ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1016/2014

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de 25 martie 2008, reclamantul V.S.

a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate calitatea reclamantului de proprietar al imobilului situat în București, compus din teren în suprafață de 360 mp și construcții, să oblige pârâții să-i restituie, prin compensare, un imobil compus din teren echivalent cu cel care a fost expropriat și să-i achite, cu titlu de despăgubiri, contravaloarea construcțiilor demolate, astfel cum sunt identificate în procesul-verbal de constatare întocmit la data de 20 mai 1982. În cursul procesului, Primarul General al Municipiului București a emis dispoziția din 11 aprilie 2008, prin care a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în diferența dintre suma încasată și valoarea de piață actualizată, pentru terenul în suprafață de 360 mp, situat în București, imposibil de restituit în natură, fiind afectat în totalitate de elemente de sistematizare.

Pe parcursul desfășurării procesului, reclamantul a solicitat ca, în locul terenului expropriat, afectat de elemente de sistematizare, să i se acorde teren în compensare, în București și în București. Prin Sentința civilă nr. 1803 din 28 noiembrie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins excepțiile lipsei de interes și a lipsei calității procesuale pasive invocate de pârât și a respins acțiunea reclamantului, ca nefondată. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că reclamantul este unicul moștenitor al defuncților B.I.

și B.E., astfel cum rezultă din certificatele de moștenitor depuse la dosar și că în patrimoniul autorilor s-au aflat terenul în suprafață de 360 mp situat în comuna suburbană D.C., actualmente în București și construcția edificată pe acesta ulterior, ambele imobile făcând obiectul Decretului de expropriere nr. 4 din 11 ianuarie 1983. Pe fondul cauzei, instanța a reținut că restituirea în natură a imobilului nu este posibilă deoarece acesta este afectat în totalitate de detalii de sistematizare.

S-a constatat că nu există posibilitatea acordării de măsuri reparatorii în compensare cu alte bunuri sau servicii, întrucât terenul la care face referire reclamantul, situat în București, deși nu constituie obiectul unei notificări sau al unei acțiuni în revendicare, face parte dintr-o suprafață mare de teren care se afla în posesia Întreprinderii de Antrepriză în Construcții, așa cum rezultă din adresa emisă de către Primăria Municipiului București din 28 noiembrie 2005. În ce privește construcția, aceasta nu a făcut obiectul notificării formulate de reclamant în temeiul Legii nr. 10/2001 și nu există dovezi că ar fi existat și că ar fi fost demolată. Prin Decizia civilă nr. 782 din 11 octombrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamantul V.S.

împotriva acestei sentințe, a schimbat în parte sentința, a anulat dispoziția din 11 aprilie 2008 a Primarului General al Municipiului București și, în consecință, a admis în parte acțiunea precizată în apel. A dispus restituirea în natură de către Municipiul București, prin Primarul General, a suprafețelor de 93 mp teren din str. X, București și de 210 mp teren din str. Y, București, astfel cum au fost identificate în schițele anexă la raportul de expertiză, în compensare pentru suprafața de 360 mp teren, situată în str. Z, București. Au fost menținute dispozițiile din sentință privind respingerea cererii pentru acordarea de despăgubiri pentru construcțiile demolate.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, deși la data introducerii acțiunii, unitatea învestită cu soluționarea notificării nu emisese dispoziție privind soluționarea acesteia, ulterior, pe parcursul litigiului, a emis dispoziția din 11 aprilie 2008, prin care a acordat măsuri reparatorii în echivalent constând în diferența dintre suma încasată și valoarea de piață actualizată, pentru terenul în suprafață de 360 mp, afectat în totalitate de elemente de sistematizare, situat în București.

Curtea de apel a apreciat că, în condițiile emiterii pe parcursul desfășurării litigiului a acestei dispoziții, instanța este legal învestită cu soluționarea contestației formulate împotriva dispoziției, întemeiată pe prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, deoarece a dispărut refuzul de soluționare a notificării care ar fi îndrituit instanța să se pronunțe ea însăși asupra fondului notificării, în condițiile Deciziei nr. XX a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Raportul de expertiză tehnică judiciară (înaintat și pârâtului, care nu a formulat obiecțiuni), a identificat lotul de 277 mp teren în str. N., București, ce a făcut obiectul Deciziei civile nr. 502 A din 29 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, dar și suprafața de 93 mp învecinată, despre care pretinde că este liberă și nu este afectată de detalii de sistematizare sau rețele edilitare.

