ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1586/2014

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la data de 6 decembrie 2007, reclamantul Municipiul București, prin Direcția Transporturi, Drumuri și Sistematizarea Circulației, a chemat în judecată pe pârâta V.V., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună exproprierea pentru cauză de utilitate publică de interes local a imobilului teren în suprafață de 150 mp și construcție în suprafață de 308,07 mp, proprietatea pârâtei, situat în București, str. G.C., sector 5, trecerea imobilului în proprietatea reclamantului expropriator, și obligarea acestuia la achitarea către pârâtă a despăgubirilor în valoare de 923.618 RON, potrivit Legii nr. 33/1994.

Prin sentința nr. 1703 din 13 noiembrie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, ca neîntemeiată; a admis acțiunea și, în consecință, a dispus exproprierea pentru cauză de utilitate publică de interes local a imobilului teren în suprafață de 150 mp și construcție în suprafață de 308,07 mp, proprietatea pârâtei, situat în București, str. G.C., sector 5, precum și trecerea imobilului în proprietatea reclamantului, după achitarea către pârâtă a sumei de 923.618 RON, reprezentând despăgubiri acordate proprietarului, în termen de 30 de zile, de la data rămânerii definitive a hotărârii. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a apreciat că pârâta are calitate procesuală pasivă, întrucât este proprietara imobilului în litigiu.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că prin hotărârea din 6 iulie 2006 emisă de Consiliul General al Municipiului București, în conformitate cu Legea nr. 33/1994 a fost declarată de utilitate publică zona în care se află imobilul proprietatea pârâtei, în vederea realizării lucrării de interes local „Regularizarea tronsonului Bd. T.V.”. Imobilul situat în str. G.C., sector 5, se mai arată, proprietatea pârâtei, se află în zona afectată de lucrări, motiv pentru care i s-a comunicat notificarea din 2007 prin care i s-a adus la cunoștință măsura exproprierii cu privire la nemișcătorul în litigiu, precum și cuantumul despăgubirilor propuse, în sumă de 923.618 RON. Despăgubirea a fost stabilită prin raportul de evaluare întocmit de expert N.E., iar pârâta nu a formulat întâmpinare la notificare.

În raport de art. 23 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 și art. 481 C. civ., precum și de art. 24-art. 28 din Legea nr. 33/1994, tribunalul a apreciat că acțiunea este întemeiată, fiind întrunite condițiile pentru expropriere. Prin decizia civilă nr. 263 din 8 aprilie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței sus-menționate, pe care a schimbat-o în tot, în sensul respingerii acțiunii, pentru lipsa calității procesuale pasive a pârâtei, reținând că nu există identitate între imobilul ce se cere a fi expropriat și cel deținut în proprietate de pârâtă. Prin decizia nr. 9833 din 3 decembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamant împotriva acestei din urmă decizii, pe care a casat-o, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a dispune în acest sens, instanța supremă a reținut că se solicită exproprierea imobilului proprietatea pârâtei, impunând instanței de trimitere suplimentarea probatoriului pe acest aspect, inclusiv prin efectuarea unei expertize. În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, sub nr. 3544/2/2010. În această etapă procesuală s-a completat proba cu înscrisuri și s-a dispus administrarea unei expertize în scopul stabilirii identității între imobilul supus exproprierii și cel aflat în proprietatea pârâtei. Prin decizia civilă nr. 44A din 1 februarie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul pârâtei, ca nefondat, reținând că potrivit expertizei întocmite de cei trei experți, există identitate între imobilul din Bd.

G.C. și imobilul din str. O. Prin expertiza ce a fost anulată se reținuse greșit faptul că nu există identitate între imobile, deoarece nu s-au avut în vedere hotărârea Consiliului General al Municipiului București din 6 iulie 2006 și planurile anexă. În acest sens este și adresa din 16 mai 2008 a Primăriei Municipiului București, Direcția Generală de Dezvoltări Investiții și Planificare în care se precizează că imobilul situat în prezent pe Bd. G.C., în planurile topografice aflate în arhiva Direcției este consemnat și pe str. O., sector 5. Ca atare, s-a reținut că apelanta-pârâtă are calitate procesuală pasivă, fiind titulara dreptului de proprietate. Decizia pronunțată de Curtea de Apel în rejudecare a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către pârâtă.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, instanța supremă a reținut următoarele: Curtea de Apel nu a verificat, pe baza probelor administrate, susținerile apelantei referitoare la încadrarea imobilului litigios în categoria monumentelor istorice și, legat de aceasta, dacă în cauză sunt incidente dispozițiile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 33/1994. Ca atare, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 2178 din 15 aprilie 2013 a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, pentru ca aceasta să se pronunțe asupra motivului de apel vizând incidența, în cauză, a dispozițiilor art. 7 alin. (4) din Legea nr. 33/1994, după completa stabilire a situației de fapt ce vizează acest aspect.

