ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2669/2014

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 8 iulie 2008, reclamanții G.E., G.V.F. și G.O.D. au chemat în judecată pe pârâta R.A. A.P.P.S., solicitând obligarea acesteia la restituirea în deplină proprietate și liniștită posesie a apartamentului nr. 6, a boxei nr. 6 și a garajului nr. 3 din București, str. P., sector 1, precum și la plata de daune interese pentru fiecare zi de întârziere, după rămânerea definitivă a hotărârii, până la executare. În motivare, reclamanții au arătat că, între Consiliul Popular al Municipiului București - Oficiul pentru construirea de locuințe proprietate personală și G.I.

și G.E., a fost perfectat Contractul din 29 mai 1970, prin care Oficiul s-a obligat să construiască și să predea, în deplină proprietate și posesie, imobilul în litigiu pentru prețul de 177.531 lei. În contul prețului, soții G. au plătit suma de 92.219 lei, iar, pentru diferența în valoare de 81.312 lei, au încheiat cu Casa de Economii și Consemnațiuni Contractul de împrumut nr. X/1970, sumă fiind integral vărsată în contul constructorului. Ulterior, prin Decretul Consiliului de Stat nr. 178/1972, imobilul a fost trecut în mod abuziv în proprietatea statului. Judecătoria Sectorului 5 București, prin Sentința civilă nr. 594 din 19 februarie 1992, a admis acțiunea formulată de soții G. în contradictoriu cu Primăria Municipiului București și SC R. SA, constatând că este în funcțiune Contractul pentru construirea de locuințe proprietate personală din 29 mai 1970. Totodată, a dispus repunerea părților contractante în situația anterioară.

La data de 17 ianuarie 1994, G.I. a decedat, iar după acesta au rămas ca moștenitori soția supraviețuitoare G.E. și cei doi descendenți, G.V.F. și G.O.D. Prin Sentința civilă nr. 7844 din 19 iulie 1996, Judecătoria Sectorului 1 București a admis acțiunea familiei G. împotriva SC R. SA, obligând pârâta să predea reclamanților apartamentul în litigiu, precum și să plătească daune cominatorii de 50.000 lei pe zi. Prin H.G. nr. 240/2001 privind organizarea și funcționarea R.A. L., apartamentul în litigiu a fost înscris la poziția 147, Anexa 2, intitulată "bunurile imobile proprietate privată a statului, administrate de R.A. L.". La data de 21 martie 2002, prin O.U.G. nr. 32/2002 privind comasarea prin absorbție a R.A.

L. de către R.A. A.P.P.S., activul și pasivul R.A. L. au fost preluate de R.A. A.P.P.S. pe bază de protocol de predare-primire, apartamentul ce face obiectul prezentei acțiuni fiind înscris la poziția 614, Anexa 4, intitulată "lista bunurilor imobile din domeniul privat al statului aflate în administrarea R.A. A.P.P.S.". În drept, reclamanții au invocat art. 481 și urm. C. civ. Prin întâmpinare, pârâta R.A. A.P.P.S. a solicitat respingerea acțiunii, în principal, ca inadmisibilă și ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar, în subsidiar, ca nefondată. Prin cererea depusă la 19 decembrie 2008, reclamanții au precizat că acțiunea vizează apartamentul nr. 6 din București, str. P., boxa nr. 6 și garajul nr. 3, nr. poștal AA fiind indicat greșit.

De asemenea, au arătat că își întemeiază acțiunea și pe dispozițiile Primului Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 19 februarie 2009, sub nr. 6725/3/2009, reclamanții G.E., G.V.F. și G.O.D. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la restituirea în deplină proprietate și liniștită posesie a apartamentului nr. 6, a boxei nr. 6 și a garajului nr. 3 din București, str. P., et. 2, sector 1, și la plata de daune interese pentru fiecare zi de întârziere, după rămânerea definitivă a hotărârii până la executare, cu cheltuieli de judecată.

Prin Încheierea de ședință din data de 28 aprilie 2009, în baza art. 164 C. proc. civ., tribunalul a dispus conexarea Dosarului nr. 6725/3/2009 al Tribunalului București, secția a V-a civilă, la Dosarul nr. 26613/3/2008 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă. La data de 3 februarie 2009, reprezentantul R.A. A.P.P.S. a precizat că nu mai înțelege să invoce excepția lipsei calității procesuale pasive. Prin Sentința civilă nr. 1799 din 29 noiembrie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiate, excepția inadmisibilității acțiunii principale și excepția lipsei calității procesuale active și a admis, în parte, acțiunea principală precizată și acțiunea conexă.

