a devenit proprietar, fiind, deci, o măsură de politică legislativă cu caracter social care, pentru o mare parte din imobile, nu a pus nicio problemă, foștii proprietari neinteresându-se nici în prezent de situația acestora.

În timp însă, această concepție s-a schimbat, apreciindu-se că titlul statului nu este valabil, chiar dacă a avut la bază un act de naționalizare, întrucât chiar aceste acte normative nesocoteau prevederile Codului civil și tratatele internaționale la care România era parte, ceea ce ar fi de natură să conducă la concluzia că proprietarii deposedați abuziv nu și-au pierdut niciodată dreptul asupra imobilului și să atragă, pe cale de consecință, anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu un neproprietar. Opțiunea legiuitorului de a se da câștig de cauză uneia sau alteia dintre părți a fost în acest caz de a se porni de la soarta contractului de vânzare-cumpărare încheiat de stat cu fostul chiriaș, care și-a exercitat un drept recunoscut la acea dată de Legea nr. 112/1995.

Este indiscutabil că proprietarul se poate adresa și instanței pentru a cere restituirea imobilului de la fostul chiriaș devenit proprietar, însă o asemenea acțiune nu poate fi admisă, deoarece situației de fapt reținute nu îi este aplicabil temeiul de drept invocat, respectiv regulile create de practică în temeiul art. 480 C. civ., care implică o comparare a titlurilor după un alt criteriu de preferință, și anume verificarea titlurilor autorilor părților, ceea ce, în speță, ar fi în defavoarea celui care a cumpărat de bună-credință în temeiul Legii nr. 112/1995, încrezându-se în aparența statului de proprietar, ceea ce ar fi contra opțiunii legiuitorului. În acest sens sunt și prevederile exprese ale art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Existând două categorii de norme juridice care reglementează aceleași relații sociale, respectiv cele născute în legătură cu dreptul de proprietate, în mod firesc, nu se vor mai aplica normele cu caracter general ale Codului civil, ci cele cu caracter special ale Legii nr. 10/2001, care privesc numai regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de stat. Este evident că legea nu reglementează posibilitatea acțiunilor în revendicare în condițiile dreptului comun, paralel și în contradicție cu procedura revendicării speciale pe care o prevede expres singura acțiune permisă. Prin urmare, analizând acțiunea în revendicare formulată de către reclamantă, instanța a constatat că, în cazul acestor imobile, legea nu mai permite aplicarea regulilor create de literatura de specialitate și de practica judecătorească pornind de la prevederile art. 480 C. civ.

privind compararea titlurilor de proprietate invocate de către cele două părți și restituirea imobilului de la posesorul neproprietar, ci a impus folosirea de către fostul proprietar deposedat abuziv numai a procedurii instituite de acest act normativ pentru restituirea efectivă a imobilului sau, după caz, pentru stabilirea unor măsuri reparatorii prin echivalent. Împotriva acestei sentințe, a formulat apel reclamanta V.M.L. Prin Decizia civilă nr. 99A din 06 mai 2008, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul și a desființat sentința apelată, cauza fiind trimisă spre rejudecare Tribunalului București.

A reținut instanța de apel că, în ce privește primele capete de cerere, prima instanță trebuia să interpreteze voința reală a reclamantei, nu pe baza exprimării parțial defectuoase folosite de aceasta, ci pe baza scopului urmărit de reclamantă prin demersul judiciar întreprins, scop rezultând din formularea celor două capete de cerere și din considerentele acțiunii. În acest sens se constată că, la primul capăt de cerere, reclamanta a solicitat să se constate, "drept ilegală și abuzivă, trecerea în proprietatea statului a imobilului", la capătul al doilea, s-a solicitat să se constate că "statul nu a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului", iar, prin următoarele capete de cerere, s-a solicitat obligarea pârâților persoane fizice să lase în deplină proprietate reclamantei apartamentele cumpărate în baza Legii nr. 112/1995, ce fac parte din compunerea imobilului.

S-a observat că reclamanta face confuzie între noțiunile de "trecere ilegală" și "trecere abuzivă" a imobilului în proprietatea statului, însă, din modul de formulare a primelor două capete de cerere, rezultă în mod neechivoc că voința reclamantei este aceea de a se constata că dreptul de proprietate asupra imobilului aparținând autorului său nu a trecut niciodată în patrimoniul statului. Din această perspectivă, Curtea a considerat că singura chestiune posibil a fi supusă clarificării era aceea de a stabili dacă cele două capete de cerere, astfel cum au fost redactate, reprezintă, în realitate, o singură pretenție: constatarea preluării fără titlu a imobilului de către stat de la autorul reclamantei (consecința admiterii unei astfel de pretenții fiind aceea că dreptul de proprietate nu a trecut niciodată în proprietatea statului).

