ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1696/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1696/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 1992)

Deliberând asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 08 iulie 2008, astfel

cum a fost precizată, reclamanții G.E., G.V.F. și G.O.D. au chemat în judecată

pe pârâta R.A. A.P.P.S. (R.A. A.P.P.S.), solicitând obligarea acesteia la

restituirea în deplină proprietate și liniștită posesie a apartamentului nr. 6,

a boxei nr. 6 și a garajului nr. 3 din București, str. P. nr. 45A, et. 2,

sector 1, precum și la plata de daune interese pentru fiecare zi de întârziere,

după rămânerea definitivă a hotărârii, până la executare.

În drept, reclamanții

au invocat dispozițiile art. 481 și următoarele C. civ. și pe cele ale Primului

Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin întâmpinare,

pârâta RA APPS a solicitat respingerea acțiunii, în principal, ca inadmisibilă

și introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă iar, în

subsidiar, ca nefondată.

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de

19 februarie 2009, sub nr. 6725/3/2009, reclamanții G.E., G.V.F. și G.O.D. au

chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

solicitând obligarea acestuia la restituirea în deplină proprietate și

liniștită posesie a apartamentului nr. 6, a boxei nr. 6 și a garajului nr. 3

din București, str. P. nr. 45A, et. 2, sector 1 și la plata de daune interese

pentru fiecare zi de întârziere, după rămânerea definitivă a hotărârii până la

executare, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de

ședință din data de 28 aprilie 2009, în baza art. 164 C. proc. civ., tribunalul

a dispus conexarea dosarului nr. 6725/3/2009 al Tribunalului București, secția

a V-a civilă la Dosarul nr. 26613/3/2008 al Tribunalului București, secția a

IV-a civilă.

La data de 03

februarie 2009, reprezentantul RA APPS a precizat că renunță la susținerea

excepției lipsei calității procesuale pasive.

Prin Sentința civilă

nr. 1799 din 29 noiembrie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 26613/3/2008,

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiate,

excepția inadmisibilității acțiunii principale și excepția lipsei calității

procesuale active a reclamanților, invocate de pârâta R.A.A.P.P.S.; a admis, în

parte, acțiunea precizată și acțiunea conexă, formulate de reclamanții G.E.,

G.V.F. și G.O.D. în contradictoriu cu pârâții R.A.A.P.P.S. și Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, și i-a obligat pe aceștia să restituie

reclamanților în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 6, situat în

București, str. P. nr. 45 A, etaj 2, sector 1, boxa nr. 6 și garajul nr. 3 de

la aceeași adresă, astfel cum au fost identificate prin rapoartele de expertiză

întocmite de expert tehnic judiciar B.M. (care au fost omologate); a respins,

ca inadmisibil, capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata de daune

interese, pentru fiecare zi de întârziere; au fost obligați pârâții la plata

către reclamanți a sumei de 9883,60 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că prin contractul nr. 3034 din 29 mai 1970 pentru

construirea de locuințe proprietate personală, încheiat cu G.I. și G.E.,

Oficiul pentru Construirea de Locuințe Proprietate Personală din cadrul

Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București, s-a

obligat să construiască și să le predea soților G. apartamentul nr. 6, situat

în București, str. P., nr. 45A, etaj 2, sector 1, precum și garajul nr. 3 și

boxa nr. 6, prețul apartamentului compus din 4 camere și dependințe fiind

stabilit la suma de 177.531 lei. Din această sumă s-a achitat un avans de 96.219

lei, iar pentru diferența de 81.312 lei, beneficiarii au contractat un credit,

potrivit contractului de împrumut nr. 35537 din 13 februarie 1971.

Imobilul menționat a

trecut în proprietatea Statului Român prin Decretul Consiliului de Stat nr.

175/1972, conform Deciziei nr. 605 din 08 mai 1972 a Comitetului Executiv al

Consiliului Popular al Municipiului București, de la G.I. și G.E.

Prin Sentința civilă

nr. 594 din 19 februarie 1992 a Judecătoriei sectorului 5 București, rămasă

irevocabilă, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții G.I. și G.E. în

contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București și SC R. SA și s-a

constatat că este în funcțiune contractul pentru construirea de locuință

proprietate personală nr. 3034 din 29 mai 1970 încheiat între reclamanți și

pârâta SC R. SA pentru apartamentul nr. 6, situat în București, str. P., nr.