În consecință, pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și R.A. A.P.P.S. au fost obligați să restituie către reclamanți, în deplină proprietate și liniștită posesie, apartamentul nr. 6, boxa nr. 6 și garajul nr. 3 din imobilul situat în București, str. P., et. 2, sector 1, astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză întocmit de expertul tehnic judiciar B.M.. Instanța a respins, ca inadmisibil, capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata de daune interese pentru fiecare zi de întârziere, iar pârâții au fost obligați la plata către reclamanți a sumei de 9.883,60 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că imobilul în litigiu a fost dobândit de G.A.I.

și G.A.E. prin Contractul din 29 mai 1970 pentru construirea de locuințe proprietate personală, încheiat de aceștia cu Oficiul pentru Construirea de Locuințe Proprietate Personală din cadrul Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București, pentru prețul de 177.531 lei, din care s-a achitat un avans de 96.219 lei, iar, pentru diferența de 81.312 lei, beneficiarii au contractat un credit, potrivit Contractului de împrumut din 13 februarie 1971, onorat prin virarea creditului către vânzător. Imobilul a trecut în proprietatea statului prin Decretul Consiliului de Stat nr. 175/1972, conform Deciziei nr. 605 din 8 mai 1972 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București, fiind preluat de la G.A.I.

și G.A.E. Prin Sentința civilă nr. 594 din 19 februarie 1992 a Judecătoriei Sectorului 5 București, irevocabilă, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții G.A.I. și G.A.E. în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București și SC R. SA și s-a constatat că este în ființă Contractul pentru construirea de locuință proprietate personală din 29 mai 1970 încheiat între reclamanți și pârâta SC R. SA pentru apartamentul nr. 6 din București, str. P., etaj 2, sector 1, părțile fiind repuse în situația anterioară. Prin Sentința civilă nr. 7844 din 19 iulie 1996 a Judecătoriei Sectorului 1 București a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții G.A.I. și G.A.E.

în contradictoriu cu pârâta SC R. SA și a fost obligată pârâta să predea reclamanților apartamentul nr. 6, situat în București, str. P., etaj 2, sector 1, boxa nr. 6 și garajul nr. 3. Hotărârea a rămas definitivă prin respingerea apelului, conform Deciziei civile nr. 1328A din 2 iunie 1997 a Tribunalului București, secția a III-a civilă. Analizând excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâta R.A. A.P.P.S., tribunalul a constatat că temeiul de drept al acțiunii, astfel cum a fost indicat de reclamanți în cererea de chemare în judecată, este reprezentat de dispozițiile art. 480 - 481 C. civ. și de prevederile Protocolului nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Procedura instituită de Legea nr. 10/2001 nu este una jurisdicțională, ci pur administrativă, entitatea învestită cu soluționarea notificărilor neavând caracterul de instanță independentă și imparțială în sensul art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ea fiind chiar persoana juridică care deține imobilul ce se solicită a fi retrocedat; pe de altă parte, dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, ci este compatibil cu limitări, ceea ce înseamnă că legislația internă poate să prevadă obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile, atunci când se urmărește apărarea unui drept civil.

În cauză, reclamanții nu au formulat o cerere de restituire sau o notificare în temeiul legii speciale, însă nu se poate susține obligativitatea parcurgerii de către reclamanți a procedurii administrative reglementate de dispozițiile Legii nr. 10/2001 atât timp cât acestora le-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu prin Sentința civilă nr. 594 din 19 februarie 1992 a Judecătoriei Sectorului 5 București și Sentința civilă nr. 7844 din 19 iulie 1996 a Judecătoriei Sectorului 1 București.

În acest sens, tribunalul a constatat că reclamanții au un bun în sensul dispozițiilor art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, din moment ce, ulterior preluării de către stat a imobilului ce a făcut obiectul Contractului de construire din 29 mai 1970, prin hotărâri judecătorești irevocabile, pronunțate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, s-a constatat că este în funcțiune contractul de construire menționat și SC R. SA a fost obligată să predea reclamanților imobilul în cauză. În consecință, a reținut că prezenta acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun este admisibilă. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active, tribunalul a apreciat-o ca neîntemeiată, constatând că, potrivit Declarației de notorietate autentificate sub nr. 310 din 29 ianuarie 2009 de BNP B.M., G.I.

este una și aceeași persoană cu G.A.I., iar G.E. este una și aceeași persoană cu G.A.E. De asemenea, conform Certificatului de moștenitor din 8 martie 1994 eliberat de Notariatul de Stat Local al Sectorului 6 București, de pe urma defunctului G.I., decedat la 17 ianuarie 1994, au rămas ca moștenitori G.E. - soție supraviețuitoare, precum și G.V.F. și G.O.D. - în calitate de fii. Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut că titlul de proprietate al reclamanților este reprezentat de Contractul pentru construirea de locuințe proprietate personală din 29 mai 1970, precum și de Sentința civilă nr. 594 din 19 februarie 1992 a Judecătoriei Sectorului 5 București și Sentința civilă nr. 7844 din 19 iulie 1996 a Judecătoriei Sectorului 1 București.