Fără să cerceteze cadrul legal pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea, precum și finalitatea urmărită de reclamant prin modul de formulare a primelor două capete de cerere, prima instanță s-a aflat, la rândul său, în confuzie, punând sub semnul identității sfera de întindere a înțelesului conceptelor de "preluare abuzivă" - prevăzută de art. 2 din Legea nr. 10/2001 și a conceptului de "preluare ilegală, fără titlu" a imobilului. Dacă, din punctul de vedere al limbajului comun, cele două sintagme ar putea fi considerate ca având același înțeles, sub aspect juridic, al efectelor, cele două concepte nu sunt identice, astfel cum rezultă din art. 2 lit. h) și i) și art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 coroborat cu art. 1 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 și art. 6 din Legea nr. 213/1998.

S-a mai reținut de instanța de apel că preluarea cu titlu (sau cu titlu valabil) ori "trecerea" cu titlu a unui imobil în proprietatea statului presupune o transmisiune reală și legală a dreptului de proprietate asupra unui imobil dintr-un patrimoniu aparținând unei persoane în patrimoniul statului. Preluarea ("trecerea" - sintagmă folosită de reclamantă în acțiune) ilegală, fără titlu, a unui imobil în proprietatea statului presupune că nu au fost respectate cerințele prevăzute de lege pentru ca transmisiunea dreptului de proprietate să aibă loc, consecința fiind aceea că, din punct de vedere juridic, nu s-au produs efectele juridice specifice actului translativ, iar statul nu a devenit titularul dreptului de proprietate asupra imobilului respectiv.

Sintagma "imobil preluat abuziv" este specifică doar domeniului de aplicare a Legii nr. 10/2001, legiuitorul înțelegând, în limitele competenței sale de legiferare, să acorde măsuri reparatorii persoanelor îndreptățite, atât cu privire la imobilele ce au trecut cu titlu valabil în proprietatea sa, cât și cu privire la imobilele preluate fără titlu în patrimoniul său. Solicitarea ca instanța să constate caracterul abuziv al preluării unui imobil ar fi putut fi considerată ca lipsită de interes doar dacă acțiunea ar fi fost fundamentată pe aplicarea procedurilor prevăzute de Legea nr. 10/2001. Însă reclamanta nu a înțeles să sesizeze instanța cu o acțiune specifică acestei legi, ci cu o acțiune formulată pe baza dreptului comun - Codul civil.

Cum finalitatea urmărită de reclamantă este obținerea posesiei asupra imobilului (aceasta considerându-se ca fiind adevărata titulară a dreptului de proprietate) este evident interesul de a solicita să se constate că dreptul de proprietate asupra imobilului nu a ieșit niciodată din patrimoniul autorilor săi, o astfel de chestiune fiind absolut necesară pentru cercetarea pe fond a acțiunii în revendicare. Astfel, în cadrul acțiunii în revendicare, când ambele părți prezintă câte un titlu, instanța trebuie să procedeze la compararea acestora, urmând a verifica transmisiunile anterioare acestor titluri, pentru a stabili care dintre acestea este mai preferabil. Or, din această perspectivă, reclamanta are tot interesul să demonstreze că autorul pârâților nu a dobândit, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege, dreptul de proprietate asupra imobilului și, deci, nu ar fi putut să transmită valabil un drept pe care nu îl avea.

Având în vedere considerentele expuse, Curtea a apreciat că, din perspectiva temeiului juridic pe care reclamanta și-a justificat acțiunea, nu pot fi considerate ca lipsite de interes primele două capete de cerere. În ceea ce privește criticile referitoare la greșita respingere a capetelor de cerere privind revendicarea ca inadmisibile, Curtea a constatat că, și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare introdusă de persoana care consideră că imobilul i-a fost preluat de stat fără titlu împotriva persoanei care a dobândit prin cumpărare imobilul de la stat este admisibilă. S-a reținut că, doar în ce privește imobilele preluate în mod abuziv de stat și care se mai află în posesia acestuia la data intrării în vigoare a legii, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 este una obligatorie, cu excluderea altor mijloace prevăzute de dreptul comun.

Chiar și în astfel de situații, dacă se constată că procedura specială este una ineficientă sau mult mai dificilă pentru solicitant, acesta are dreptul de a uza de calea prevăzută de dreptul comun pentru a-și realiza dreptul său fundamental de proprietate (de exemplu, a trecut o perioadă foarte lungă de timp fără a i se răspunde solicitantului la notificare). În ceea ce privește imobilele care au fost deja înstrăinate de către stat prin vânzare, Curtea a apreciat că procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 în scopul redobândirii acestora este una facultativă pentru reclamantă și, mai mult, nu este exclusivă.

În soluționarea chestiunii admisibilității acțiunii în revendicare, Curtea a avut în vedere și dispozițiile art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum acest text legal a fost interpretat și aplicat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numeroase litigii formulate de cetățeni români împotriva statului român, litigii finalizate cu condamnarea României pentru încălcarea dreptului de proprietate. S-a reținut că, dacă în urma analizării primelor două capete de cerere, se va stabili că dreptul de proprietate asupra imobilului a trecut în mod legal în patrimoniul statului, atunci este evident că acțiunea în revendicare urmează a fi respinsă.