În acest sens, instanța de trimitere a fost îndrumată să evalueze probatoriul administrat, putând dispune, de asemenea, administrarea oricăror alte probe pe care le va aprecia ca fiind necesare, pentru a stabili dacă imobilul litigios este sau nu monument istoric, urmând ca în funcție de concluzia la care va ajunge, să aprecieze în ce măsură sunt incidente, în cauză, dispozițiile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 33/1994. În rejudecare, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 342/A din 28 noiembrie 2013, a admis apelul declarat de pârâta V.V., împotriva sentinței nr. 1703 din 13 noiembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă și în consecință, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a respins acțiunea, ca nefondată.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că imobilul în litigiu este înscris în lista monumentelor istorice, încă din anul 2010, având regimul de „imobil clasat” situație în care, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 7 alin. (4) al Legii nr. 33/1994, potrivit cărora, cu referire la această categorie de imobile, utilitatea publică se poate declara, numai prin lege și doar în situații excepționale. Or, se arată, în situația de față, utilitatea publică a fost declarată nu prin lege ci prin hotărârea Consiliului General al Municipiului București din 6 iulie 2006. În cauză, a declarat recurs, în termen legal reclamantul Municipiul București, prin Direcția de Transporturi, Drumuri și Sistematizarea Circulației care, făcând trimitere la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. critică decizia dată în apel, după cum urmează: - aspectul vizând nedeclararea utilității publice prin lege, nu putea face obiectul analizei instanței de judecată, în acest litigiu. Astfel, se arată, pârâta nu a invocat pe cale incidentală excepția de nelegalitate a hotărârii Consiliului General al Municipiului București din 6 iulie 2006, unica modalitate care ar fi permis, în această fază procesuală, lipsirea de eficiență a unui act emis de o autoritate publică. Ca atare, nici instanța de apel nu trebuia să se pronunțe pe fondul acestei chestiuni, ci trebuia să observe că nu a fost legal investită în legătură cu o asemenea cerere și să respingă acest motiv de apel, ca inadmisibil. - modalitatea de declarare a utilității publice, excede sferei de analiză a instanței, în maniera în care a fost investită pe calea acțiunii dedusă judecății.

Or, conchide recurentul, declararea utilității publice se realizează conform prevederilor art. 7 al Legii nr. 33/1994 și, în condițiile în care nu a fost atacat în contencios administrativ, actul de declarare a acesteia se bucură de prezumția de legalitate. De altfel, termenul de „lege” folosit de art. 7 din Legea nr. 33/1994, trebuie interpretat „lato sensu”, respectiv cu referire la orice act normativ. Recursul se privește ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed. Este important de precizat, dintru început, că prin hotărârile pronunțate în ciclul procesual anterior, confirmate sub acest aspect, prin decizia Înaltei Curți nr. 2178 din 15 aprilie 2013, a intrat în puterea lucrului judecat chestiunea, de esența litigiului, vizând identitatea dintre imobilul ce se solicită a fi expropriat și imobilul proprietatea pârâtei care, s-a decis, se legitimează procesual pasiv în calitate de proprietară a nemișcătorului în litigiu.

Tot astfel, a rămas câștigat judecății faptul că imobilul în discuție se află în zona afectată de realizarea lucrării de interes public local „Regularizarea traseului Bd-ului T.V.”, zonă situată între str. C. și Calea R. din București, sector 5. Motivul care a condus la pronunțarea celei de a doua decizii de casare cu trimitere, dată în cauză de instanța supremă (nr. 2178 din 15 aprilie 2013) privește strict neanalizarea, de către instanța de control judiciar a criticii din apel vizând nerespectarea prevederilor art. 7 alin. (4) al Legii nr. 33/1994, referitoare la modalitatea în care se poate dispune declararea utilității publice a unor imobile cuprinse în clasa monumentelor istorice și neverificarea susținerilor apelantei-pârâte privind încadrarea imobilului litigios în această categorie.

Potrivit dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, cu modificările ulterioare, aplicabil cauzei de față, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Alin. (3) al textului dispune că, în caz de casare, instanța de trimitere va judeca din nou, ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată. Or, Înalta Curte a statuat prin decizia de casare mai sus invocată asupra necesității ca instanța de trimitere, după evaluarea probatoriului deja administrat și eventual administrarea oricăror alte probe pe care le va aprecia ca necesare, să stabilească dacă imobilul litigios este sau nu monument istoric, urmând ca, în funcție de concluzia la care se va ajunge sub acest aspect, să aprecieze în ce măsură sunt incidente în cauză, dispozițiile art. 7 alin. (4) al Legii nr. 33/1994.

Din probatoriul administrat (a se vedea lista monumentelor istorice din Municipiul București actualizată la 17 decembrie 2010 și adresa Ministerului Culturii și Patrimoniului Național, dosar apel) rezultă fără echivoc că imobilul în litigiu este înscris în lista monumentelor istorice, și ca atare, declararea utilității publice a acestuia trebuia să urmeze o procedură specială, stabilită în mod expres de legiuitor prin art. 7 alin. (4) al Legii nr. 33/1994. Or, așa cum s-a arătat, această procedură nu a fost respectată de expropriator care, a înțeles să urmeze calea, mai ușoară, a emiterii unui act normativ cu forță juridică inferioară legii, respectiv o hotărâre a Consiliului General al Municipiului București.

Tot astfel, nu pot fi reținute aserțiunile recurentului în sensul că textul legal amintit, art. 7 alin. (4) din Legea nr. 33/1994, nu face nicio distincție, iar exproprierea unui monument istoric s-ar putea face și în modalitatea aleasă, în condițiile în care prevederea statuează fără echivoc cu privire la declararea utilității publice a unui imobil încadrat într-o asemenea categorie, prin lege și în situații excepționale, nefăcând o referire generică la noțiunea de „act normativ”. În consecință, pentru înlăturarea efectelor unei astfel de hotărâri a Consiliului General al Municipiului București, emisă în contra legii, nu era necesară atacarea acesteia în contencios administrativ, odată ce instanța a constatat că procedura, stabilită în mod expres prin Legea nr. 33/1994, vizând declararea utilității publice a unui imobil, ce se regăsește pe lista monumentelor istorice, a fost încălcată.

Ca atare, instanța de trimitere a soluționat cauza în limitele investirii și cu respectarea indicațiilor-obligatorii, potrivit dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanței de recurs. Așa fiind, față de cele ce preced, recursul urmează a se respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Municipiul București prin Direcția de Transporturi, Drumuri și Sistematizarea Circulației împotriva deciziei nr. 342 A din 28 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 mai 2014.