ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 908/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 908/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 26

februarie 2007, pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr.

8606/3/2007, reclamanta V.M.L. a solicitat instanței, în contradictoriu cu

pârâții Municipiul București, prin Primar General, S.A., R.T., D.Ș., D.M., P.Ș.

și P.D., să se constate ilegală și abuzivă trecerea în proprietatea statului a

imobilului situat în București, str. P., sector 1; să se constate că statul nu

a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului; să se constate, prin

comparare de titluri, că titlul său este preferabil titlului părților persoane

fizice și să fie obligați aceștia din urmă să lase în deplină proprietate și

posesie imobilul litigios.

Pârâtul Municipiul

București a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței

materiale, excepția inadmisibilității și a lipsei de interes, în ceea ce

privește constatarea preluării fără titlu a imobilului, excepția lipsei

calității procesuale pasive, având în vedere că apartamentele nu se mai află în

proprietatea statului.

Pârâții P.Ș. și D. au

depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea acțiunii, învederând că

au fost de bună-credință la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare

și că, în această situație, reclamanta are dreptul numai la măsuri reparatorii

prin echivalent.

Prin Sentința civilă

nr. 1642 din 11 decembrie 2007, Tribunalul București a admis excepția lipsei de

interes pentru capetele de cerere 1 și 2, pe care le-a respins ca lipsite de

interes și a respins capătul de cerere privind revendicarea ca inadmisibil.

S-a reținut că art. 2

din Legea nr. 10/2001 descrie și enumeră ce se înțelege prin imobile preluate

în mod abuziv, iar lit. a) din acest articol se referă și la Decretul nr.

92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, act normativ în baza căruia

imobilul litigios a trecut în proprietatea statului. Or, atâta timp cât

legiuitorul a statuat că toate imobilele din perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 (lit. g) din același articol) au fost preluate în mod abuziv,

instanța nu poate să constate din nou o situație de fapt ce a fost prevăzută prin

lege, motiv pentru care reclamantul nu justifică un interes în promovarea unei

asemenea cereri.

Cu privire la

acțiunea în revendicare, s-a reținut că aceasta este, potrivit definiției date

în literatura de specialitate, în absența unei definiții legale, acțiunea prin

care proprietarul care a pierdut posesia unui bun individual determinat cere

instanței să i se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului și să

redobândească posesia de la cel care îl stăpânește fără a fi proprietar. Tot în

lipsa unei reglementări legale specifice, în doctrina și în jurisprudență, se

consideră că, în cadrul unei asemenea acțiuni, se compară titlurile de

proprietate prezentate de cele două părți, stabilindu-se mai multe reguli,

printre care și aceea că, în situația în care titlurile emană de la autori

diferiți, să se compare drepturile autorilor de la care provin titlurile.

În cazul imobilelor

naționalizate, există însă dispoziții legale exprese, instituite prin Legea nr.

10/2001, care reglementează atât soarta juridică a titlului de proprietate al

pârâtului, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu statul, cât și

instituțiile competente să dispună restituirea și să exercite controlul asupra

deciziilor luate. Prin acest act normativ, legiuitorul a înțeles să dea o

rezolvare legală situației create prin schimbarea opticii asupra caracterului

legal sau nelegal al naționalizării.

Inițial, la adoptarea

Legii nr. 112/1995, s-a apreciat că imobilele trecute în proprietatea statului

în baza actelor de naționalizare au fost legal preluate, situație în care s-a

stabilit dreptul chiriașilor de a cumpăra imobilele în care locuiau de la

statul considerat că a devenit proprietar, fiind, deci, o măsură de politică

legislativă cu caracter social care, pentru o mare parte din imobile, nu a pus

nicio problemă, foștii proprietari neinteresându-se nici în prezent de situația

acestora.

În timp însă, această

concepție s-a schimbat, apreciindu-se că titlul statului nu este valabil, chiar

dacă a avut la bază un act de naționalizare, întrucât chiar aceste acte

normative nesocoteau prevederile Codului civil și tratatele internaționale la

care România era parte, ceea ce ar fi de natură să conducă la concluzia că

proprietarii deposedați abuziv nu și-au pierdut niciodată dreptul asupra imobilului

și să atragă, pe cale de consecință, anularea contractului de vânzare-cumpărare

încheiat cu un neproprietar.

Opțiunea

legiuitorului de a se da câștig de cauză uneia sau alteia dintre părți a fost

în acest caz de a se porni de la soarta contractului de vânzare-cumpărare

încheiat de stat cu fostul chiriaș, care și-a exercitat un drept recunoscut la

acea dată de Legea nr. 112/1995.

Este indiscutabil că

proprietarul se poate adresa și instanței pentru a cere restituirea imobilului

de la fostul chiriaș devenit proprietar, însă o asemenea acțiune nu poate fi

admisă, deoarece situației de fapt reținute nu îi este aplicabil temeiul de

drept invocat, respectiv regulile create de practică în temeiul art. 480 C.

civ., care implică o comparare a titlurilor după un alt criteriu de preferință,

și anume verificarea titlurilor autorilor părților, ceea ce, în speță, ar fi în

defavoarea celui care a cumpărat de bună-credință în temeiul Legii nr.

112/1995, încrezându-se în aparența statului de proprietar, ceea ce ar fi contra

opțiunii legiuitorului. În acest sens sunt și prevederile exprese ale art. 6

alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Existând două

categorii de norme juridice care reglementează aceleași relații sociale,

respectiv cele născute în legătură cu dreptul de proprietate, în mod firesc, nu

se vor mai aplica normele cu caracter general ale Codului civil, ci cele cu

caracter special ale Legii nr. 10/2001, care privesc numai regimul juridic al

imobilelor preluate abuziv de stat. Este evident că legea nu reglementează posibilitatea

acțiunilor în revendicare în condițiile dreptului comun, paralel și în

contradicție cu procedura revendicării speciale pe care o prevede expres

singura acțiune permisă.