A mai constatat că imobilul a trecut în proprietatea statului în mod abuziv în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 175/1972, care contravenea prevederilor Constituției din 1965, referitoare la garantarea dreptului de proprietate, precum și dispozițiilor Declarației Universale a Drepturilor Omului. Caracterul abuziv al preluării imobilului nu este înlăturat de împrejurarea că reclamanților li s-a restituit suma achitată pentru achiziționarea imobilului, atât timp cât nu a existat un acord de voință al acestora. În prezent, imobilul se află în proprietatea privată a statului și în administrarea R.A. A.P.P.S., astfel cum rezultă din răspunsul pârâtei la interogatoriu coroborat cu prevederile H.G.

nr. 240/2001 privind reorganizarea și funcționarea R.A. L., O.U.G. nr. 32/2002 privind comasarea prin absorbție a R.A. L. de către R.A. A.P.P.S. și H.G. nr. 60/2005 privind organizarea și funcționarea R.A. A.P.P.S. și a fost identificat prin rapoartele de expertiză specialitatea construcții întocmite de expert B.M. Statul Român nu are un titlu de proprietate valabil cu privire la imobilul revendicat, acesta fiind preluat abuziv, situație în care, făcând aplicabilitatea dispozițiilor art. 480 C. civ., instanța de fond a admis acțiunea în revendicare formulată de reclamanți și i-a obligat pe pârâți să restituie imobilul în litigiu în deplină proprietate și posesie. Cât privește cererea de obligare a pârâților la plata daunelor cominatorii, tribunalul a reținut că este inadmisibilă față de dispozițiile art. 580 3 alin. (5) C. proc.

civ. În baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., pârâții au fost obligați la plata către reclamanți a sumei de 9.883,60 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorarii de expertiză și onorariu de avocat. Împotriva sentinței au declarat apel pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și R.A. A.P.P.S. Prin apelul său, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat nelegalitatea sentinței sub aspectul neexaminării excepției lipsei calității sale procesuale pasive în raport de dispozițiile art. 25 și 37 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, dar și a H.G. nr. 495/2007, care instituie un mandat legal de reprezentare a statului de către Ministerul Finanțelor Publice în fața instanțelor de judecată.

În baza acestor norme legale, statul poate fi reprezentat în sarcina Ministerului Finanțelor Publice numai în acea categorie de raporturi juridice în care, în virtutea personalității sale juridice, este parte în mod nemijlocit, adică fără să mai existe o persoană juridică implicată într-un raport juridic de drepturi și obligații în numele statului. Or, întrucât imobilul nu face parte din categoria bunurilor de interes național, în sensul dispozițiilor art. 12 alin. (2) și (4) din Legea nr. 213/1998 și, deoarece acesta nu s-a aflat niciodată în proprietatea Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, calitatea procesuală pasivă revine Consiliului General al Municipiului București prin SC R. SA, care a atribuit imobilul R.A.

A.P.P.S. De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, statul nu răspunde pentru obligațiile organelor și celorlalte instituții de stat dacă ele sunt persoane juridice. Apelanta R.A. A.P.P.S., în susținerea motivelor de nelegalitate invocate, a pretins că greșit a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, în condițiile în care imobilul în litigiu intra sub incidența Legii nr. 10/2001. Procedura administrativă prealabilă prevăzută de legea specială și dezvoltată de H.G. nr. 250/2007 reprezintă o condiție specială a exercițiului dreptului la acțiune, în lipsa căreia aceasta devine inadmisibilă. În plus, instituirea unei proceduri speciale nu este de natură a îngrădi accesul la justiție, atâta timp cât prevederile Legii nr. 10/2001 sunt conforme cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și asigură accesul efectiv în instanță.

În acest sens își are aplicare și Decizia nr. 33/2008 dată în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Pârâta a mai criticat sentința și sub aspectul cuantumului ridicat al cheltuielilor de judecată la care a fost obligată, apreciind că onorariul de avocat în cuantum de 8.383,60 lei este nejustificat de mare. A solicitat aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Prin Decizia civilă nr. 870A din 22 noiembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelurile ca nefondate.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că apelantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă în baza art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998 și că reclamanții dețin un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului în baza Sentinței civile nr. 594 din 19 februarie 1992 a Judecătoriei Sectorului 5 București și a Sentinței civile nr. 7844 din 19 iulie 1996 a Judecătoriei Sectorului 1 București. Recursurile declarate de către pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și R.A. A.P.P.S. au fost admise prin Decizia nr. 7431 din 5 decembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care a fost casată decizia din apel, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare la aceeași instanță.

