ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1016/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1016/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, la data de 25 martie 2008, reclamantul V.S. a chemat în judecată pe

pârâții Municipiul București prin Primarul General și Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe

care o va pronunța, să constate calitatea reclamantului de proprietar al

imobilului situat în București, compus din teren în suprafață de 360 mp și

construcții, să oblige pârâții să-i restituie, prin compensare, un imobil

compus din teren echivalent cu cel care a fost expropriat și să-i achite, cu

titlu de despăgubiri, contravaloarea construcțiilor demolate, astfel cum sunt

identificate în procesul-verbal de constatare întocmit la data de 20 mai 1982.

În cursul procesului,

Primarul General al Municipiului București a emis dispoziția din 11 aprilie

2008, prin care a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent,

constând în diferența dintre suma încasată și valoarea de piață actualizată,

pentru terenul în suprafață de 360 mp, situat în București, imposibil de

restituit în natură, fiind afectat în totalitate de elemente de sistematizare.

Pe parcursul desfășurării procesului, reclamantul a

solicitat ca, în locul terenului expropriat, afectat de elemente de

sistematizare, să i se acorde teren în compensare, în București și în

București.

Prin Sentința civilă

nr. 1803 din 28 noiembrie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

respins excepțiile lipsei de interes și a lipsei calității procesuale pasive

invocate de pârât și a respins acțiunea reclamantului, ca nefondată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut că reclamantul este unicul moștenitor al defuncților

B.I. și B.E., astfel cum rezultă din certificatele de moștenitor depuse la

dosar și că în patrimoniul autorilor s-au aflat terenul în suprafață de 360 mp

situat în comuna suburbană D.C., actualmente în București și construcția

edificată pe acesta ulterior, ambele imobile făcând obiectul Decretului de

expropriere nr. 4 din 11 ianuarie 1983.

Pe fondul cauzei,

instanța a reținut că restituirea în natură a imobilului nu este posibilă

deoarece acesta este afectat în totalitate de detalii de sistematizare.

S-a constatat că nu

există posibilitatea acordării de măsuri reparatorii în compensare cu alte

bunuri sau servicii, întrucât terenul la care face referire reclamantul, situat

în București, deși nu constituie obiectul unei notificări sau al unei acțiuni

în revendicare, face parte dintr-o suprafață mare de teren care se afla în

posesia Întreprinderii de Antrepriză în Construcții, așa cum rezultă din adresa

emisă de către Primăria Municipiului București din 28 noiembrie 2005.

În ce privește

construcția, aceasta nu a făcut obiectul notificării formulate de reclamant în

temeiul Legii nr. 10/2001 și nu există dovezi că ar fi existat și că ar fi fost

demolată.

Prin Decizia civilă

nr. 782 din 11 octombrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a admis apelul declarat de reclamantul V.S. împotriva acestei sentințe, a

schimbat în parte sentința, a anulat dispoziția din 11 aprilie 2008 a

Primarului General al Municipiului București și, în consecință, a admis în

parte acțiunea precizată în apel.

A dispus restituirea

în natură de către Municipiul București, prin Primarul General, a suprafețelor

de 93 mp teren din str. X, București și de 210 mp teren din str. Y, București,

astfel cum au fost identificate în schițele anexă la raportul de expertiză, în

compensare pentru suprafața de 360 mp teren, situată în str. Z, București.

Au fost menținute

dispozițiile din sentință privind respingerea cererii pentru acordarea de despăgubiri

pentru construcțiile demolate.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că, deși la data introducerii acțiunii,

unitatea învestită cu soluționarea notificării nu emisese dispoziție privind

soluționarea acesteia, ulterior, pe parcursul litigiului, a emis dispoziția din

11 aprilie 2008, prin care a acordat măsuri reparatorii în echivalent constând

în diferența dintre suma încasată și valoarea de piață actualizată, pentru

terenul în suprafață de 360 mp, afectat în totalitate de elemente de sistematizare,

situat în București.

Curtea de apel a

apreciat că, în condițiile emiterii pe parcursul desfășurării litigiului a

acestei dispoziții, instanța este legal învestită cu soluționarea contestației

formulate împotriva dispoziției, întemeiată pe prevederile art. 26 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001, deoarece a dispărut refuzul de soluționare a notificării

care ar fi îndrituit instanța să se pronunțe ea însăși asupra fondului

notificării, în condițiile Deciziei nr. XX a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Raportul de expertiză

tehnică judiciară (înaintat și pârâtului, care nu a formulat obiecțiuni), a

identificat lotul de 277 mp teren în str. N., București, ce a făcut obiectul

Deciziei civile nr. 502 A din 29 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția

a III-a civilă, dar și suprafața de 93 mp învecinată, despre care pretinde că

este liberă și nu este afectată de detalii de sistematizare sau rețele

edilitare.