Prin urmare,

analizând acțiunea în revendicare formulată de către reclamantă, instanța a

constatat că, în cazul acestor imobile, legea nu mai permite aplicarea

regulilor create de literatura de specialitate și de practica judecătorească

pornind de la prevederile art. 480 C. civ. privind compararea titlurilor de

proprietate invocate de către cele două părți și restituirea imobilului de la

posesorul neproprietar, ci a impus folosirea de către fostul proprietar

deposedat abuziv numai a procedurii instituite de acest act normativ pentru

restituirea efectivă a imobilului sau, după caz, pentru stabilirea unor măsuri

reparatorii prin echivalent.

Împotriva acestei

sentințe, a formulat apel reclamanta V.M.L.

Prin Decizia civilă

nr. 99A din 06 mai 2008, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul și a desființat

sentința apelată, cauza fiind trimisă spre rejudecare Tribunalului București.

A reținut instanța de

apel că, în ce privește primele capete de cerere, prima instanță trebuia să

interpreteze voința reală a reclamantei, nu pe baza exprimării parțial

defectuoase folosite de aceasta, ci pe baza scopului urmărit de reclamantă prin

demersul judiciar întreprins, scop rezultând din formularea celor două capete

de cerere și din considerentele acțiunii.

În acest sens se

constată că, la primul capăt de cerere, reclamanta a solicitat să se constate,

"drept ilegală și abuzivă, trecerea în proprietatea statului a

imobilului", la capătul al doilea, s-a solicitat să se constate că

"statul nu a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului", iar,

prin următoarele capete de cerere, s-a solicitat obligarea pârâților persoane

fizice să lase în deplină proprietate reclamantei apartamentele cumpărate în

baza Legii nr. 112/1995, ce fac parte din compunerea imobilului.

S-a observat că reclamanta

face confuzie între noțiunile de "trecere ilegală" și "trecere

abuzivă" a imobilului în proprietatea statului, însă, din modul de

formulare a primelor două capete de cerere, rezultă în mod neechivoc că voința

reclamantei este aceea de a se constata că dreptul de proprietate asupra

imobilului aparținând autorului său nu a trecut niciodată în patrimoniul

statului. Din această perspectivă, Curtea a considerat că singura chestiune

posibil a fi supusă clarificării era aceea de a stabili dacă cele două capete

de cerere, astfel cum au fost redactate, reprezintă, în realitate, o singură

pretenție: constatarea preluării fără titlu a imobilului de către stat de la

autorul reclamantei (consecința admiterii unei astfel de pretenții fiind aceea

că dreptul de proprietate nu a trecut niciodată în proprietatea statului).

Fără să cerceteze

cadrul legal pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea, precum și finalitatea

urmărită de reclamant prin modul de formulare a primelor două capete de cerere,

prima instanță s-a aflat, la rândul său, în confuzie, punând sub semnul

identității sfera de întindere a înțelesului conceptelor de "preluare

abuzivă" - prevăzută de art. 2 din Legea nr. 10/2001 și a conceptului de

"preluare ilegală, fără titlu" a imobilului.

Dacă, din punctul de

vedere al limbajului comun, cele două sintagme ar putea fi considerate ca având

același înțeles, sub aspect juridic, al efectelor, cele două concepte nu sunt

identice, astfel cum rezultă din art. 2 lit. h) și i) și art. 45 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001 coroborat cu art. 1 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 și art.

6 din Legea nr. 213/1998.

S-a mai reținut de

instanța de apel că preluarea cu titlu (sau cu titlu valabil) ori

"trecerea" cu titlu a unui imobil în proprietatea statului presupune

o transmisiune reală și legală a dreptului de proprietate asupra unui imobil

dintr-un patrimoniu aparținând unei persoane în patrimoniul statului.

Preluarea

("trecerea" - sintagmă folosită de reclamantă în acțiune) ilegală,

fără titlu, a unui imobil în proprietatea statului presupune că nu au fost

respectate cerințele prevăzute de lege pentru ca transmisiunea dreptului de

proprietate să aibă loc, consecința fiind aceea că, din punct de vedere

juridic, nu s-au produs efectele juridice specifice actului translativ, iar statul

nu a devenit titularul dreptului de proprietate asupra imobilului respectiv.

Sintagma "imobil

preluat abuziv" este specifică doar domeniului de aplicare a Legii nr.

10/2001, legiuitorul înțelegând, în limitele competenței sale de legiferare, să

acorde măsuri reparatorii persoanelor îndreptățite, atât cu privire la

imobilele ce au trecut cu titlu valabil în proprietatea sa, cât și cu privire

la imobilele preluate fără titlu în patrimoniul său.

Solicitarea ca

instanța să constate caracterul abuziv al preluării unui imobil ar fi putut fi

considerată ca lipsită de interes doar dacă acțiunea ar fi fost fundamentată pe

aplicarea procedurilor prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Însă reclamanta nu a

înțeles să sesizeze instanța cu o acțiune specifică acestei legi, ci cu o

acțiune formulată pe baza dreptului comun - Codul civil.

Cum finalitatea

urmărită de reclamantă este obținerea posesiei asupra imobilului (aceasta

considerându-se ca fiind adevărata titulară a dreptului de proprietate) este

evident interesul de a solicita să se constate că dreptul de proprietate asupra

imobilului nu a ieșit niciodată din patrimoniul autorilor săi, o astfel de

chestiune fiind absolut necesară pentru cercetarea pe fond a acțiunii în

revendicare.

Astfel, în cadrul

acțiunii în revendicare, când ambele părți prezintă câte un titlu, instanța

trebuie să procedeze la compararea acestora, urmând a verifica transmisiunile

anterioare acestor titluri, pentru a stabili care dintre acestea este mai

preferabil. Or, din această perspectivă, reclamanta are tot interesul să

demonstreze că autorul pârâților nu a dobândit, cu respectarea condițiilor

prevăzute de lege, dreptul de proprietate asupra imobilului și, deci, nu ar fi

putut să transmită valabil un drept pe care nu îl avea.