Instanța de casare a reținut că în apel s-a validat soluția primei instanțe privind excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, fără a se analiza apărările pe fond privind inexistența imobilului în patrimoniul său și faptul că hotărârea anterioară, de care se prevalează reclamanții, nu este opozabilă acestei părți, fiind pronunțată față de SC R. SA. De asemenea, instanța de apel a considerat că acțiunea în revendicare formulată de reclamanți este admisibilă, întrucât aceștia se prevalează de existența unui bun actual în patrimoniul lor conform Sentinței civile nr. 7844 din 19 iulie 1996 a Judecătoriei Sectorului 1 București, prin care s-a dispus ca SC R. SA să predea apartamentul.

Instanța supremă a reținut că s-a încălcat principiul rolului activ, întrucât instanța de apel nu a verificat dacă această hotărâre mai conferă reclamanților un bun actual, așa cum a fost acesta definit în sensul jurisprudenței instanței europene (cauza Atanasiu și alții împotriva României), în condițiile în care nu s-a făcut dovada că hotărârea de care se prevalează reclamanții a fost pusă în executare în termenul prevăzut de art. 405 alin. (1) C. proc. civ. sau au existat impedimente legale și obiective la executare. În acest sens, s-a arătat că trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 405 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora prin împlinirea termenului de prescripție orice titlu executoriu își pierde puterea executorie.

Potrivit practicii instanței de contencios european, o hotărâre judecătorească poate face dovada existenței unui bun actual în patrimoniul celui care o invocă numai în măsura în care aceasta este definitivă și executorie (parag. 140 din Hotărârea dată în cauza Atanasiu), așa cum aceste caractere sunt definite și reglementate de norma internă. Astfel, în situația în care se va constata că sentința și-a pierdut puterea executorie se va analiza dacă mai subzistă condiția esențială pentru admisibilitatea acțiunii în revendicare, respectiv existența bunului actual în patrimoniul reclamanților, cu posibilitatea valorificării lui prin intermediul acțiunii de drept comun. Se va lămuri cadrul procesual pasiv, luându-se în considerare apărările pârâtului Statul Român în legătură cu inexistența bunului a cărui restituire se solicită în patrimoniul său.

Prin Decizia civilă nr. 108A din 14 martie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanții pârâți R.A. A.P.P.S. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București. În rejudecare, referitor la apelul formulat de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, instanța de apel a reținut că la data intentării acțiunii, 8 iulie 2008, dar și în prezent, imobilul se află în proprietatea privată a statului și în administrarea R.A. A.P.P.S., astfel cum rezultă din răspunsul la interogatoriu coroborat cu prevederile H.G. nr. 240/2001 privind reorganizarea și funcționarea R.A.

L., O.U.G. nr. 32/2002 privind comasarea prin absorbție a R.A. L. de către R.A. A.P.P.S. și H.G. nr. 60/2005 privind organizarea și funcționarea R.A. A.P.P.S., figurând în Anexa nr. 4 (poziția nr. 614 din H.G. nr. 60/2005). Or, atâta vreme cât imobilul are acest regim juridic, ambii pârâți fiind titulari de drepturi reale asupra aceluiași bun, în baza art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 60/2005, pot fi obligați împreună la predarea acestuia într-o acțiune având ca temei revendicarea. Calitatea procesuală pasivă a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice este dată și de dispozițiile art. 12 alin. (4) și (5) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, în forma în vigoare la data intentării acțiunii, coroborate cu prevederile art. 23 alin. (3) din H.G.

nr. 60/2005 privind organizarea și funcționarea R.A. A.P.P.S. Din interpretarea acestor prevederi legale rezultă că în litigiile referitoare la dreptul de proprietate, precum revendicarea, nu numai că proprietarul trebuie să stea în justiție alături de titularul dreptului de administrare, dar și că acesta din urmă are obligația de a indica pe titularul dreptului de proprietate. Mai mult, prin lege se arată în mod expres că, în litigiile prevăzute în alin. (4), statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice. Aceste dispoziții legale au prioritate în aplicare în raport de prevederile art. 25 și 37 din Decretul nr. 31/1954. Dar chiar și față de aceste din urmă norme legale, statul are calitate procesuală pasivă în cauză căci stă în judecată în nume propriu, ca titular al dreptului de proprietate privată.