Expertul a

identificat și suprafața totală de 210 mp din str. A., București, despre care a

pretins că este teren viran și nu este afectat de detalii de sistematizare sau

rețele edilitare.

Referitor la același

teren, Primăria Municipiului București, cu adresa din 18 ianuarie 2006, a făcut

cunoscut reclamantului că terenul din str. A., București nu figurează în

evidențele comisiei constituite în baza Legea nr. 10/2001.

Curtea de apel a

reținut că, în mod nejustificat, prin dispoziția emisă de primar pe parcursul

procesului s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent stabilite în

condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, atâta vreme cât dispozițiile

art. 1 alin. (2) și art. 3 din Legea nr. 10/2001 instituie pentru persoana

îndreptățită dreptul de a obține alte bunuri sau servicii în compensare pentru

imobilul preluat abuziv.

S-a constatat că, în

baza art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, primarii, sau după caz,

conducătorii entităților învestite cu soluționarea notificărilor au obligația

să afișeze lunar, în termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la

sfârșitul lunii precedente, la loc vizibil, un tabel care să cuprindă bunurile

disponibile ce pot fi acordate în compensare. Reclamantul nu a făcut dovada că

terenurile expertizate din str. N. și str. A. ar fi cuprinse în vreun tabel

afișat la loc vizibil de către primar sub titulatura de bunuri disponibile, dar

nici pârâtul Municipiul București nu a înțeles să formuleze obiecțiuni la

raportul de expertiză întocmit de expert.

Or, prin acest raport

de expertiză s-a concluzionat că terenurile de la cele două adrese, de 93 mp și

de 210 mp, sunt libere de construcții și nu sunt afectate de elemente de

sistematizare.

Prin Decizia civilă

nr. 5992 din 3 octombrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

s-a admis recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primar General

împotriva Deciziei nr. 782A din 11 noiembrie 2011 a Curții de Apel București,

s-a casat decizia atacată și a fost trimisă cauza, spre rejudecare la aceeași

instanță de apel.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de recurs a reținut, în esență, următoarele:

Curtea de apel a

soluționat cauza și a dispus asupra măsurilor reparatorii fără să aibă o

situație juridică clară a terenurilor atribuite în compensare. Astfel, instanța

s-a limitat la a constata că cele două suprafețe de teren indicate de către

reclamant și solicitate a-i fi acordate în compensare sunt, potrivit raportului

de expertiză, "libere de construcții și neafectate de detalii de

sistematizare", folosind, totodată, ca element determinant, faptul că

pârâtul nu s-ar fi opus pretențiilor reclamantului și nu a formulat obiecțiuni

la raportul de expertiză.

O asemenea abordare

nesocotește, însă, principiul rolului activ al instanței reglementat de art.

129 alin. (5) C. proc. civ.

Lămurirea situației

juridice a celor două terenuri prin administrarea de probe suplimentare era

însă necesară, față de inadvertențele rezultate din dosar.

De aceea, dispunând

casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei, Înalta Curte a îndrumat instanța

de apel ca, la reluarea judecății, să suplimenteze probatoriul pentru a stabili

dacă terenurile sunt libere în accepțiunea dată acestei sintagme prin

dispozițiile Legii nr. 10/2001 (art. 11 alin. (3), art. 10 alin. (2)) și ale

Normelor metodologice de aplicare unitară conținute de H.G. nr. 250/2007 (art.

10.3), dacă au făcut sau nu obiect al revendicării altor persoane (având în

vedere că măsura compensării pretinsă este o formă de reparație prin

echivalent, iar nu directă, așa încât nu poate avea prevalență față de cererea

de restituire a altui proprietar).

Rejudecând cauza,

prin Decizia civilă nr. 280A din 8 octombrie 2013, Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul

V.I. împotriva Sentinței civile nr. 1803 din 28 noiembrie 2008 a Tribunalului

București, secția a V-a civilă.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Obiectul cauzei

prezente îl constituie o contestație împotriva dispoziției din 11 aprilie 2008

emisă de Primăria Municipiului București prin care s-au acordat reclamantului

măsuri reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor.