Având în vedere

considerentele expuse, Curtea a apreciat că, din perspectiva temeiului juridic

pe care reclamanta și-a justificat acțiunea, nu pot fi considerate ca lipsite

de interes primele două capete de cerere.

În ceea ce privește

criticile referitoare la greșita respingere a capetelor de cerere privind

revendicarea ca inadmisibile, Curtea a constatat că, și după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare introdusă de persoana care

consideră că imobilul i-a fost preluat de stat fără titlu împotriva persoanei

care a dobândit prin cumpărare imobilul de la stat este admisibilă.

S-a reținut că, doar

în ce privește imobilele preluate în mod abuziv de stat și care se mai află în

posesia acestuia la data intrării în vigoare a legii, procedura prevăzută de

Legea nr. 10/2001 este una obligatorie, cu excluderea altor mijloace prevăzute

de dreptul comun.

Chiar și în astfel de

situații, dacă se constată că procedura specială este una ineficientă sau mult

mai dificilă pentru solicitant, acesta are dreptul de a uza de calea prevăzută

de dreptul comun pentru a-și realiza dreptul său fundamental de proprietate (de

exemplu, a trecut o perioadă foarte lungă de timp fără a i se răspunde

solicitantului la notificare).

În ceea ce privește

imobilele care au fost deja înstrăinate de către stat prin vânzare, Curtea a

apreciat că procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 în scopul redobândirii

acestora este una facultativă pentru reclamantă și, mai mult, nu este

exclusivă.

În soluționarea

chestiunii admisibilității acțiunii în revendicare, Curtea a avut în vedere și

dispozițiile art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, astfel cum acest text legal a fost interpretat și aplicat de Curtea

Europeană a Drepturilor Omului în numeroase litigii formulate de cetățeni

români împotriva statului român, litigii finalizate cu condamnarea României

pentru încălcarea dreptului de proprietate.

S-a reținut că, dacă

în urma analizării primelor două capete de cerere, se va stabili că dreptul de

proprietate asupra imobilului a trecut în mod legal în patrimoniul statului,

atunci este evident că acțiunea în revendicare urmează a fi respinsă.

Dacă, însă, în urma

analizării primelor două capete de cerere, se va stabili că dreptul de

proprietate nu a ieșit niciodată din patrimoniul reclamantei, atunci aceasta nu

și-a pierdut niciodată dreptul de proprietate, la momentul intrării în vigoare

a Convenției Europene a Drepturilor Omului fiind, și în prezent, titulara unui

bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Mergând pe această

ipoteză, se poate constata, a mai reținut instanța de apel, că, în anul 1997,

respectiv, 2000, statul, care nu a avut și nici nu avea dreptul de proprietate

asupra imobilului respectiv, l-a vândut unor chiriași, reclamanta fiind astfel

privată de posibilitatea de a intra în posesia acestuia.

Astfel de vânzări

realizate de stat către chiriașii de bună-credință, chiar dacă s-au făcut

anterior confirmării în justiție, în mod irevocabil, a dreptului de proprietate

al reclamantei, reprezintă o privare de bun, constituind o ingerință în dreptul

de proprietate al reclamantei. Urmare a acestor vânzări, reclamanta nu a mai

avut posibilitatea de a intra în posesia bunului, de a-l vinde sau de a-l lăsa

moștenire, de a consimți o donație sau de a dispune de acesta într-un alt fel.

În aceste condiții, Curtea, ca instanță de apel, a constatat că această

situație a avut ca efect privarea reclamantei de proprietatea sa, în sensul

celei de a doua fraze a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1.

O astfel de

interpretare a fost dată și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în

numeroase cauze pronunțate împotriva României (Păduraru, Porteanu, Radu,

Străin, etc.). Compatibilitatea acestor vânzări a apartamentelor din imobil cu

dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului trebuie analizată prin prisma justificării ingerinței în dreptul de

proprietate al reclamantului. O privare de proprietate rezultând din această

normă nu poate să se justifice decât dacă se demonstrează că a intervenit în

condițiile prevăzute de lege, pentru cauză de utilitate publică și cu

respectarea principiului proporționalității.

Prin Decizia civilă

nr. 7917 din 5 octombrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală, a respins, ca nefondat, recursul

formulat de intimații-pârâți R.T., D.Ș. și D.M., P.Ș. și P.D.

Cauza a fost

înregistrată sub nr. 6806/3/2007, pe rolul Tribunalului București, secția a

III-a civilă, la data de 28 septembrie 2010, în vederea rejudecării.

Prin Decizia civilă

nr. 1886 din 1 noiembrie 2012, Tribunalul București a admis în parte cererea de

chemare în judecată, a constatat abuzivă preluarea de către stat a imobilului

situat în București, sector 1 și a respins acțiunea în revendicare, ca

neîntemeiată. Cererea de chemare în garanție a fost respinsă, ca rămasă fără

obiect.

A reținut instanța de

fond că, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 29143/1932 și autorizația de

construcție nr. 00530/1936, bunicii reclamantei, E. și P.V., au devenit

proprietarii imobilului teren, în suprafață de 287,14 mp, și construcție

S+P+2E+M, situat în București, str. P., sector 1. Acest imobil a trecut în

proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950.

Tatăl reclamantei, în

calitate de moștenitor - în baza certificatelor de moștenitor nr. 734/1974,

835/1980 - a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, în vederea

restituirii imobilului, fiind emisă dispoziția nr. 277, emisă de Primarul

General, la data de 3 aprilie 2002, modificată prin Dispoziția nr. 8935 din 23

octombrie 2007, prin care s-a restituit în natură construcția S+P+2E+M, cu

excepția apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995.