Cât privește apelul declarat de pârâta R.A. A.P.P.S., curtea de apel a apreciat că excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare este neîntemeiată. Astfel, din examinarea art. 1 alin. (2) și art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 rezultă că sub incidența acestui act normativ intră doar imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care, la data de 14 februarie 2001, erau deținute de către stat, de către regii autonome sau instituții de stat.

Or, imobilul din litigiu nu intră sub incidența legii speciale, de vreme ce la data intrării în vigoare a acesteia se pronunțase Sentința civilă nr. 594 din 19 februarie 1992 a Judecătoriei Sectorului 5 București, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1392 din 24 noiembrie 1994 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care s-a constatat validitatea Contractului de vânzare-cumpărare încheiat între reclamanți și Statul Român, din 29 mai 1970, și s-a dispus repunerea părților în situația anterioară. Hotărârea s-a pronunțat în contradictoriu cu Municipiul București și SC R. SA și a intrat în puterea lucrului judecat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel încât s-a reconfirmat dreptul de proprietate al reclamanților asupra imobilului din litigiu și s-a invalidat în același timp dreptul de proprietate al statului asupra aceluiași imobil.

Ca urmare, excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare dictată de prioritatea în aplicare a Legii nr. 10/2001, cât și Decizia în interesul legii nr. 33/2001, care a dezlegat aceeași problematică, nu sunt incidente în cauză. Reclamanții dețin un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de vreme ce, prin hotărârea judecătorească sus-menționată, s-a constatat că este în ființă Contractul de vânzare-cumpărare din 29 mai 1970 încheiat între aceștia și Oficiul pentru construirea de locuințe proprietate personală din cadrul Consiliului Popular al Municipiului București și s-a dispus repunerea părților în situația anterioară. Acest contract unit cu procesul-verbal de predare primire a imobilului constituie titlul de proprietate pentru reclamanți, și nu Sentința civilă nr. 594 din 19 februarie 1992 a Judecătoriei Sectorului 5 București, care nu a făcut altceva decât să constate dreptul lor de proprietate preexistent.

În acest context, nici hotărârea din cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României din 2008 a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a analizat noțiunea de bun actual în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în contextul incidenței Legii nr. 10/2001 asupra aceluiași bun, nu-și are aplicare în cauză. În rejudecare, a fost depusă Decizia civilă nr. 242 din 5 februarie 1998 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, prin care a fost admis recursul declarat de SC R. SA împotriva Deciziei civile nr. 1328 A din 2 iunie 1997 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, ce a fost casată, iar Sentința civilă nr. 7844 din 19 iulie 1996 a Judecătoriei Sectorului 1 București (prin care SC R. SA a fost obligată la predarea imobilului) a fost schimbată, în sensul că acțiunea în revendicare a aceluiași imobil a fost respinsă.

Ca urmare, analiza efectelor Sentinței civile nr. 7844 din 19 iulie 1996 a Judecătoriei Sectorului 1 București, sub aspectul puterii executorii a acesteia și a conferirii calității de titulari ai unui bun actual al reclamanților, a rămas lipsită de obiect. Curtea a considerat, ca atare, că acțiunea în revendicare în mod just a fost admisă în raport de faptul că prin H.G. nr. 240/2001, publicată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, la 21 februarie 2001, a operat practic o nouă expropriere a imobilului contrar prevederilor art. 44 din Constituția României, fără plata unei despăgubiri și fără a fi urmată procedura legală de expropriere reglementată prin Legea nr. 33/1994.

Raportat la complexitatea cauzei, la vechimea dosarului și la numărul de termene acordat, Curtea a apreciat că onorariul de avocat de 8.383,60 lei achitat de către reclamanți în primă instanță și care s-a inclus în cuantumul cheltuielilor de judecată acordate nu este excesiv, pentru a face posibilă aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. În baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., pârâții au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată - onorariu de avocat la Înalta Curte de Casație și Justiție și în apel - către reclamanți, de 2.976 lei. Împotriva deciziei menționate mai sus au declarat recurs, în termen legal, pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și R.A.

A.P.P.S., criticând-o pentru nelegalitate în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a arătat că instanța de apel a reținut, cât privește inadmisibilitatea acțiunii, că nici Legea nr. 10/2001 și nici Decizia în interesul legii nr. 33/2008 nu sunt incidente în cauză în raport de Sentința civilă nr. 594 din 19 februarie 1992 a Judecătoriei Sectorului 2 București, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1392 din 24 noiembrie 1994, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care s-a reconfirmat dreptul de proprietate al reclamanților asupra imobilului din litigiu anterior intrării în vigoare a legii speciale de reparație.