Prin contestația

formulată, contestatorul solicită să-i fie acordată, ca măsură reparatorie prin

echivalent, compensarea cu două suprafețe de teren, situate la adresele

menționate mai sus.

Prin Legea nr.

165/2013 s-au adus modificări importante Legii nr. 10/2001, una dintre aceste

modificări constând în aceea că a fost exclusă măsura reparatorie prin

compensare cu alte bunuri sau servicii.

Astfel, art. 1 alin.

(2) din lege prevede că singura măsură reparatorie în echivalent care se acordă

este compensarea prin puncte, în procedura prevăzută în capitolul III din lege,

iar în art. 50 din Legea nr. 165/2013 se menționează că se abrogă orice

dispoziție referitoare la măsura reparatorie a compensării cu alte bunuri sau

servicii oferite în echivalent.

Art. 4 din lege

prevede că dispozițiile noii legi se aplică și cauzelor aflate pe rolul

instanțelor, situație în care, Legea nr. 165/2013 devine incidentă și în cauza

prezentă.

Curtea de apel a

considerat că aplicarea în cauză a prevederilor Legii nr. 165/2013 nu

reprezintă o încălcare a principiului disponibilității și a constatat că excede

competențelor sale verificarea constituționalității acestui act normativ.

Totodată, instanța de

apel a apreciat că Legea nr. 165/2013 nu contravine Convenției Europene a

Drepturilor Omului, deoarece în cauza-pilot Maria Atanasiu împotriva României,

instanța europeană, pe de o parte, a lăsat posibilitatea Guvernului Român să

modifice cadrul legal referitor la restituirea proprietăților, iar, pe de altă

parte, reclamantul nu are câștigat un drept la atribuirea prin compensare a

unor bunuri care să se bucure de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale.

În consecință, a

apreciat curtea de apel, întrucât cadrul legal actual nu mai permite ca măsură

reparatorie prin echivalent compensarea cu alte bunuri, singura soluție

posibilă asupra apelului este aceea a respingerii, ca nefondat.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs reclamantul V.I..

Prin motivele de

recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe

prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.:

nu a analizat niciunul din motivele de apel invocate, nu s-a raportat la nicio

probă administrată în cauză și nu și-a motivat în nici un fel hotărârea cu

privire la obiectul dedus judecății și la solicitările reclamantului.

Singurul aspect de

fapt și de drept luat în considerare de către instanță în soluționarea apelului

a fost incidența Legii nr. 165/2013 în cauză, iar singura motivare în

respingerea căii de atac a fost acest act normativ.

În atare situație,

nefiind îndeplinite exigențele dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.,

hotărârea pronunțată este în mod evident nemotivată, situație ce conduce la

aplicarea art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

este nelegală întrucât instanța de apel a făcut o greșită interpretare și

aplicare a Legii nr. 165/2013.

Acțiunea a fost

introdusă pe rolul instanței de judecată la data de 8 august 2008 și a suferit

mai multe amânări, parcurgând mai multe cicluri procesuale.

Întrucât Legea nr.

165/2013 a intrat în vigoare în anul 2013, conform principiului constituțional

al neretroactivității legii civile, dispozițiile acesteia nu pot fi aplicate

cauzei de față, existentă pe rolul instanțelor de judecată încă din anul 2008.

nr. 165/2013 contravine atât art. 6 C. civ. cât și drepturilor garantate prin

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv art. 6 și art. 1 din

Protocolul 1 Adițional la Convenție.

Totodată,

extinzându-se aplicabilitatea și asupra cererilor aflate pe rolul instanțelor

începând cu data intrării în vigoare a legii, prin art. 4 și art. 33 - 35 din

Legea nr. 165/2013 se încalcă principiul fundamental al neretroactivității

legii prevăzut de art. 15 din Constituție.

considera că Legea nr. 165/2013 este incidentă în speța de față, decizia

pronunțată de instanța de apel este nelegală.

Prin contestația

formulată, contestatorul solicită acordarea de măsuri reparatorii prin

echivalent sub forma compensării cu două suprafețe de teren.

În art. 50 din Legea

nr. 165/2013 se menționează că se abrogă orice dispoziție referitoare la măsura

reparatorie a compensării cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent.

În realitate, Legea

nr. 165/2013 dă o altă definiție și clasificare modalităților de restituire a

imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist, păstrând însă

principiul prevalenței restituirii în natură.