În privința primului

capăt de cerere, având în vedere și Decizia civilă nr. 99A/2008, pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală, precum și dispozițiile Legii nr. 10/2001, tribunalul

a reținut că imobilul în litigiu a fost preluat în mod abuziv de stat. Astfel, situația

juridică a imobilului relevă preluarea acestuia în baza Decretului nr. 92/1950,

poziția 8105, act normativ prevăzut expres în Legea nr. 10/2001 ca reprezentând

o preluare abuzivă. Dată fiind această situație premisă, imobilul în litigiu

face parte din categoria imobilelor reglementate de Legea nr. 10/2001, motiv

pentru care reclamanta a și uzat de dreptul de a declanșa procedura

administrativă prevăzută de acest act normativ prin depunerea notificării.

În privința celui

de-al doilea capăt de cerere, tribunalul a reținut că, după intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare nu mai poate fi examinată exclusiv

prin prisma dispozițiilor dreptului comun, ci în temeiul acestei legi speciale.

Astfel, restituirea

în natură este condiționată de anularea actului de înstrăinare încheiat între

stat și terțul dobânditor, legea prevăzând o sancțiune drastică pentru foștii

proprietari care au stat în pasivitate, și anume chiar pierderea dreptului de

proprietate, ca efect al decăderii.

Legea nr. 10/2001

reglementează excepții de la dreptul comun în privința regimului nulității

absolute, instituind termenul de prescripție, prin art. 45 alin. (5), precum și

sancțiunea decăderii din dreptul de a cere măsuri reparatorii, ca urmare a

nedepunerii notificării, conform art. 22 alin. (5).

Câtă vreme, pentru

imobilele preluate abuziv de stat, în perioada 6 martie 1989 - 22 decembrie

1989, s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile

se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, respectiv când se acordă

măsuri reparatorii în echivalent, nu se poate susține ca legea specială,

derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu Codul civil.

Legea specială se

referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele

preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele

îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să

păstreze imobilele, în anumite condiții expres prevăzute (art. 8 lit. c), art.

29).

Tribunalul a examinat

cererea prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001, imobilul în litigiu

încadrându-se în categoria imobilelor preluate abuziv, și chiar dacă se reține

nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului, câtă vreme reclamanții nu

au acționat și nu au cerut anularea titlului pârâților, titlul lor s-a

consolidat.

Tribunalul a reținut

că noțiunea de valabilitate prevăzută de art. 45 din Legea nr. 10/2001 a fost

interpretată în literatura de specialitate și practica judiciară ca o cauză de

preferabilitate a contractelor de vânzare-cumpărare ale chiriașilor cumpărători

de bună-credință în fața titlurilor de proprietate ale foștilor proprietari.

S-a observat de

tribunal că reclamanții au formulat acțiunea în revendicare, abia în anul 2007,

nu au solicitat constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, în

termenul de 18 luni, astfel că titlul de proprietate al pârâților s-a

consolidat prin trecerea timpului. Chiar dacă s-ar proceda la compararea

titlurilor părților, din perspectiva dreptului comun invocat de reclamanți,

pârâții au câștig de cauză, întrucât, în privința acestora, acesta operează

principiul proprietarului aparent.

Condițiile acestui

principiu de drept sunt întrunite, întrucât imobilul ca bun determinat s-a

dobândit printr-un act juridic cu titlu oneros, pârâții fiind de bună-credință

și împărtășind o eroare comună și invincibilă cu privire la calitatea de

proprietar a Statului român, în condițiile în care titlul statului nu fusese

contestat până în momentul întocmirii contractului de vânzare-cumpărare.

Așadar, buna-credință

a părților la momentul cumpărării reprezintă un fapt juridic creator al unui

drept de proprietate valabil - acesta fiind sensul dispozițiilor art. 45 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001.

A mai reținut tribunalul

că pârâții sunt cei care dețin un "bun", în sensul Convenției

Europene a Drepturilor Omului, întrucât titlul lor de proprietate nu a fost

atacat.

În ceea ce privește

aplicarea în speță a Convenției Europene a Drepturilor Omului, tribunalul a

constatat că, în cauza Lupaș împotriva României din 14 decembrie 2006, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a reținut că, în ipoteza în care nicio instanță

internă sau autoritate administrativă nu le-a recunoscut reclamanților, în mod

definitiv, dreptul de a li se restitui imobilul în litigiu, aceștia nu au un

"bun actual", în sensul jurisprudenței Curții (cauza Kopecky

împotriva Slovaciei).

De asemenea, în cauza

Atanasiu, Curtea a arătat că îi este suficient să constate că existența unui

"bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui

dubiu, dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au

recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii,

ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul

administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în

dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat

al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Prin urmare, în

sensul acestei jurisprudențe a Curții Europene a Drepturilor Omului, în ipoteza

în care reclamanții nu au introdus, până la data prezentei cereri, nicio

acțiune în justiție, în temeiul dreptului comun sau a unei legi speciale de

reparație, tribunalul a reținut că aceștia nu se pot prevala de existența unui

"bun", în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului și

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

Rămâne de analizat

dacă reclamanții aveau cel puțin o "speranță legitimă" de a li se

recunoaște un drept de proprietate asupra imobilului.

În această problemă,

Curtea Europeană a statuat că o creanță nu poate fi considerată ca o

"valoare patrimonială" decât atunci când are o bază suficientă în

dreptul intern, de exemplu, atunci când este confirmată printr-o jurisprudență

bine stabilită a instanțelor (cauza Lupaș împotriva României). În cauză,

potrivit jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție - Decizia nr.

33/2008, aplicarea altor dispoziții legale decât cele ale legii speciale

trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenție,

aparținând altor persoane.

Având în vedere

aceste considerente, tribunalul a apreciat că nu se poate reține că reclamanții

ar avea o "speranță legitimă" privind restituirea în natură a

imobilului vândut pârâților.

Mai mult decât atât,

Curtea Europeană a statuat că legislația cu privire la restituirea imobilelor

preluate de stat trebuie să facă posibilă luarea în considerare a

circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au

dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta

responsabilitatea care aparține Statului, pentru faptul de a fi confiscat

cândva aceste bunuri (parag. 58, cazul Raicu împotriva României). De asemenea,

nici consecința insecurității raporturilor juridice nu poate fi ignorată.

Dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 alin.

(1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, trebuie interpretat în lumina

preambulului acesteia, care enunță preeminența dreptului ca element de

patrimoniu comun statelor contractante.

Împotriva acestei

hotărâri, au declarat apel atât reclamanta V.M.L., cât și pârâtul Municipiul

București.

În motivarea cererii

sale, apelanta reclamantă a arătat că hotărârea primei instanțe este nelegală

și netemeinică. Astfel, a arătat apelanta, observația instanței referitoare la

omisiunea sa de a acționa pentru a cere constatarea nulității contractelor de

vânzare-cumpărare ce constituie titlurile intimaților pârâți este lipsită de

temei logic și juridic. Dacă exista deja o astfel de hotărâre judecătorească,

prin care titlul pârâților ar fi fost anulat, prezenta acțiune revendicare,

prin comparare de titluri, nu ar fi mai avut nicio logică pentru că nu mai

existau două titluri de comparat, al pârâților fiind deja anulat.

De asemenea, simplul

fapt al neformulării unei acțiuni în anulare a titlului uneia dintre părți nu

poate da câștig de cauză în cadrul unei acțiuni în comparare de titluri, esența

formulării acestui tip de acțiune judecătorească fiind tocmai faptul că ambele

titluri există, sunt valide, dar unul e preferabil celuilalt. Mai mult, chiar

dacă titlul pârâților s-ar fi consolidat, acesta nu a devenit și preferabil,

acestea fiind două noțiuni juridice diferite.

În baza criteriilor

de baza pentru stabilirea preferabilității unui titlu în fața altuia (vechimea

încheierii, opozabilitate prin intabulare, achiziționare de la

proprietar/neproprietar, buna-credință/rea-credință), titlul apelantei este, în

opinia acesteia, preferabil titlului intimaților pârâți.

Nici măcar decizia

Înaltei Curți nr. 33 din 09 iunie 2008 nu a stabilit o altă regulă, ci doar a

statuat premisele de la care se pot compara titlurile.

De asemenea, Curtea

Constituțională, în Decizia nr. 145/2004, a arătat că: "Recunoscând

validitatea actelor de vânzare a imobilelor preluate fără titlu valabil, nici

art. 46 alin. (2) teza a doua din lege și nici legea în ansamblu nu conțin

dispoziții în raport de care să se poată susține prevalența dreptului de

proprietate, mai nou constituit, al dobânditorului de bună-credință, în concurs

cu dreptul de proprietate al proprietarului inițial, în egală măsură

recunoscut." Și "recunoscând validitatea titlului de proprietate al

dobânditorului de bună-credință, nu a înțeles însă să consacre și prevalența

acestuia față de titlul proprietarului inițial, care, potrivit aceleiași legi,

nu a încetat niciun moment să existe".

Textul de lege

criticat nu tranșează, așadar, conflictul de interese legitime între

proprietarul inițial și dobânditorul de bună-credință al imobilului, în

favoarea acestuia din urmă, ci determină exclusiv premisele litigiului dintre

proprietarul inițial și dobânditorul de bună-credință al bunului său, prin

efectul înstrăinării consimțite de o altă persoană, litigiu care constă în

coexistența a două titluri de proprietate având același obiect, deci

contradictorii și excluzându-se reciproc.

În consecință,

neexistând noi reguli de comparare de titluri, care să le abroge pe cele

statuate, apelanta a considerat că titlul său de proprietate este preferabil

contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în baza Legii nr. 112/1995, ale

foștilor chiriași ai statului. Astfel, pârâții au cumpărat apartamentele de la

un neproprietar, în timp ce autorii apelantei dețin acte de proprietate

autentificate, transcrise și întabulate încă din 1940.

În ceea ce privește

așa-zisa buna-credință a cumpărătorilor, se impune înlăturarea acestei

prezumții simple și constatarea că, la momentul cumpărării, aceștia erau de

rea-credință, deoarece au cumpărat apartamentele, știind că există un fost

proprietar, mai mult, chiar locuiau cu acest proprietar, de zeci de ani, în

același imobil. În ceea ce privește Statul Român, și acesta a fost de

rea-credință, la data încheierii acestor contracte, deoarece, încă din 1991,

fostul proprietar făcuse cereri de restituire în natură a întregului imobil.

În cuprinsul cererii

de apel, Municipiul București, reprezentat legal de către Primarul General,

consideră că, în ceea ce privește constatarea nevalabilității titlului

statului, în mod greșit, instanța de fond a respins excepția lipsei de interes

în promovarea acestui capăt de cerere.

Astfel, prin

modificările aduse prin Legea nr. 247/2005, nu se mai face distincție între

imobile preluate de stat cu titlu sau fără titlu. Odată cu apariția Legii nr.

10/2001 (legea privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989), care reprezintă legea specială,

ce derogă de la legea generală, au fost definite în mod concret atât imobile

preluate în mod abuziv, cât și modalitățile de reparație (restituire în natură,

în echivalent, acordarea de despăgubiri sau acțiuni).

Astfel art. 2 din

Legea nr. 10/2001 descrie și enumeră ce se înțelege prin imobile preluate în

mod abuziv, iar, la lit. g) din acest articol, se referă chiar și la orice alte

imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum a fost definit la art. 6

(1) din Legea nr. 213/1998.

Or, atâta timp cât,

printr-o lege, s-a statuat că toate imobilele din perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 au fost preluate în mod abuziv, instanța nu mai poate să

constate altceva decât cea ce prevede legea, ca atare, reclamanta nu mai

justifică interes în vederea promovării unei astfel de capăt de cerere.

Prin Decizia civilă

nr. 78A din 9 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări

sociale, au fost respinse, ca nefondate, apelurile formulate de apelantul-pârât

Municipiul București, prin Primar General și de apelanta-reclamantă V.M.L.