45A, etaj 2, sector 1, părțile contractante fiind repuse în situația

anterioară.

A reținut, de

asemenea, tribunalul că prin Sentința civilă nr. 7844 din 19 iulie 1996,

pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, a fost admisă acțiunea

formulată de reclamanții G.I. și G.E. în contradictoriu cu pârâta SC R. SA,

aceasta fiind obligată să predea reclamanților apartamentul nr. 6, situat în

București, str. P., nr. 45A, etaj 2, sector 1, boxa nr. 6 și garajul nr. 3;

sentința a rămas definitivă prin respingerea apelului, conform Deciziei civile

nr. 1328A din 02 iunie 1997 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Analizând excepția

inadmisibilității acțiunii principale, invocată de pârâta R.A. A.P.P.S.,

tribunalul a constatat că temeiul de drept al acțiunii, astfel cum a fost

indicat de reclamanți în cererea de chemare în judecată, este reprezentat de

dispozițiile art. 480 - 481 C. civ. și de prevederile Protocolului nr. 1 la

Convenția Europeana a Drepturilor Omului.

Dispozițiile art. 480

C. civ. reglementează acțiunea în revendicare imobiliară de drept comun, iar

Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, este o lege specială de

reparație și presupune formularea unei notificări în termenul prevăzut de lege

pentru a beneficia de măsurile reparatorii constând în restituirea în natură

sau în acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

Pentru a putea

beneficia de dispozițiile Legii nr. 10/2001, persoana îndreptățită trebuie să

uzeze de prevederile art. 22 alin. (1) din acest act normativ, notificând în

termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii persoana juridică deținătoare,

în vederea restituirii, în natură, a imobilului; potrivit art. 22 alin. (5),

nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării

atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în

natură sau prin echivalent.

A apreciat tribunalul

că obligativitatea de a urma procedura specială reglementată de Legea nr.

10/2001 nu reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 21 din Constituția

României și ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, având

în vedere că procedura instituită de Legea nr. 10/2001 nu este una

jurisdicțională, ci pur administrativă, entitatea investită cu soluționarea

notificărilor neavând caracterul de instanță independentă și imparțială în

sensul art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., fiind chiar persoana juridică care deține

imobilul ce se solicită a fi retrocedat; pe de altă parte, dreptul de acces la

un tribunal nu este un drept absolut, ci este compatibil cu limitări, ceea ce

înseamnă că legislația internă poate să prevadă obligativitatea parcurgerii

unei proceduri prealabile, atunci când se urmărește apărarea unui drept civil.

În cauză, reclamanții

nu au formulat o cerere de restituire sau o notificare în temeiul legii

speciale, însă, în opinia primei instanțe, aceștia nu erau ținuți de această

obligație întrucât le-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra

imobilului în litigiu prin Sentința civilă nr. 594 din 19 februarie 1992 a

Judecătoriei sectorului 5 București și respectiv prin Sentința civilă nr. 7844

din 19 iulie 1996 a Judecătoriei sectorului 1 București.

În acest sens,

Tribunalul București a constatat că reclamanții au un "bun" în sensul

dispozițiilor art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, de vreme ce, ulterior preluării de către stat a imobilului

ce a făcut obiectul contractului de construire nr. 3034 din 29 mai 1970, prin

hotărâri judecătorești irevocabile, pronunțate anterior intrării în vigoare a

Legii nr. 10/2001, s-a constatat că este în funcțiune contractul de construire

menționat iar SC R. SA a fost obligată să predea reclamanților apartamentul nr.

6, situat în București, str. P., nr. 45A, etaj 2, sector 1, boxa nr. 6 și

garajul nr. 3.

În consecință,

tribunalul a reținut că cererea de chemare în judecată având ca obiect acțiune

în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun este admisibilă.

Cu referire la

excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, invocată de pârâta

R.A. A.P.P.S., tribunalul a apreciat că este neîntemeiată, având în vedere că

potrivit declarației de notorietate autentificate sub nr. 310 din 29 ianuarie

2009 de B.N.P. B.M., G.I. este una și aceeași persoană cu G.I., iar G.E. este

una și aceeași persoană cu G.E. De asemenea, conform certificatului de

moștenitor nr. 483 din 08 martie 1994 eliberat de Notariatul de Stat Local al

Sectorului 6 București, de pe urma defunctului G.I., decedat la 17 ianuarie

1994, au rămas ca moștenitori G.E. - soție supraviețuitoare, precum și G.V.F.