Expertul a identificat și suprafața totală de 210 mp din str. A., București, despre care a pretins că este teren viran și nu este afectat de detalii de sistematizare sau rețele edilitare. Referitor la același teren, Primăria Municipiului București, cu adresa din 18 ianuarie 2006, a făcut cunoscut reclamantului că terenul din str. A., București nu figurează în evidențele comisiei constituite în baza Legea nr. 10/2001. Curtea de apel a reținut că, în mod nejustificat, prin dispoziția emisă de primar pe parcursul procesului s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent stabilite în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, atâta vreme cât dispozițiile art. 1 alin. (2) și art. 3 din Legea nr. 10/2001 instituie pentru persoana îndreptățită dreptul de a obține alte bunuri sau servicii în compensare pentru imobilul preluat abuziv.

S-a constatat că, în baza art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, primarii, sau după caz, conducătorii entităților învestite cu soluționarea notificărilor au obligația să afișeze lunar, în termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la sfârșitul lunii precedente, la loc vizibil, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile ce pot fi acordate în compensare. Reclamantul nu a făcut dovada că terenurile expertizate din str. N. și str. A. ar fi cuprinse în vreun tabel afișat la loc vizibil de către primar sub titulatura de bunuri disponibile, dar nici pârâtul Municipiul București nu a înțeles să formuleze obiecțiuni la raportul de expertiză întocmit de expert. Or, prin acest raport de expertiză s-a concluzionat că terenurile de la cele două adrese, de 93 mp și de 210 mp, sunt libere de construcții și nu sunt afectate de elemente de sistematizare.

Prin Decizia civilă nr. 5992 din 3 octombrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a admis recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primar General împotriva Deciziei nr. 782A din 11 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, s-a casat decizia atacată și a fost trimisă cauza, spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Pentru a pronunța această decizie, instanța de recurs a reținut, în esență, următoarele: Curtea de apel a soluționat cauza și a dispus asupra măsurilor reparatorii fără să aibă o situație juridică clară a terenurilor atribuite în compensare.

Astfel, instanța s-a limitat la a constata că cele două suprafețe de teren indicate de către reclamant și solicitate a-i fi acordate în compensare sunt, potrivit raportului de expertiză, "libere de construcții și neafectate de detalii de sistematizare", folosind, totodată, ca element determinant, faptul că pârâtul nu s-ar fi opus pretențiilor reclamantului și nu a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză. O asemenea abordare nesocotește, însă, principiul rolului activ al instanței reglementat de art. 129 alin. (5) C. proc. civ. Lămurirea situației juridice a celor două terenuri prin administrarea de probe suplimentare era însă necesară, față de inadvertențele rezultate din dosar.

De aceea, dispunând casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei, Înalta Curte a îndrumat instanța de apel ca, la reluarea judecății, să suplimenteze probatoriul pentru a stabili dacă terenurile sunt libere în accepțiunea dată acestei sintagme prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 (art. 11 alin. (3), art. 10 alin. (2)) și ale Normelor metodologice de aplicare unitară conținute de H.G. nr. 250/2007 (art. 10.3), dacă au făcut sau nu obiect al revendicării altor persoane (având în vedere că măsura compensării pretinsă este o formă de reparație prin echivalent, iar nu directă, așa încât nu poate avea prevalență față de cererea de restituire a altui proprietar). Rejudecând cauza, prin Decizia civilă nr. 280A din 8 octombrie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul V.I.

împotriva Sentinței civile nr. 1803 din 28 noiembrie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Obiectul cauzei prezente îl constituie o contestație împotriva dispoziției din 11 aprilie 2008 emisă de Primăria Municipiului București prin care s-au acordat reclamantului măsuri reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor. Prin contestația formulată, contestatorul solicită să-i fie acordată, ca măsură reparatorie prin echivalent, compensarea cu două suprafețe de teren, situate la adresele menționate mai sus. Prin Legea nr. 165/2013 s-au adus modificări importante Legii nr. 10/2001, una dintre aceste modificări constând în aceea că a fost exclusă măsura reparatorie prin compensare cu alte bunuri sau servicii.