Or, acest punct de vedere este eronat. Astfel, nu se poate considera că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv 14 februarie 2001, imobilul revendicat nu se mai afla în proprietatea statului, atât timp cât la o săptămână de la această dată, la 21 februarie 2001, a intrat în vigoare H.G. nr. 240/2001 privind organizarea și funcționarea R.A. L., în care, la poziția 147 a Anexei 2, intitulată "Bunurile imobile proprietate privată a statului, administrate de R.A. L.", a fost prevăzut respectivul imobil. Statul s-a comportat ca un adevărat proprietar, acordând un drept de administrare asupra imobilului R.A. L., fapt care nu putea fi realizat decât dacă bunul respectiv se afla în proprietatea și posesia sa.

Pe de altă parte, în speță, reclamanții, deși au beneficiat de hotărârea menționată, nu au întreprins niciun demers în vederea punerii în executare a acesteia, ceea ce conduce la același raționament făcut de Înalta Curte cu ocazia soluționării primului recurs în raport de Sentința civilă nr. 7844 din 19 iulie 1996 a Judecătoriei Sectorului 1 București, în sensul dispozițiilor art. 405 alin. (3) C. proc. civ., care stipulează că "prin împlinirea termenului de prescripție orice titlu executoriu își pierde puterea executorie". Spre deosebire de Sentința civilă nr. 7844 din 19 iulie 1996 a Judecătoriei Sectorului 1 București, ce a fost modificată în recurs, în sensul respingerii acțiunii în revendicare, Sentința civilă nr. 594 din 19 februarie 1992 a Judecătoriei Sectorului 5 București a rămas irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1392 din 24 noiembrie 1994 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Ca atare, această din urmă sentință nu a avut nicio consecință concretă vizavi de transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului, dovadă fiind faptul că reclamanții nu au intrat în posesia imobilului din 1992 până în prezent. Pentru acest motiv în speță este aplicabilă Decizia în interesul legii nr. 33/2008, care a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Or, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de restituirea în natură a imobilului solicitat, nu se poate susține, fără a încălca principiul enunțat, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială. De altfel, în ceea ce privește concordanța dintre legea specială și Convenția europeană, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.

Astfel, în cauza Păduraru împotriva României s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției. Dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții. Incertitudinea, fie legislativă, administrativă, fie provenind din practicile aplicate de autorități, este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziția statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a respecta asigurarea obligațiilor pozitive ce îi revin.

Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură are loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001. Referitor la obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, alături de pârâta R.A. A.P.P.S., la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 2.976 lei, recurentul a arătat că hotărârea instanței de apel este nefondată, întrucât acesta nu a dat dovadă de rea-credință, neglijență, nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural pentru suportarea cheltuielilor de judecată. Neexistând culpa procesuală, principiu consacrat de procedura civilă, potrivit art. 274 C. proc. civ., și neexistând temei legal, este neîntemeiată cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta R.A. A.P.P.S. a susținut că în mod greșit a fost soluționată excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare. În cauză, imobilul a fost preluat în perioada de referință 1945 - 1989, interval ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001, așa cum dispun și prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998. Pe de altă parte, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevede expres că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercita după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire conform prevederilor acestei legi. Prin urmare, pentru restituirea de către stat sau de către unitatea deținătoare a unui imobil ce intră sub incidența unei legi speciale de reparații, persoanele îndreptățite nu au decât calea prevăzută de această lege, respectiv urmarea procedurii administrative și introducerea acțiunilor în justiție reglementate de Legea nr. 10/2001.

Procedura administrativă prealabilă prevăzută de acest act normativ reprezintă o condiție specială a exercițiului dreptului la acțiune, normele invocate anterior nefiind susceptibile de o interpretare echivocă. În consecință, legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, de la stat sau unitățile deținătoare, numai în condițiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, ce se aplică cu prioritate față de art. 480 C. civ. În caz contrar, s-ar ajunge la situația în care dispozițiile legii speciale ar fi golite de conținut, astfel încât să nu-și producă efectele juridice, or, nu aceasta este rațiunea pentru care a fost adoptată o atare lege de reparație.