Analizând actele și

lucrările dosarului, raportat la criticile formulate, Curtea a constatat că

apelurile nu sunt fondate, pentru următoarele considerente:

În ce privește apelul

declarat de pârâtul Municipiul București, este de observat că, prin acesta, se

critică hotărârea primei instanțe exclusiv din perspectiva soluției pronunțate

asupra excepției lipsei de interes în promovarea capătului de cerere având ca

obiect constatarea nevalabilității titlului statului, susținându-se că, în condițiile

în care, prin Legea nr. 10/2001, s-a statuat că toate imobilele ce au trecut în

proprietatea statului în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 au fost

preluate abuziv, instanța nu mai poate să constate altceva decât ceea ce

prevede legea.

Curtea a constatat că

aceste aspecte au făcut obiectul analizei, în cadrul apelului declarat de

reclamantă împotriva hotărârii pronunțate de prima instanță, într-un prim ciclu

procesual, constatându-se că soluția respingerii, ca lipsit de interes a capătului

de cerere vizând constatarea nevalabilității titlului statului, nu este

întemeiată.

Or, câtă vreme, prin

hotărârea la care s-a făcut referire, irevocabilă prin respingerea recursului,

a fost tranșată această chestiune, repunerea sa în discuție ar echivala cu

încălcarea puterii de lucru judecat de care se bucură această hotărâre, soluția

primei instanțe sub acest aspect fiind corectă.

Cât privește

criticile formulate de apelanta reclamantă V.M.L. împotriva hotărârii

pronunțate de tribunal, este de observat că acestea se referă, în esență, la

raționamentul greșit, în opinia apelantei, în baza căruia prima instanță a

constatat că titlul de proprietate al apelantei reclamante asupra imobilului

revendicat nu poate fi apreciat drept preferabil celor deținute de intimații

pârâți, reprezentate de contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul

Legii nr. 112/2005.

Deși este corectă

susținerea apelantei, potrivit căreia omisiunea de a promova o acțiune în

constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de intimați

cu statul, deci inexistența unei hotărâri prin care să se constate nulitatea

absolută a acestora, nu poate fundamenta, singură, concluzia privind

preferabilitatea titlurilor intimaților pârâți, Curtea a constatat că, în

ansamblul lor, criticile apelantei nu sunt apte să conducă la o altă soluție

decât cea adoptată de prima instanță.

Astfel, Curtea

observă că, în analiza pe care a realizat-o privitor la titlurile invocate de

părți asupra imobilului, prima instanță a considerat că, din perspectiva

prevederilor Legii nr. 10/2011, aplicabilă în cauză și care instituie reguli

speciale în materia revendicării imobilelor care intră în sfera de reglementare

a acesteia, preferabile sunt titlurile intimaților pârâți. A ajuns la această

concluzie instanța, în condițiile în care a constatat că, din interpretarea

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, rezultă opțiunea legiuitorului de a condiționa

restituirea imobilelor vândute cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 de

declararea prealabilă a nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate

cu foștii chiriași. Astfel, potrivit aceluiași raționament, în situația în care

o acțiune în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat

de fostul chiriaș nu a fost promovată, în termenul special prevăzut de art. 45

din Legea nr. 10/2001, și admisă, restituirea imobilului nu mai este posibilă,

prin acest efect, legiuitorul sancționând pasivitatea foștilor proprietari.

Curtea a apreciat că,

pornind chiar de la Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii, la care instanța a

făcut trimitere, un astfel de raționament (privind preferabilitatea titlului

intimaților, determinată de omisiunea apelantei reclamante de a cere constatarea

nulității contractelor de vânzare-cumpărare) nu concordă cu principiile

cristalizate în jurisprudența Curții Europene.

Buna-credință a

chiriașilor cumpărători, la momentul contractării cu autoritatea administrativă

locală, nu are nicio relevanță în aprecierea preferabilității titlurilor pe

care le invocă părțile, implicit, a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1.

Ca atare,

împrejurarea că apelanta reclamantă nu a promovat, în temeiul dispozițiilor

Legii nr. 10/2001, o acțiune în constatarea nulității contractelor de

vânzare-cumpărare, încheiate în baza Legii nr. 112/1995, nu poate fi apreciată

ca determinând o consolidare a titlurilor de proprietate ale intimaților,

astfel cum a concluzionat prima instanță, cel puțin sub acest aspect,

susținerile apelantei fiind corecte.

Este de observat însă

că, prin considerentele Deciziei nr. 33/2008, s-a stabilit că, atunci când

există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice

pe fond dacă și pârâtul din acțiunea în revendicare nu are la rândul său un

"bun", în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară

prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în

același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență

constantă pe acest aspect, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului

dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la

valoarea actuală de circulație a imobilului.

Desigur este de notat

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în materia

respectării dreptului de proprietate consacrat de art. 1 din Protocolul 1 la

Convenția europeană a drepturilor omului, practică ce s-a format chiar în

cauzele românești soluționate de Curte, începând cu cauza Păduraru contra

României din 1 decembrie 2005, continuând cu Străin, Porțeanu, Faimblat ori

Kafy.

Cât privește noțiunea

de bun, în mod constant, Curtea a analizat, în fiecare speță în parte,

respectarea ori, dimpotrivă, încălcarea acestei norme, prin verificarea modului

de aplicare a mai multor condiții, în primul rând, existența unui

"bun", în sensul celui dintâi alineat al art. 1 din Protocolul 1.

Curtea Europeană a apreciat ca fiind întrunită prima cerință atunci când a avut

loc recunoașterea de către instanțele naționale a dreptului de proprietate

asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenților, fie ca reprezentând

"bunuri actuale", fie ca "speranță legitimă" de redobândire

a bunului în natură.

Astfel, se poate

vorbi despre existența unui "bun actual", în măsura în care vânzarea

către chiriași a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior pronunțării

unor hotărâri judecătorești, chiar dacă acestea nu aveau caracter definitiv,

prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a imobilelor

anterior anului 1989 (de exemplu: Cauza Străin, parag. 38; Cauza Păduraru,

numai în privința unui apartament dintr-un corp de clădire, parag. 65).