Dacă, însă, în urma analizării primelor două capete de cerere, se va stabili că dreptul de proprietate nu a ieșit niciodată din patrimoniul reclamantei, atunci aceasta nu și-a pierdut niciodată dreptul de proprietate, la momentul intrării în vigoare a Convenției Europene a Drepturilor Omului fiind, și în prezent, titulara unui bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Mergând pe această ipoteză, se poate constata, a mai reținut instanța de apel, că, în anul 1997, respectiv, 2000, statul, care nu a avut și nici nu avea dreptul de proprietate asupra imobilului respectiv, l-a vândut unor chiriași, reclamanta fiind astfel privată de posibilitatea de a intra în posesia acestuia.

Astfel de vânzări realizate de stat către chiriașii de bună-credință, chiar dacă s-au făcut anterior confirmării în justiție, în mod irevocabil, a dreptului de proprietate al reclamantei, reprezintă o privare de bun, constituind o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantei. Urmare a acestor vânzări, reclamanta nu a mai avut posibilitatea de a intra în posesia bunului, de a-l vinde sau de a-l lăsa moștenire, de a consimți o donație sau de a dispune de acesta într-un alt fel. În aceste condiții, Curtea, ca instanță de apel, a constatat că această situație a avut ca efect privarea reclamantei de proprietatea sa, în sensul celei de a doua fraze a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1. O astfel de interpretare a fost dată și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numeroase cauze pronunțate împotriva României (Păduraru, Porteanu, Radu, Străin, etc.).

Compatibilitatea acestor vânzări a apartamentelor din imobil cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului trebuie analizată prin prisma justificării ingerinței în dreptul de proprietate al reclamantului. O privare de proprietate rezultând din această normă nu poate să se justifice decât dacă se demonstrează că a intervenit în condițiile prevăzute de lege, pentru cauză de utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității. Prin Decizia civilă nr. 7917 din 5 octombrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a respins, ca nefondat, recursul formulat de intimații-pârâți R.T., D.Ș. și D.M., P.Ș.

și P.D. Cauza a fost înregistrată sub nr. 6806/3/2007, pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 28 septembrie 2010, în vederea rejudecării. Prin Decizia civilă nr. 1886 din 1 noiembrie 2012, Tribunalul București a admis în parte cererea de chemare în judecată, a constatat abuzivă preluarea de către stat a imobilului situat în București, sector 1 și a respins acțiunea în revendicare, ca neîntemeiată. Cererea de chemare în garanție a fost respinsă, ca rămasă fără obiect. A reținut instanța de fond că, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 29143/1932 și autorizația de construcție nr. 00530/1936, bunicii reclamantei, E. și P.V., au devenit proprietarii imobilului teren, în suprafață de 287,14 mp, și construcție S+P+2E+M, situat în București, str. P., sector 1. Acest imobil a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950.

Tatăl reclamantei, în calitate de moștenitor - în baza certificatelor de moștenitor nr. 734/1974, 835/1980 - a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, în vederea restituirii imobilului, fiind emisă dispoziția nr. 277, emisă de Primarul General, la data de 3 aprilie 2002, modificată prin Dispoziția nr. 8935 din 23 octombrie 2007, prin care s-a restituit în natură construcția S+P+2E+M, cu excepția apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995. În privința primului capăt de cerere, având în vedere și Decizia civilă nr. 99A/2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, precum și dispozițiile Legii nr. 10/2001, tribunalul a reținut că imobilul în litigiu a fost preluat în mod abuziv de stat.

Astfel, situația juridică a imobilului relevă preluarea acestuia în baza Decretului nr. 92/1950, poziția 8105, act normativ prevăzut expres în Legea nr. 10/2001 ca reprezentând o preluare abuzivă. Dată fiind această situație premisă, imobilul în litigiu face parte din categoria imobilelor reglementate de Legea nr. 10/2001, motiv pentru care reclamanta a și uzat de dreptul de a declanșa procedura administrativă prevăzută de acest act normativ prin depunerea notificării. În privința celui de-al doilea capăt de cerere, tribunalul a reținut că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare nu mai poate fi examinată exclusiv prin prisma dispozițiilor dreptului comun, ci în temeiul acestei legi speciale.

Astfel, restituirea în natură este condiționată de anularea actului de înstrăinare încheiat între stat și terțul dobânditor, legea prevăzând o sancțiune drastică pentru foștii proprietari care au stat în pasivitate, și anume chiar pierderea dreptului de proprietate, ca efect al decăderii.

Legea nr. 10/2001 reglementează excepții de la dreptul comun în privința regimului nulității absolute, instituind termenul de prescripție, prin art. 45 alin. (5), precum și sancțiunea decăderii din dreptul de a cere măsuri reparatorii, ca urmare a nedepunerii notificării, conform art. 22 alin. (5). Câtă vreme, pentru imobilele preluate abuziv de stat, în perioada 6 martie 1989 - 22 decembrie 1989, s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, respectiv când se acordă măsuri reparatorii în echivalent, nu se poate susține ca legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu Codul civil.

Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele, în anumite condiții expres prevăzute (art. 8 lit. c), art. 29). Tribunalul a examinat cererea prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001, imobilul în litigiu încadrându-se în categoria imobilelor preluate abuziv, și chiar dacă se reține nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului, câtă vreme reclamanții nu au acționat și nu au cerut anularea titlului pârâților, titlul lor s-a consolidat.

Tribunalul a reținut că noțiunea de valabilitate prevăzută de art. 45 din Legea nr. 10/2001 a fost interpretată în literatura de specialitate și practica judiciară ca o cauză de preferabilitate a contractelor de vânzare-cumpărare ale chiriașilor cumpărători de bună-credință în fața titlurilor de proprietate ale foștilor proprietari. S-a observat de tribunal că reclamanții au formulat acțiunea în revendicare, abia în anul 2007, nu au solicitat constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, în termenul de 18 luni, astfel că titlul de proprietate al pârâților s-a consolidat prin trecerea timpului. Chiar dacă s-ar proceda la compararea titlurilor părților, din perspectiva dreptului comun invocat de reclamanți, pârâții au câștig de cauză, întrucât, în privința acestora, acesta operează principiul proprietarului aparent.

Condițiile acestui principiu de drept sunt întrunite, întrucât imobilul ca bun determinat s-a dobândit printr-un act juridic cu titlu oneros, pârâții fiind de bună-credință și împărtășind o eroare comună și invincibilă cu privire la calitatea de proprietar a Statului român, în condițiile în care titlul statului nu fusese contestat până în momentul întocmirii contractului de vânzare-cumpărare. Așadar, buna-credință a părților la momentul cumpărării reprezintă un fapt juridic creator al unui drept de proprietate valabil - acesta fiind sensul dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. A mai reținut tribunalul că pârâții sunt cei care dețin un "bun", în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, întrucât titlul lor de proprietate nu a fost atacat.

În ceea ce privește aplicarea în speță a Convenției Europene a Drepturilor Omului, tribunalul a constatat că, în cauza Lupaș împotriva României din 14 decembrie 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că, în ipoteza în care nicio instanță internă sau autoritate administrativă nu le-a recunoscut reclamanților, în mod definitiv, dreptul de a li se restitui imobilul în litigiu, aceștia nu au un "bun actual", în sensul jurisprudenței Curții (cauza Kopecky împotriva Slovaciei). De asemenea, în cauza Atanasiu, Curtea a arătat că îi este suficient să constate că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu, dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Prin urmare, în sensul acestei jurisprudențe a Curții Europene a Drepturilor Omului, în ipoteza în care reclamanții nu au introdus, până la data prezentei cereri, nicio acțiune în justiție, în temeiul dreptului comun sau a unei legi speciale de reparație, tribunalul a reținut că aceștia nu se pot prevala de existența unui "bun", în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Rămâne de analizat dacă reclamanții aveau cel puțin o "speranță legitimă" de a li se recunoaște un drept de proprietate asupra imobilului.

În această problemă, Curtea Europeană a statuat că o creanță nu poate fi considerată ca o "valoare patrimonială" decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu, atunci când este confirmată printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (cauza Lupaș împotriva României). În cauză, potrivit jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție - Decizia nr. 33/2008, aplicarea altor dispoziții legale decât cele ale legii speciale trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenție, aparținând altor persoane. Având în vedere aceste considerente, tribunalul a apreciat că nu se poate reține că reclamanții ar avea o "speranță legitimă" privind restituirea în natură a imobilului vândut pârâților.

Mai mult decât atât, Curtea Europeană a statuat că legislația cu privire la restituirea imobilelor preluate de stat trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea care aparține Statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri (parag. 58, cazul Raicu împotriva României). De asemenea, nici consecința insecurității raporturilor juridice nu poate fi ignorată. Dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, care enunță preeminența dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante.

Împotriva acestei hotărâri, au declarat apel atât reclamanta V.M.L., cât și pârâtul Municipiul București. În motivarea cererii sale, apelanta reclamantă a arătat că hotărârea primei instanțe este nelegală și netemeinică. Astfel, a arătat apelanta, observația instanței referitoare la omisiunea sa de a acționa pentru a cere constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare ce constituie titlurile intimaților pârâți este lipsită de temei logic și juridic. Dacă exista deja o astfel de hotărâre judecătorească, prin care titlul pârâților ar fi fost anulat, prezenta acțiune revendicare, prin comparare de titluri, nu ar fi mai avut nicio logică pentru că nu mai existau două titluri de comparat, al pârâților fiind deja anulat.

De asemenea, simplul fapt al neformulării unei acțiuni în anulare a titlului uneia dintre părți nu poate da câștig de cauză în cadrul unei acțiuni în comparare de titluri, esența formulării acestui tip de acțiune judecătorească fiind tocmai faptul că ambele titluri există, sunt valide, dar unul e preferabil celuilalt. Mai mult, chiar dacă titlul pârâților s-ar fi consolidat, acesta nu a devenit și preferabil, acestea fiind două noțiuni juridice diferite. În baza criteriilor de baza pentru stabilirea preferabilității unui titlu în fața altuia (vechimea încheierii, opozabilitate prin intabulare, achiziționare de la proprietar/neproprietar, buna-credință/rea-credință), titlul apelantei este, în opinia acesteia, preferabil titlului intimaților pârâți.