În cauză, nu se poate reține o putere de lucru judecat a Sentinței civile nr. 594 din 19 februarie 1992 a Judecătoriei Sectorului 5 București, întrucât reclamanții s-au judecat cu SC R., societate care, nicidecum nu reprezintă statul. Apartamentul în litigiu nu s-a aflat în administrarea C.L.M.B., ci a R.A. L. și, ulterior anului 2002, ca efect al dispozițiilor O.U.G. nr. 32/2002, a intrat în administrarea pârâtei R.A. A.P.P.S. Prin H.G. nr. 240/2001 nu s-a operat o nouă expropriere a imobilului în litigiu, în speță fiind interpretate dispozițiile acestei hotărâri, astfel că în mod legal acțiunea în revendicare a fost analizată față de aceste norme legale. Recurenta pârâtă a mai precizat că, în raport cu indicațiile instanței de casare, în mod nelegal instanța de apel a apreciat că Sentința civilă nr. 7844/1996 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București conferă reclamanților un bun actual.

Din toate probele administrate în cauză reiese că reclamanții nu au și nu au avut un bun actual în patrimoniu și, astfel, acțiunea în revendicare de drept comun este inadmisibilă. Prin întâmpinare, intimații reclamanți au solicitat respingerea recursurilor declarate de recurenții R.A. A.P.P.S. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, ca neîntemeiate, cu cheltuieli de judecată. În esență, au susținut că procedura judiciară finalizată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 prin Sentința civilă nr. 594 din 19 februarie 1992 a Judecătoriei Sectorului 5 București a reconfirmat dreptul de proprietate al reclamanților asupra imobilului în litigiu și a invalidat în același timp dreptul de proprietate al Statului Român asupra aceluiași imobil.

În speță, cu respectarea indicațiilor deciziei de casare, prin decizia recurată s-a reținut și că reclamanții sunt deținătorii unui bun actual în sensul consacrat la nivel european, de vreme ce încă de la nivelul anului 1992, prin hotărâre judecătorească irevocabilă - Sentința civilă nr. 594 din 19 februarie 1992 a Judecătoriei Sectorului 5 București - au fost repuși în situația anterioară preluării abuzive, fiind constatate ca eficiente drepturile născute de contractul de construire ale cărui efecte au fost cenzurate în mod abuziv în perioada comunistă. Faptul că, în paralel cu pronunțarea Sentinței civile nr. 7844 din 19 iulie 1996 a Judecătoriei Sectorului 1 București, apartamentul în litigiu a fost determinat formal ca bun aparținând domeniului privat al statului și în administrarea R.A.

A.P.P.S. nu echivalează cu înlăturarea drepturilor reclamanților asupra acestuia, întrucât statul este succesorul fostului O.C.L.P.P. București, regimul juridic al apartamentului de bun preluat fără titlul valabil fiind păstrat de acesta indiferent de cine a fost detentorul său. Împrejurarea că Statul Român a deținut acest imobil cu titlu de proprietate privată, că l-a declarat ca atare prin diferite hotărâri de guvern și că l-a dat în administrare către diversele sale instituții nu echivalează cu înlăturarea dreptului de proprietate privată al reclamanților, confirmat în justiție încă de la nivelul anului 1992. Mai mult, H.G. nr. 240/2001 sau H.G.

nr. 60/2005 nu pot fi reținute ca titlu de proprietate privată al Statului Român, întrucât acestea echivalează cu o nouă expropriere a imobilului, contrară prevederilor art. 44 din Constituția României, fără plata vreunei despăgubiri și fără respectarea procedurii reglementate de Legea nr. 33/1994, Guvernul neputând ca, prin acte unilaterale, să preia bunuri proprietate privată din patrimoniul persoanelor fizice, fără dreaptă și prealabilă despăgubire și pentru a acoperi preluarea abuzivă din perioada comunistă, contestată și confirmată în justiție ulterior. Prin urmare, în cauză nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001.

Pe de altă parte, raportat la dispozițiile art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este pe deplin admisibilă acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, efectele Sentinței civile nr. 594 din 19 februarie 1992 pronunțate de Judecătoria Sectorului 5 București neputând fi invalidate de intrarea în vigoare a legii speciale. Concluzia contrară duce în mod evident la încălcarea sistemului de protecție a proprietății private reglementat prin mecanismul Convenției Europene a Drepturilor Omului și prin Constituția României. Referitor la cheltuielile de judecată contestate de stat, intimații au arătat că dispozițiile art. 274 C. proc.

civ. instituie prezumția de culpă procesuală a celui care cade în pretenții. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, subsumate prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Potrivit deciziei de casare - Decizia nr. 7431 din 5 decembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, obligatorie din perspectiva art. 315 C. proc. civ., în rejudecare instanța de apel trebuia să țină seama și de dezlegarea dată problemei admisibilității acțiunii în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu circumstanțierile aduse în această materie prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Instanța de control judiciar a statuat, conform hotărârii menționate, că, în situația în care în apel se va constata că Sentința civilă nr. 7844 din 19 aprilie 1996 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, prin care s-a dispus ca SC R. SA să predea reclamanților imobilul în litigiu, și-a pierdut puterea executorie, se va analiza dacă mai subzistă condiția esențială pentru admisibilitatea acțiunii în revendicare, respectiv existența bunului actual în patrimoniul reclamanților, cu posibilitatea valorificării lui prin intermediul acțiunii de drept comun.