și G.O.D. - în calitate de fii.

Pe fondul cauzei, s-a

constatat că titlul de proprietate al reclamanților este reprezentat de:

contractul pentru construirea de locuință proprietate personală nr. 3034 din 29

mai 1970, de Sentința civilă nr. 594 din 19 februarie 1992 a Judecătoriei

sectorului 5 București (prin care s-a constatat că este în funcțiune contractul

de construire menționat) și de Sentința civilă nr. 7844 din 19 iulie 1996 a

Judecătoriei sectorului 1 București (prin care SC R. SA a fost obligată să

predea reclamanților G.E. și G.O. apartamentul nr. 6, situat în București, str.

P., nr. 45A, etaj 2, sector 1, boxa nr. 6 și garajul nr. 3).

Tribunalul a

constatat că imobilul a trecut în proprietatea statului în mod abuziv în baza

Decretului Consiliului de Stat nr. 175/1972, care contravenea prevederilor

Constituției din 1965, referitoare la garantarea dreptului de proprietate,

dispozițiilor art. 481 C. civ., precum și dispozițiilor tratatelor

internaționale la care România era parte, privitoare la proprietate, și anume

Declarația Universală a Drepturilor Omului.

A apreciat prima

instanță că nu a fost înlăturat caracterul abuziv al preluării imobilului de

împrejurarea că reclamanților li s-a restituit suma achitată pentru

achiziționarea imobilului, atât timp cât nu a existat un acord de voință al

părților în acest sens.

Cu referire la

regimul juridic al imobilului în litigiu, Tribunalul București a arătat că

apartamentul nr. 6, situat în București, str. P., nr. 45A, etaj 2, sector 1,

boxa nr. 6 (compus din 4 camere și dependințe) precum și garajul nr. 3, au fost

identificate prin rapoartele de expertiză specialitatea construcții întocmite

de expertul tehnic judiciar B.M. ca fiind același cu imobilul ce a făcut

obiectul contractului de construire nr. 3034 din 29 mai 1970. Imobilul se află

în proprietatea privată a statului și în administrarea R.A. A.P.P.S., astfel

cum rezultă din răspunsul pârâtei la interogatoriu coroborat cu prevederile

H.G. nr. 240/2001 privind reorganizarea și funcționarea R.A. L., ale O.U.G. nr.

32/2002 privind comasarea prin absorbție a R.A. L. de către RA APPS și ale H.G.

nr. 60/2005 privind organizarea și funcționarea R.A. A.P.P.S.

Reținând că Statul

român nu are un titlu de proprietate valabil cu privire la imobilul revendicat,

acesta fiind preluat abuziv, în temeiul dispozițiilor art. 480 C. civ., a fost

admisă acțiunea în revendicare formulată de reclamanți și au fost obligați

pârâții să le restituie acestora în deplină proprietate și liniștită posesie,

apartamentul nr. 6, situat în București, str. P. nr. 45A, et.2, sector 1, boxa

nr. 6 și garajul nr. 3 de la aceeași adresă.

Cererea de obligare a

pârâților la plata daunelor cominatorii, pentru fiecare zi de întârziere, de la

rămânerea definitivă a sentinței și până la executarea acesteia, a fost

respins, ca inadmisibil, în considerarea dispozițiilor art. 580

3

alin. (5) C. proc. civ., care prevăd că pentru neexecutarea obligațiilor

prevăzute de acest articol nu se pot acorda daune cominatorii. Astfel, textul

de lege are în vedere obligațiile de a face intuitu personae, debitorul putând

fi constrâns la executarea acestor obligații numai prin aplicarea unei amenzi

civile, conform prevederilor art. 580

3

alin. (1) C. proc. civ.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel pârâții RA A.P.P.S. și Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice.

Pârâta R.A. A.P.P.S.

a criticat sentința cu referire la respingerea excepției inadmisibilității

acțiunii în revendicare, arătând că imobilul a intrat în proprietatea statului

în anul 1972 în baza prevederilor Decretului nr. 178, în perioada de referință

1945 - 1989, astfel că intră sub incidența Legii nr. 10/2001, potrivit art. 6

din Legea nr. 213/1998.