Dimpotrivă, titularul

dreptului deține doar un "interes patrimonial" de a obține

restituirea în natură, însă cu aceeași valoare ca și un bun actual în ceea ce

privește cerința legală a existenței unui "bun", ca "drept

efectiv", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care

înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei

hotărâri judecătorești (în cauza Păduraru, parag. 83 - 87, precum și în cauza

Porțeanu, parag. 33), cum este cazul și în speță.

În cauză, însă,

trebuie observat că nu s-a pronunțat, până la acest moment, de către o instanță

de judecată, o hotărâre irevocabilă prin care să se recunoască dreptul de

proprietate al apelantei reclamante asupra imobilului revendicat. De asemenea,

nu există nicio decizie a vreunei autorități administrative prin care să se

dispună ca imobilul să fie restituit în natură acesteia.

Dispoziția nr. 277 din

03 aprilie 2002 a Primarului General al Municipiului București a avut în vedere

restituirea în natură către apelanta reclamantă numai a acelor spații ce nu au

fost înstrăinate, deci nu a privit părțile din imobil ce fac obiectul

pretențiilor acesteia, în prezenta cauză, pentru aceste din urmă spații, fiind

emisă Dispoziția Primarului General al Municipiului București nr. 8936 din 23

octombrie 2007, prin care s-a respins notificarea formulată în temeiul Legii

nr. 10/2001, în ce privește solicitarea de restituire în natură a

apartamentelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 și s-a propus pentru

aceste spații acordarea de măsuri reparatorii.

Contestația

formulată, în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001, de apelanta reclamantă

împotriva acestei dispoziții a fost respinsă, ca nefondată, prin Sentința

civilă nr. 1701 din 13 noiembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București,

definitivă ca urmare a respingerii apelului, prin Decizia civilă nr. 267 din 29

aprilie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București și irevocabilă prin

nerecurare.

Așa fiind, luând în

considerare toate aspectele de fapt și de drept expuse, Curtea a apreciat că nu

dispune, la acest moment, de suficiente temeiuri pentru a reține că apelanta

are un bun, în accepțiunea pe care jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului îl conferă acestei noțiuni. Concluzia se impune cu atât mai mult cu cât,

prin jurisprudența ulterioară etapei în care a pronunțat hotărârile în cauzele

menționate mai sus, în domeniul încălcării art. 1 din Protocolul 1 la

Convenție, instanța europeană a mai adăugat o condiție celor deja consacrate,

pentru a se putea constata o încălcare a dreptului de proprietate, și anume:

existența unei hotărâri definitive și executorii, date de o instanță, prin care

să se recunoască calitatea de proprietar a reclamantului și prin care, în

dispozitivul hotărârii, să se dispună în mod expres restituirea bunului (cauza

Maria Atanasiu).

Apelanta reclamantă

nu se poate bucura nici de o speranță legitimă, decurgând din constatarea că

imobilul revendicat a trecut în proprietatea statului fără un titlu valabil,

câtă vreme aceasta nu poate fi unită, la acest moment, cu o jurisprudență

constantă a instanțelor, în sensul restituirii în natură, ca urmare a admiterii

acțiunilor în revendicare a imobilelor deținute de stat fără un titlu valabil,

ce au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995.

Și aspectul privitor

la îndeplinirea cerinței de respectare a securității juridice la evaluarea

circumstanțelor cauzei și stabilirea dreptului ce se impune a fi apreciat drept

preferabil, aspect la care se face referire în Decizia nr. 33/2008 menționată,

a fost avut în vedere de prima instanță la pronunțarea soluției, în condițiile

în care intimații pârâți invocă drept titlu, în ce privește imobilul revendicat,

contractele de vânzare-cumpărare încheiate în anul 1997, a căror validitate nu

a făcut obiectul analizei vreunei instanțe de judecată.

Curtea a constatat,

de asemenea, că procedura administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001 a

fost urmată de apelanta reclamantă, în paralel cu demersul judiciar privind

acțiunea în revendicare, fiind recunoscut (în mod irevocabil, ca urmare a

contestării dispoziției autorității administrative) apelantei dreptul la

acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru spațiile ce fac obiectul

prezentei acțiuni în revendicare. Câtă vreme procedura de stabilire a

cuantumului despăgubirilor cuvenite cu titlu de măsuri reparatorii și de plată

a acestora este reglementată de Legea nr. 247/2005, iar amânarea anumitor etape

din cadrul acestei proceduri s-a dispus doar pentru o durată determinată (prin

O.U.G. nr. 4/2012, respectiv prin Legea nr. 107/2012), dreptul apelantei

reclamante la măsurile reparatorii, ca urmare a preluării imobilului de către

stat, nu poate fi valorificat decât în cadrul acestei proceduri.

Împotriva acestei

decizii, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta V.M.L., pentru motive

de nelegalitate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.,

solicitând să se constate că are atât un "interes patrimonial", cât

și o "speranța legitimă", dar și un "bun", în accepțiunea

art. 1 din Protocolul 1 și, în virtutea respectării principiului justului

echilibru, admiterea recursului, modificarea hotărârii, admiterea acțiunii

sale, restituirea apartamentelor în natură și admiterea cererii de chemare în

garanție a intimaților-pârâți, cu consecința restituirii către aceștia a

prețului actualizat, stabilit prin expertiza administrată în prezenta cauza.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, reclamanta a arătat următoarele:

Decizia de apel

conține motive contradictorii, deoarece, deși se reține că reclamanta are un

interes patrimonial, cu aceeași valoare ca și un bun actual, în sensul art. 1

din Protocolul 1, ulterior, se consideră că nu are un "bun", în accepțiunea

Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

De asemenea, deși

instanța de apel a considerat corect acest motiv de apel, potrivit căruia

omisiunea promovării acțiunii în anularea contractelor încheiate în temeiul

Legii nr. 112/95 "nu poate fundamenta, singură, concluzia privind

preferabilitatea titlului intimaților-pârâți", ulterior, și-a întemeiat

respingerea apelului pe acest motiv, deoarece contractele încheiate în anul

1997 nu au făcut obiectul analizei vreunei instanțe de judecată. Mai mult,

instanța consideră că titlul său de proprietate nu este preferabil titlului

intimaților-pârâți, deoarece nu deține o hotărâre judecătorească prin care să i

se recunoască calitatea de proprietar și să se dispună restituirea în natură a

imobilului. Or, dacă ar fi avut o asemenea hotărâre, nu ar fi mai promovat

prezenta acțiune, având ca obiect restituirea în natură a imobilului de către

chiriașii cumpărători.