În speță, în rejudecare, instanța de apel, cu toate că a constatat că Sentința civilă nr. 7844 din 19 iulie 1996 a Judecătoriei Sectorului 1 București, în virtutea căreia reclamanții se prevalează de existența unui bun actual în patrimoniul lor, a fost schimbată, în sensul că acțiunea în revendicare a fost respinsă, a reținut că imobilul în litigiu nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, de vreme ce anterior intrării în vigoare a acestui act normativ se pronunțase Sentința civilă nr. 594 din 19 februarie 1992 a Judecătoriei Sectorului 5 București, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1392 din 24 noiembrie 1994 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care s-a constatat validitatea contractului încheiat de reclamanți cu Statul Român (din 29 mai 1970) și s-a dispus repunerea părților în situația anterioară.

Înalta Curte constată că prin Sentința civilă nr. 594/1992, indicată mai sus, instanța de judecată a avut a se pronunța asupra unei acțiuni în constatarea existenței Contractului de construire din 29 mai 1970, iar nu în privința unei acțiuni în revendicare, prin care să se tindă ca imobilul în litigiu să fie readus în patrimoniul reclamanților.

Fiind vorba de o acțiune în constatare, hotărârea pronunțată nu constituie titlu executoriu și nici nu poate fi pusă în executare silită, obiectivul limitat al cererii reclamanților privind numai constatarea existenței sau neexistenței unui drept, respectiv cel legat de încheierea valabilă a Contractului de construire din 29 mai 1970. De altfel, aspectele ce țin de efectele conferite de Sentința civilă nr. 594 din 19 februarie 1992 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București au fost cenzurate și în cadrul acțiunii în revendicare soluționate prin Sentința civilă nr. 7844 din 19 iulie 1996 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, definitivă prin Decizia civilă nr. 1328 din 2 iunie 1997 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 242 din 5 februarie 1998 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, instanțele de judecată statuând că acel contract de construire încheiat cu fostul O.C.L.P.P.

obligă pe constructor să execute construcția și nu conferă reclamanților un titlu de proprietate. Înalta Curte constată, de asemenea, că imobilul în litigiu a fost preluat de stat prin Decretul Consiliului de Stat nr. 178/1972, așadar în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, respectiv 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ceea ce impunea ca instanța de apel, potrivit dezlegărilor date prin decizia de casare, să verifice, din perspectiva Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dacă este admisibilă o acțiune în revendicare de drept comun după intrarea în vigoare a legii speciale, respectiv să stabilească dacă reclamantul deține un bun actual ce poate fi valorificat prin intermediul acțiunii de drept comun, în raport și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil.

Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede că "pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație". Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

De altfel, problema raportului dintre legea specială și legea generală a fost rezolvată în același mod de Înalta Curte de Casație și Justiție atunci când a decis, în interesul legii, că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu se aplică acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007), stabilind, în cuprinsul considerentelor, cele ce urmează, pe deplin aplicabile și în cazul de față: "Prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special". Prin aceeași decizie se arată că Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Totodată, se apreciază că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor,

nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași. În situația de față, nu s-a analizat dacă reclamanții sunt exceptați de la procedura legii speciale, precum și dacă, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale pentru a se stabili dacă mai au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios. Pe de altă parte, în apel nu s-a verificat dacă reclamanții într-o atare acțiune să pot prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să li se asigure accesul la justiție, dat fiind că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare.

Era necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. În consecință, întrucât modul în care instanța de control judiciar a soluționat problema de drept pusă în discuție era obligatoriu pentru instanța de trimitere, în condițiile art. 315 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că neconformarea atrage casarea hotărârii instanței de apel ca fiind pronunțată cu încălcarea legii. Ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și R.A.

A.P.P.S. împotriva Deciziei civile nr. 108A din 14 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel. În rejudecare, vor fi avute în vedere recomandările, statuările și problemele de drept dezlegate prin decizia de casare, cât și celelalte critici inserate în motivarea recursurilor în măsura și în ordinea în care acestea se vor impune la reluarea dezbaterilor asupra celor două apeluri raportat și la criticile dezvoltate prin motivele de apel de fiecare dintre apelanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și A.P.P.S. R.A. împotriva Deciziei civile nr. 108A din 14 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 octombrie 2014. Procesat de GGC - AZ