Nici măcar decizia Înaltei Curți nr. 33 din 09 iunie 2008 nu a stabilit o altă regulă, ci doar a statuat premisele de la care se pot compara titlurile.

De asemenea, Curtea Constituțională, în Decizia nr. 145/2004, a arătat că: "Recunoscând validitatea actelor de vânzare a imobilelor preluate fără titlu valabil, nici art. 46 alin. (2) teza a doua din lege și nici legea în ansamblu nu conțin dispoziții în raport de care să se poată susține prevalența dreptului de proprietate, mai nou constituit, al dobânditorului de bună-credință, în concurs cu dreptul de proprietate al proprietarului inițial, în egală măsură recunoscut." Și "recunoscând validitatea titlului de proprietate al dobânditorului de bună-credință, nu a înțeles însă să consacre și prevalența acestuia față de titlul proprietarului inițial, care, potrivit aceleiași legi, nu a încetat niciun moment să existe". Textul de lege criticat nu tranșează, așadar, conflictul de interese legitime între proprietarul inițial și dobânditorul de bună-credință al imobilului, în favoarea acestuia din urmă, ci determină exclusiv premisele litigiului dintre proprietarul inițial și dobânditorul de bună-credință al bunului său, prin efectul înstrăinării consimțite de o altă persoană, litigiu care constă în coexistența a două titluri de proprietate având același obiect, deci contradictorii și excluzându-se reciproc.

În consecință, neexistând noi reguli de comparare de titluri, care să le abroge pe cele statuate, apelanta a considerat că titlul său de proprietate este preferabil contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în baza Legii nr. 112/1995, ale foștilor chiriași ai statului. Astfel, pârâții au cumpărat apartamentele de la un neproprietar, în timp ce autorii apelantei dețin acte de proprietate autentificate, transcrise și întabulate încă din 1940. În ceea ce privește așa-zisa buna-credință a cumpărătorilor, se impune înlăturarea acestei prezumții simple și constatarea că, la momentul cumpărării, aceștia erau de rea-credință, deoarece au cumpărat apartamentele, știind că există un fost proprietar, mai mult, chiar locuiau cu acest proprietar, de zeci de ani, în același imobil.

În ceea ce privește Statul Român, și acesta a fost de rea-credință, la data încheierii acestor contracte, deoarece, încă din 1991, fostul proprietar făcuse cereri de restituire în natură a întregului imobil. În cuprinsul cererii de apel, Municipiul București, reprezentat legal de către Primarul General, consideră că, în ceea ce privește constatarea nevalabilității titlului statului, în mod greșit, instanța de fond a respins excepția lipsei de interes în promovarea acestui capăt de cerere. Astfel, prin modificările aduse prin Legea nr. 247/2005, nu se mai face distincție între imobile preluate de stat cu titlu sau fără titlu.

Odată cu apariția Legii nr. 10/2001 (legea privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989), care reprezintă legea specială, ce derogă de la legea generală, au fost definite în mod concret atât imobile preluate în mod abuziv, cât și modalitățile de reparație (restituire în natură, în echivalent, acordarea de despăgubiri sau acțiuni). Astfel art. 2 din Legea nr. 10/2001 descrie și enumeră ce se înțelege prin imobile preluate în mod abuziv, iar, la lit. g) din acest articol, se referă chiar și la orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum a fost definit la art. 6 (1) din Legea nr. 213/1998.

Or, atâta timp cât, printr-o lege, s-a statuat că toate imobilele din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 au fost preluate în mod abuziv, instanța nu mai poate să constate altceva decât cea ce prevede legea, ca atare, reclamanta nu mai justifică interes în vederea promovării unei astfel de capăt de cerere. Prin Decizia civilă nr. 78A din 9 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, au fost respinse, ca nefondate, apelurile formulate de apelantul-pârât Municipiul București, prin Primar General și de apelanta-reclamantă V.M.L.

Analizând actele și lucrările dosarului, raportat la criticile formulate, Curtea a constatat că apelurile nu sunt fondate, pentru următoarele considerente: În ce privește apelul declarat de pârâtul Municipiul București, este de observat că, prin acesta, se critică hotărârea primei instanțe exclusiv din perspectiva soluției pronunțate asupra excepției lipsei de interes în promovarea capătului de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului, susținându-se că, în condițiile în care, prin Legea nr. 10/2001, s-a statuat că toate imobilele ce au trecut în proprietatea statului în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 au fost preluate abuziv, instanța nu mai poate să constate altceva decât ceea ce prevede legea.

Curtea a constatat că aceste aspecte au făcut obiectul analizei, în cadrul apelului declarat de reclamantă împotriva hotărârii pronunțate de prima instanță, într-un prim ciclu procesual, constatându-se că soluția respingerii, ca lipsit de interes a capătului de cerere vizând constatarea nevalabilității titlului statului, nu este întemeiată. Or, câtă vreme, prin hotărârea la care s-a făcut referire, irevocabilă prin respingerea recursului, a fost tranșată această chestiune, repunerea sa în discuție ar echivala cu încălcarea puterii de lucru judecat de care se bucură această hotărâre, soluția primei instanțe sub acest aspect fiind corectă. Cât privește criticile formulate de apelanta reclamantă V.M.L.