În același sens, nici

chiriașii nu au o astfel de hotărâre, care să le recunoască calitatea de

proprietar și dreptul de a păstra bunul, așa cum însăși instanța de apel

consideră că ar fi necesar.

Astfel, părțile sunt

în situații identice, fiecare având un contract de vânzare-cumpărare, dar nicio

hotărâre judecătorească de restituire sau păstrare a imobilului.

Instanța de apel,

deși face largi aprecieri asupra existenței unui bun actual, al unui interes

patrimonial sau al unei "speranțe legitime", nu arată în mod concret

de ce reclamanta nu are un bun/interes/speranță, iar intimații-pârâți ar avea.

Recurenta a apreciat

că instanța de apel trebuia să realizeze compararea celor două titluri valide

și neanulate, în baza criteriilor de bază pentru stabilirea preferabilității

unui titlu în fața altuia (vechimea încheierii, opozabilitate prin intabulare,

achiziționare de la proprietar/neproprietar, bună-credință/rea-credință).

Astfel, instanța avea

de comparat titlul reclamantei (mai vechi, intabulat, provenit de la

proprietar, încheiat cu bună-credință) cu titlurile pârâților (mai noi, neîntabulate,

provenite de la neproprietari, încheiate cu rea-credință) și, în mod firesc,

trebuia să acorde prioritate titlului său.

Un alt motiv de

recurs s-a raportat la faptul că instanța de apel a aplicat greșit legea, art.

304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece, în compararea titlurilor, trebuia să se

raporteze și la principiul "justului echilibru" și la legislația

externă, respectiv art. 1 din Protocolului 1 la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, ce prevalează legislației interne.

Recurenta s-a raportat

la o decizie de speță a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Decizia nr.

3871/2010, susținând că, în prezentul dosar, situația este mult mai simplă,

deoarece este deja formulată cerere de chemare în garanție și obligare la

restituirea prețului de piață al apartamentelor.

Astfel, pentru

respectarea justului echilibru dintre interesul public și cel privat, în speța

de față, restituirea în natură a apartamentelor către fostul proprietar și

admiterea cererii de chemare în garanție și restituirea prețului de piață al

apartamentelor către cumpărătorii pe Legea nr. 112/1995 este o soluție

echilibrată, echitabilă și de imediată aplicare, față de soluția instanței de

apel - de păstrare a apartamentelor de către pârâții-cumpărători.

Mai mult, recurenta a

considerat că nu pot fi primite argumentele intimaților-pârâți, conform cărora

trebuie aplicată strict Legea nr. 10/2001, cât timp prezenta acțiune nu este o

acțiune în baza Legii nr. 10/2001, ci o acțiune în comparare de titluri,

trebuind să prevaleze, în fața legii interne, speciale sau generale, legislația

externă, respectiv art. 1 din Protocolul 1, adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Astfel, chiar Legea

nr. 10/2001, în art. 2 alin. (2), arată că persoanele ale căror imobile au fost

preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data

preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii

judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi, fapt ce

determină existența unei "speranțe legitime", atâta timp cât Legea

nr. 10/2001 îi confirmă, la data introducerii prezentei acțiuni, calitatea de

proprietar.

Recurenta a invocat

și faptul că s-a realizat o ingerință nepermisă în dreptul său de proprietate,

deoarece, conform Legii nr. 112/1995, se puteau vinde doar imobilele dobândite

cu titlu, nu și cele fără titlu și cumpărate cu rea-credință, cum este în

prezenta speță.

Analizând criticile

deduse judecății, prin prisma dispozițiilor legale și a jurisprudenței Curții

Europene relevante în această materie, Înalta Curte apreciază că recursul este

nefondat, pentru considerentele ce vor succede:

Sub un prim aspect,

instanța de recurs consideră că este necesar să sublinieze că și în ipoteza în

care reclamanta se prevalează de un anumit temei juridic pentru cererea cu care

învestește instanța, temei juridic ce se integrează dreptului comun, instanța

de judecată, constatând că pentru cererea dedusă judecății există edictat un

act normativ special, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant,

este ținută a face aplicarea normelor speciale, după ce va fi supus această

chestiune dezbaterii părților, cu respectarea principiului

contradictorialității și a dreptului la apărare, obligație care, în cauză, a

fost respectată.

Astfel, existența

principiului anterior menționat, cu aplicabilitate atât în planul dreptului

substanțial, cât și al celui procesual, constituie un impediment în a se

recurge la normele dreptului comun, egal opozabil părților și instanței, de

esența lui fiind faptul că părțile nu pot avea alegerea normelor aplicabile,

potrivit ierarhiei și priorităților normelor juridice ce operează într-un stat

de drept.

Tot astfel, nici

instanței nu îi este permis a ignora existența actului normativ special ce se

suprapune dreptului comun pentru reglementarea unui anumit tip de relații

sociale, disciplinate juridic prin adoptarea unei legi speciale.

Instanța este

autoritatea ce aplică legea, iar adoptarea unui act normativ special este o

chestiune de opțiune a legislativului, ce nu poate fi cenzurată în procesul de

aplicare a legii, fără a interfera cu autoritatea legiuitoare, ceea ce ar

contraveni principiului separației puterilor în stat.

Fiind învestite cu o

acțiune în revendicare, promovată la data de 26 februarie 2007, potrivi