Astfel, art. 1 alin. (2) din lege prevede că singura măsură reparatorie în echivalent care se acordă este compensarea prin puncte, în procedura prevăzută în capitolul III din lege, iar în art. 50 din Legea nr. 165/2013 se menționează că se abrogă orice dispoziție referitoare la măsura reparatorie a compensării cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent. Art. 4 din lege prevede că dispozițiile noii legi se aplică și cauzelor aflate pe rolul instanțelor, situație în care, Legea nr. 165/2013 devine incidentă și în cauza prezentă. Curtea de apel a considerat că aplicarea în cauză a prevederilor Legii nr. 165/2013 nu reprezintă o încălcare a principiului disponibilității și a constatat că excede competențelor sale verificarea constituționalității acestui act normativ.

Totodată, instanța de apel a apreciat că Legea nr. 165/2013 nu contravine Convenției Europene a Drepturilor Omului, deoarece în cauza-pilot Maria Atanasiu împotriva României, instanța europeană, pe de o parte, a lăsat posibilitatea Guvernului Român să modifice cadrul legal referitor la restituirea proprietăților, iar, pe de altă parte, reclamantul nu are câștigat un drept la atribuirea prin compensare a unor bunuri care să se bucure de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. În consecință, a apreciat curtea de apel, întrucât cadrul legal actual nu mai permite ca măsură reparatorie prin echivalent compensarea cu alte bunuri, singura soluție posibilă asupra apelului este aceea a respingerii, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs reclamantul V.I.. Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.: 1. Instanța de apel nu a analizat niciunul din motivele de apel invocate, nu s-a raportat la nicio probă administrată în cauză și nu și-a motivat în nici un fel hotărârea cu privire la obiectul dedus judecății și la solicitările reclamantului. Singurul aspect de fapt și de drept luat în considerare de către instanță în soluționarea apelului a fost incidența Legii nr. 165/2013 în cauză, iar singura motivare în respingerea căii de atac a fost acest act normativ. În atare situație, nefiind îndeplinite exigențele dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc.

civ., hotărârea pronunțată este în mod evident nemotivată, situație ce conduce la aplicarea art. 304 pct. 7 C. proc. civ. 2. Hotărârea recurată este nelegală întrucât instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a Legii nr. 165/2013. Acțiunea a fost introdusă pe rolul instanței de judecată la data de 8 august 2008 și a suferit mai multe amânări, parcurgând mai multe cicluri procesuale. Întrucât Legea nr. 165/2013 a intrat în vigoare în anul 2013, conform principiului constituțional al neretroactivității legii civile, dispozițiile acesteia nu pot fi aplicate cauzei de față, existentă pe rolul instanțelor de judecată încă din anul 2008. 3. Art. 4 din Legea nr. 165/2013 contravine atât art. 6 C. civ.

cât și drepturilor garantate prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv art. 6 și art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție. Totodată, extinzându-se aplicabilitatea și asupra cererilor aflate pe rolul instanțelor începând cu data intrării în vigoare a legii, prin art. 4 și art. 33 - 35 din Legea nr. 165/2013 se încalcă principiul fundamental al neretroactivității legii prevăzut de art. 15 din Constituție. 4. Chiar dacă s-a considera că Legea nr. 165/2013 este incidentă în speța de față, decizia pronunțată de instanța de apel este nelegală. Prin contestația formulată, contestatorul solicită acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent sub forma compensării cu două suprafețe de teren.