împotriva hotărârii pronunțate de tribunal, este de observat că acestea se referă, în esență, la raționamentul greșit, în opinia apelantei, în baza căruia prima instanță a constatat că titlul de proprietate al apelantei reclamante asupra imobilului revendicat nu poate fi apreciat drept preferabil celor deținute de intimații pârâți, reprezentate de contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/2005. Deși este corectă susținerea apelantei, potrivit căreia omisiunea de a promova o acțiune în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de intimați cu statul, deci inexistența unei hotărâri prin care să se constate nulitatea absolută a acestora, nu poate fundamenta, singură, concluzia privind preferabilitatea titlurilor intimaților pârâți, Curtea a constatat că, în ansamblul lor, criticile apelantei nu sunt apte să conducă la o altă soluție decât cea adoptată de prima instanță.

Astfel, Curtea observă că, în analiza pe care a realizat-o privitor la titlurile invocate de părți asupra imobilului, prima instanță a considerat că, din perspectiva prevederilor Legii nr. 10/2011, aplicabilă în cauză și care instituie reguli speciale în materia revendicării imobilelor care intră în sfera de reglementare a acesteia, preferabile sunt titlurile intimaților pârâți. A ajuns la această concluzie instanța, în condițiile în care a constatat că, din interpretarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, rezultă opțiunea legiuitorului de a condiționa restituirea imobilelor vândute cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 de declararea prealabilă a nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu foștii chiriași.

Astfel, potrivit aceluiași raționament, în situația în care o acțiune în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat de fostul chiriaș nu a fost promovată, în termenul special prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001, și admisă, restituirea imobilului nu mai este posibilă, prin acest efect, legiuitorul sancționând pasivitatea foștilor proprietari. Curtea a apreciat că, pornind chiar de la Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii, la care instanța a făcut trimitere, un astfel de raționament (privind preferabilitatea titlului intimaților, determinată de omisiunea apelantei reclamante de a cere constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare) nu concordă cu principiile cristalizate în jurisprudența Curții Europene.

Buna-credință a chiriașilor cumpărători, la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală, nu are nicio relevanță în aprecierea preferabilității titlurilor pe care le invocă părțile, implicit, a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1. Ca atare, împrejurarea că apelanta reclamantă nu a promovat, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, o acțiune în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în baza Legii nr. 112/1995, nu poate fi apreciată ca determinând o consolidare a titlurilor de proprietate ale intimaților, astfel cum a concluzionat prima instanță, cel puțin sub acest aspect, susținerile apelantei fiind corecte.

Este de observat însă că, prin considerentele Deciziei nr. 33/2008, s-a stabilit că, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul din acțiunea în revendicare nu are la rândul său un "bun", în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului.

Desigur este de notat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în materia respectării dreptului de proprietate consacrat de art. 1 din Protocolul 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, practică ce s-a format chiar în cauzele românești soluționate de Curte, începând cu cauza Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu Străin, Porțeanu, Faimblat ori Kafy.

Cât privește noțiunea de bun, în mod constant, Curtea a analizat, în fiecare speță în parte, respectarea ori, dimpotrivă, încălcarea acestei norme, prin verificarea modului de aplicare a mai multor condiții, în primul rând, existența unui "bun", în sensul celui dintâi alineat al art. 1 din Protocolul 1. Curtea Europeană a apreciat ca fiind întrunită prima cerință atunci când a avut loc recunoașterea de către instanțele naționale a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenților, fie ca reprezentând "bunuri actuale", fie ca "speranță legitimă" de redobândire a bunului în natură.

Astfel, se poate vorbi despre existența unui "bun actual", în măsura în care vânzarea către chiriași a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior pronunțării unor hotărâri judecătorești, chiar dacă acestea nu aveau caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a imobilelor anterior anului 1989 (de exemplu: Cauza Străin, parag. 38; Cauza Păduraru, numai în privința unui apartament dintr-un corp de clădire, parag. 65). Dimpotrivă, titularul dreptului deține doar un "interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, însă cu aceeași valoare ca și un bun actual în ceea ce privește cerința legală a existenței unui "bun", ca "drept efectiv", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în cauza Păduraru, parag.

83 - 87, precum și în cauza Porțeanu, parag. 33), cum este cazul și în speță. În cauză, însă, trebuie observat că nu s-a pronunțat, până la acest moment, de către o instanță de judecată, o hotărâre irevocabilă prin care să se recunoască dreptul de proprietate al apelantei reclamante asupra imobilului revendicat. De asemenea, nu există nicio decizie a vreunei autorități administrative prin care să se dispună ca imobilul să fie restituit în natură acesteia.