În consecință,

acțiunea recurentului reclamant este pe deplin admisibilă chiar în condițiile

Legii nr. 165/2013, întrucât există posibilitatea acordării în natură a

terenurilor solicitate, iar această măsură echivalează cu o restituire în

natură și nu cu o măsură reparatorie a compensării cu alte bunuri.

Analizând decizia

recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte

constată că recursul este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele

considerente:

Este necontestat în

cauză că obiectul prezentului litigiu îl reprezintă contestația formulată de

reclamantul V.S. împotriva dispoziției din 11 aprilie 2008 emisă de Primarul

General al Municipiului București. Prin această dispoziție s-a propus acordarea

de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în diferența dintre suma

încasată și valoarea de piață actualizată, pentru terenul în suprafață de 360

mp, situat în București, teren care, fiind afectat în totalitate de elemente de

sistematizare, este imposibil de restituit în natură.

Prin contestația

formulată, reclamantul a solicitat ca, în locul terenului expropriat, afectat

de elemente de sistematizare, să i se acorde teren în compensare, în str. A.,

București și în str. N., București.

Reclamantul a

învestit instanțele de judecată la data de 25 martie 2008.

Soluționând apelul în

cel de-al doilea ciclu procesual, curtea de apel a reținut că, prin Legea nr.

165/2013, intrată în vigoare pe parcursul judecării cauzei, s-au adus

modificări importante Legii nr. 10/2001, una dintre aceste modificări constând

în excluderea măsurii reparatorii prin compensare cu alte bunuri sau servicii.

Instanța de apel a

apreciat că aplicarea Legi nr. 165/2013 direct în faza procesuală a apelului

și, pe cale de consecință, respingerea de plano a solicitării reclamantului de

a beneficia de măsura reparatorie a compensării cu alte bunuri, deși legea în

vigoare la data învestirii instanțelor permitea acordarea unei astfel de măsuri

reparatorii, nu încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Însă, aplicarea unei

norme legale nou intrate în vigoare în soluționarea unui litigiu aflat pe rolul

instanțelor, în condițiile în care respectiva normă influențează deznodământul

judiciar al procesului prin reglementările aduse fondului raportului juridic,

lipsind practic de sens acel litigiu, trebuie analizată din perspectiva

dreptului de acces la justiție și al principiului egalității armelor, astfel

cum acestea rezultă din cuprinsul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Instanța de apel

trebuia să verifice dacă intervenția legiuitorului prin Legea nr. 165/2013 nu

constituie un obstacol în dreptul reclamantului de acces efectiv la o instanță,

un element de imprevizibilitate ce poate atinge chiar substanța acestui drept

cât timp, noua lege, suprimând categoria de măsuri reparatorii pe care

reclamantul o solicită, soluționează practic fondul litigiului în care

reclamantul cere aplicarea acelei măsuri reparatorii, împiedicând astfel

examinarea pe fond a contestației și lipsind de sens continuarea litigiului.

Tot astfel, se

impunea a fi analizat dacă, adoptarea unei legi pe parcursul soluționării litigiului,

a cărei aplicare face ca examinarea cauzei să fie lipsită de obiect și care

influențează în mod decisiv deznodământul juridic al unui proces în care una

dintre părți este chiar Statul Român, nu reprezintă o încălcare a principiului

egalității armelor, astfel cum acesta rezultă din cuprinsul art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea, din

perspectiva principiului preeminenței dreptului și a noțiunii de proces

echitabil consacrate de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

trebuia analizat dacă ingerința puterii legiuitoare în administrarea justiției

prin adoptarea unui act normativ care influențează soluția unui litigiu aflat

pe rol, lipsind de sens examinarea acestuia pe fond, corespunde unor motive

imperioase de ordin general, care să justifice o atare intervenție.

Or, curtea de apel,

prin decizia recurată, nu a verificat decât dacă legea nou adoptată, și pe care

a aplicat-o, încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, fără a se preocupa de analizarea acesteia din

perspectiva art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale.

Apreciind că o astfel

de analiză se impunea a fi efectuată de instanța de apel, astfel cum se susține

și prin motivele de recurs formulate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. raportat la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va admite

recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare

instanței de apel.

Față de soluția

pronunțată, Înalta Curte nu va mai analiza acele susțineri vizând fondul

litigiului, legate de îndreptățirea reclamantului de a beneficia de măsura

reparatorie a compensării cu alte terenuri și de conținutul acestei măsuri în

cauza dedusă judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamantul V.I. împotriva Deciziei civile nr. 280 A din 8

octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleiași curți de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 martie 2014.

Procesat de GGC - CL