În art. 50 din Legea nr. 165/2013 se menționează că se abrogă orice dispoziție referitoare la măsura reparatorie a compensării cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent. În realitate, Legea nr. 165/2013 dă o altă definiție și clasificare modalităților de restituire a imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist, păstrând însă principiul prevalenței restituirii în natură. În consecință, acțiunea recurentului reclamant este pe deplin admisibilă chiar în condițiile Legii nr. 165/2013, întrucât există posibilitatea acordării în natură a terenurilor solicitate, iar această măsură echivalează cu o restituire în natură și nu cu o măsură reparatorie a compensării cu alte bunuri.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente: Este necontestat în cauză că obiectul prezentului litigiu îl reprezintă contestația formulată de reclamantul V.S. împotriva dispoziției din 11 aprilie 2008 emisă de Primarul General al Municipiului București. Prin această dispoziție s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în diferența dintre suma încasată și valoarea de piață actualizată, pentru terenul în suprafață de 360 mp, situat în București, teren care, fiind afectat în totalitate de elemente de sistematizare, este imposibil de restituit în natură.

Prin contestația formulată, reclamantul a solicitat ca, în locul terenului expropriat, afectat de elemente de sistematizare, să i se acorde teren în compensare, în str. A., București și în str. N., București. Reclamantul a învestit instanțele de judecată la data de 25 martie 2008. Soluționând apelul în cel de-al doilea ciclu procesual, curtea de apel a reținut că, prin Legea nr. 165/2013, intrată în vigoare pe parcursul judecării cauzei, s-au adus modificări importante Legii nr. 10/2001, una dintre aceste modificări constând în excluderea măsurii reparatorii prin compensare cu alte bunuri sau servicii.

Instanța de apel a apreciat că aplicarea Legi nr. 165/2013 direct în faza procesuală a apelului și, pe cale de consecință, respingerea de plano a solicitării reclamantului de a beneficia de măsura reparatorie a compensării cu alte bunuri, deși legea în vigoare la data învestirii instanțelor permitea acordarea unei astfel de măsuri reparatorii, nu încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Însă, aplicarea unei norme legale nou intrate în vigoare în soluționarea unui litigiu aflat pe rolul instanțelor, în condițiile în care respectiva normă influențează deznodământul judiciar al procesului prin reglementările aduse fondului raportului juridic, lipsind practic de sens acel litigiu, trebuie analizată din perspectiva dreptului de acces la justiție și al principiului egalității armelor, astfel cum acestea rezultă din cuprinsul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Instanța de apel trebuia să verifice dacă intervenția legiuitorului prin Legea nr. 165/2013 nu constituie un obstacol în dreptul reclamantului de acces efectiv la o instanță, un element de imprevizibilitate ce poate atinge chiar substanța acestui drept cât timp, noua lege, suprimând categoria de măsuri reparatorii pe care reclamantul o solicită, soluționează practic fondul litigiului în care reclamantul cere aplicarea acelei măsuri reparatorii, împiedicând astfel examinarea pe fond a contestației și lipsind de sens continuarea litigiului.

Tot astfel, se impunea a fi analizat dacă, adoptarea unei legi pe parcursul soluționării litigiului, a cărei aplicare face ca examinarea cauzei să fie lipsită de obiect și care influențează în mod decisiv deznodământul juridic al unui proces în care una dintre părți este chiar Statul Român, nu reprezintă o încălcare a principiului egalității armelor, astfel cum acesta rezultă din cuprinsul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. De asemenea, din perspectiva principiului preeminenței dreptului și a noțiunii de proces echitabil consacrate de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului trebuia analizat dacă ingerința puterii legiuitoare în administrarea justiției prin adoptarea unui act normativ care influențează soluția unui litigiu aflat pe rol, lipsind de sens examinarea acestuia pe fond, corespunde unor motive imperioase de ordin general, care să justifice o atare intervenție.

Or, curtea de apel, prin decizia recurată, nu a verificat decât dacă legea nou adoptată, și pe care a aplicat-o, încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fără a se preocupa de analizarea acesteia din perspectiva art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Apreciind că o astfel de analiză se impunea a fi efectuată de instanța de apel, astfel cum se susține și prin motivele de recurs formulate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare instanței de apel. Față de soluția pronunțată, Înalta Curte nu va mai analiza acele susțineri vizând fondul litigiului, legate de îndreptățirea reclamantului de a beneficia de măsura reparatorie a compensării cu alte terenuri și de conținutul acestei măsuri în cauza dedusă judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul V.I. împotriva Deciziei civile nr. 280 A din 8 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleiași curți de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 martie 2014. Procesat de GGC - CL