Dispoziția nr. 277 din 03 aprilie 2002 a Primarului General al Municipiului București a avut în vedere restituirea în natură către apelanta reclamantă numai a acelor spații ce nu au fost înstrăinate, deci nu a privit părțile din imobil ce fac obiectul pretențiilor acesteia, în prezenta cauză, pentru aceste din urmă spații, fiind emisă Dispoziția Primarului General al Municipiului București nr. 8936 din 23 octombrie 2007, prin care s-a respins notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, în ce privește solicitarea de restituire în natură a apartamentelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 și s-a propus pentru aceste spații acordarea de măsuri reparatorii.

Contestația formulată, în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001, de apelanta reclamantă împotriva acestei dispoziții a fost respinsă, ca nefondată, prin Sentința civilă nr. 1701 din 13 noiembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București, definitivă ca urmare a respingerii apelului, prin Decizia civilă nr. 267 din 29 aprilie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București și irevocabilă prin nerecurare. Așa fiind, luând în considerare toate aspectele de fapt și de drept expuse, Curtea a apreciat că nu dispune, la acest moment, de suficiente temeiuri pentru a reține că apelanta are un bun, în accepțiunea pe care jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului îl conferă acestei noțiuni.

Concluzia se impune cu atât mai mult cu cât, prin jurisprudența ulterioară etapei în care a pronunțat hotărârile în cauzele menționate mai sus, în domeniul încălcării art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, instanța europeană a mai adăugat o condiție celor deja consacrate, pentru a se putea constata o încălcare a dreptului de proprietate, și anume: existența unei hotărâri definitive și executorii, date de o instanță, prin care să se recunoască calitatea de proprietar a reclamantului și prin care, în dispozitivul hotărârii, să se dispună în mod expres restituirea bunului (cauza Maria Atanasiu).

Apelanta reclamantă nu se poate bucura nici de o speranță legitimă, decurgând din constatarea că imobilul revendicat a trecut în proprietatea statului fără un titlu valabil, câtă vreme aceasta nu poate fi unită, la acest moment, cu o jurisprudență constantă a instanțelor, în sensul restituirii în natură, ca urmare a admiterii acțiunilor în revendicare a imobilelor deținute de stat fără un titlu valabil, ce au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995.

Și aspectul privitor la îndeplinirea cerinței de respectare a securității juridice la evaluarea circumstanțelor cauzei și stabilirea dreptului ce se impune a fi apreciat drept preferabil, aspect la care se face referire în Decizia nr. 33/2008 menționată, a fost avut în vedere de prima instanță la pronunțarea soluției, în condițiile în care intimații pârâți invocă drept titlu, în ce privește imobilul revendicat, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în anul 1997, a căror validitate nu a făcut obiectul analizei vreunei instanțe de judecată.

Curtea a constatat, de asemenea, că procedura administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001 a fost urmată de apelanta reclamantă, în paralel cu demersul judiciar privind acțiunea în revendicare, fiind recunoscut (în mod irevocabil, ca urmare a contestării dispoziției autorității administrative) apelantei dreptul la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru spațiile ce fac obiectul prezentei acțiuni în revendicare. Câtă vreme procedura de stabilire a cuantumului despăgubirilor cuvenite cu titlu de măsuri reparatorii și de plată a acestora este reglementată de Legea nr. 247/2005, iar amânarea anumitor etape din cadrul acestei proceduri s-a dispus doar pentru o durată determinată (prin O.U.G.

nr. 4/2012, respectiv prin Legea nr. 107/2012), dreptul apelantei reclamante la măsurile reparatorii, ca urmare a preluării imobilului de către stat, nu poate fi valorificat decât în cadrul acestei proceduri. Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta V.M.L., pentru motive de nelegalitate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., solicitând să se constate că are atât un "interes patrimonial", cât și o "speranța legitimă", dar și un "bun", în accepțiunea art. 1 din Protocolul 1 și, în virtutea respectării principiului justului echilibru, admiterea recursului, modificarea hotărârii, admiterea acțiunii sale, restituirea apartamentelor în natură și admiterea cererii de chemare în garanție a intimaților-pârâți, cu consecința restituirii către aceștia a prețului actualizat, stabilit prin expertiza administrată în prezenta cauza.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta a arătat următoarele: Decizia de apel conține motive contradictorii, deoarece, deși se reține că reclamanta are un interes patrimonial, cu aceeași valoare ca și un bun actual, în sensul art. 1 din Protocolul 1, ulterior, se consideră că nu are un "bun", în accepțiunea Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale. De asemenea, deși instanța de apel a considerat corect acest motiv de apel, potrivit căruia omisiunea promovării acțiunii în anularea contractelor încheiate în temeiul Legii nr. 112/95 "nu poate fundamenta, singură, concluzia privind preferabilitatea titlului intimaților-pârâți", ulterior, și-a întemeiat respingerea apelului pe acest motiv, deoarece contractele încheiate în anul 1997 nu au făcut obiectul analizei vreunei instanțe de judecată.

Mai mult, instanța consideră că titlul său de proprietate nu este preferabil titlului intimaților-pârâți, deoarece nu deține o hotărâre judecătorească prin care să i se recunoască calitatea de proprietar și să se dispună restituirea în natură a imobilului. Or, dacă ar fi avut o asemenea hotărâre, nu ar fi mai promovat prezenta acțiune, având ca obiect restituirea în natură a imobilului de către chiriașii cumpărători. În același sens, nici chiriașii nu au o astfel de hotărâre, care să le recunoască calitatea de proprietar și dreptul de a păstra bunul, așa cum însăși instanța de apel consideră că ar fi necesar. Astfel, părțile sunt în situații identice, fiecare având un contract de vânzare-cumpărare, dar nicio hotărâre judecătorească de restituire sau păstrare a imobilului.

Instanța de apel, deși face largi aprecieri asupra existenței unui bun actual, al unui interes patrimonial sau al unei "speranțe legitime", nu arată în mod concret de ce reclamanta nu are un bun/interes/speranță, iar intimații-pârâți ar avea. Recurenta a apreciat că instanța de apel trebuia să realizeze compararea celor două titluri valide și neanulate, în baza criteriilor de bază pentru stabilirea preferabilității unui titlu în fața altuia (vechimea încheierii, opozabilitate prin intabulare, achiziționare de la proprietar/neproprietar, bună-credință/rea-credință). Astfel, instanța avea de comparat titlul reclamantei (mai vechi, intabulat, provenit de la proprietar, încheiat cu bună-credință) cu titlurile pârâților (mai noi, neîntabulate, provenite de la neproprietari, încheiate cu rea-credință) și, în mod firesc, trebuia să acorde prioritate titlului său.

Un alt motiv de recurs s-a raportat la faptul că instanța de apel a aplicat greșit legea, art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece, în compararea titlurilor, trebuia să se raporteze și la principiul "justului echilibru" și la legislația externă, respectiv art. 1 din Protocolului 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ce prevalează legislației interne. Recurenta s-a raportat la o decizie de speță a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Decizia nr. 3871/2010, susținând că, în prezentul dosar, situația este mult mai simplă, deoarece este deja formulată cerere de chemare în garanție și obligare la restituirea prețului de piață al apartamentelor.

Astfel, pentru respectarea justului echilibru dintre interesul public și cel privat, în speța de față, restituirea în natură a apartamentelor către fostul proprietar și admiterea cererii de chemare în garanție și restituirea prețului de piață al apartamentelor către cumpărătorii pe Legea nr. 112/1995 este o soluție echilibrată, echitabilă și de imediată aplicare, față de soluția instanței de apel - de păstrare a apartamentelor de către pârâții-cumpărători. Mai mult, recurenta a considerat că nu pot fi primite argumentele intimaților-pârâți, conform cărora trebuie aplicată strict Legea nr. 10/2001, cât timp prezenta acțiune nu este o acțiune în baza Legii nr. 10/2001, ci o acțiune în comparare de titluri, trebuind să prevaleze, în fața legii interne, speciale sau generale, legislația externă, respectiv art. 1 din Protocolul 1, adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, chiar Legea nr. 10/2001, în art. 2 alin. (2), arată că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi, fapt ce determină existența unei "speranțe legitime", atâta timp cât Legea nr. 10/2001 îi confirmă, la data introducerii prezentei acțiuni, calitatea de proprietar. Recurenta a invocat și faptul că s-a realizat o ingerință nepermisă în dreptul său de proprietate, deoarece, conform Legii nr. 112/1995, se puteau vinde doar imobilele dobândite cu titlu, nu și cele fără titlu și cumpărate cu rea-credință, cum este în prezenta speță.

Analizând criticile deduse judecății, prin prisma dispozițiilor legale și a jurisprudenței Curții Europene relevante în această materie, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede: Sub un prim aspect, instanța de recurs consideră că este necesar să sublinieze că și în ipoteza în care reclamanta se prevalează de un anumit temei juridic pentru cererea cu care învestește instanța, temei juridic ce se integrează dreptului comun, instanța de judecată, constatând că pentru cererea dedusă judecății există edictat un act normativ special, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, este ținută a face aplicarea normelor speciale, după ce va fi supus această chestiune dezbaterii părților, cu respectarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare, obligație care, în cauză, a fost respectată.

Astfel, existența principiului anterior menționat, cu aplicabilitate atât în planul dreptului substanțial, cât și al celui procesual, constituie un impediment în a se recurge la normele dreptului comun, egal opozabil părților și instanței, de esența lui fiind faptul că părțile nu pot avea alegerea normelor aplicabile, potrivit ierarhiei și priorităților normelor juridice ce operează într-un stat de drept. Tot astfel, nici instanței nu îi este permis a ignora existența actului normativ special ce se suprapune dreptului comun pentru reglementarea unui anumit tip de relații sociale, disciplinate juridic prin adoptarea unei legi speciale. Instanța este autoritatea ce aplică legea, iar adoptarea unui act normativ special este o chestiune de opțiune a legislativului, ce nu poate fi cenzurată în procesul de aplicare a legii, fără a interfera cu autoritatea legiuitoare, ceea ce ar contraveni principiului separației puterilor în stat.

Fiind învestite cu o acțiune în revendicare, promovată la data de 26 februarie 2007, potrivi