Aceasta a susținut

că, întrucât restituirea de către stat sau de către unitatea deținătoare a

imobilelor intră sub incidența legii speciale, persoanele care le solicită au

deschisă doar calea prevăzută de legea specială, acțiunea în revendicare

întemeiată pe dreptul comun neputând fi primită.

În opinia acestei

apelante nu se poate reține faptul că legea specială reprezintă un obstacol

pentru realizarea unui acces efectiv la o instanță, procedura prealabilă

reglementată de Legea nr. 10/2001 fiind conformă cu Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, pentru că pot fi aduse restricții exercițiului unui drept,

cu atât mai mult cu cât dreptul de acces cere o reglementare din partea

statului.

A susținut, de

asemenea, că în cuprinsul apărărilor de fond s-a arătat că în soluționarea

prezentei cauze trebuie avute în vedere Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție dată în recursul în interesul legii, care stabilește

prioritatea între legi în cazul concursului dintre legea specială și legea

generală.

Printr-o altă critică

s-a arătat că admiterea acțiunii reclamanților este nelegală în condițiile în

care la momentul naționalizării acestora li s-a restituit suma de bani plătită

pentru construirea apartamentului și că, deși instanța a constatat restituirea

sumei achitate, nu s-a pronunțat și cu privire la restituirea către stat a

sumei actualizate cu indicele de inflație.

Printr-un alt motiv

de apel s-a susținut că este nejustificată suma de 8383,60 lei cu titlu de

cheltuieli de judecată, în raport de poziția procesuală a reclamanților, de

complexitatea cauzei și de activitatea specifică desfășurată de avocat, fiind

necesară aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

În motivarea cererii

de apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a susținut, în

esență, că nu are calitate procesual pasivă, în ceea ce privește acordarea de

despăgubiri.

Astfel, din probele

administrate nu a rezultat existența imobilului în proprietatea statului;

contractarea imobilului s-a făcut de către reclamanți cu Oficiul pentru

construirea de locuințe proprietate personală din cadrul Consiliul Popular al

Municipiului București (în prezent Consiliul General al Municipiului

București), nu cu Ministerul Finanțelor Publice în calitate de reprezentant al

Statului Român.

Prin Sentința civilă

nr. 7844 din 19 iulie 1996 a Judecătoriei Sectorului 1 București, definitivă

prin respingerea apelului, a fost obligată SC R. SA să predea reclamanților

imobilul.

Imobilul nu face

parte din categoria bunurilor de interes național, în sensul dispozițiilor art.

12 alin. (2) și (4) din Legea nr. 213/1998, și nu s-a aflat niciodată în

proprietatea Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice; prin

urmare, calitate procesuală pasivă are Consiliul General al Municipiului

București.

A mai arătat acest

apelant că, potrivit art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, statul nu

răspunde pentru obligațiile asumate de celelalte organe și instituții de stat.

Printr-un al doilea

motiv de apel s-a susținut că este netemeinică soluția instanței de obligare a

Statului Român, în solidar, la plata sumei de 9883,60 lei, deoarece nu se află

în culpă procesuală.

Prin Decizia civilă nr.

870 A din 22 noiembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins apelurile, ca nefondate.

Pentru a decide

astfel, curta de apel a reținut, în esență, că apelantul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, are calitate procesuală pasivă în temeiul art.

12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, iar reclamanții dețin un bun în sensul

art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului în baza Sentinței civile nr. 594 din 19 februarie 1992 a Judecătoriei

sectorului 5 București și a Sentinței civile nr. 7844 din 19 iulie 1996 a

Judecătoriei sectorului 1 București

Împotriva acestei

decizii au formulat recurs pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice și RA A.P.P.S.

Prin Decizia civilă

nr. 7431 din 5 decembrie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 26613/3/2008, Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursurile, a casat

decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecarea apelurilor, aceleiași

instanțe.

Pentru a dispune în

acest sens Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, în sinteză, că

instanța de apel a validat soluția primei instanțe privind excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, fără a analiza apărările pe fond privind inexistența

imobilului în patrimoniul său și faptul că hotărârea anterioară, de care se

prevalează reclamanții, fiind pronunțată în contradictoriu cu SC R. SA., nu-i

este opozabilă.

Instanța de apel a

încălcat principiul rolului activ, întrucât nu a verificat dacă această

hotărâre mai conferă reclamanților cu "bun actual" așa cum a fost

acesta definit în sensul jurisprudenței instanței europene (cauza Atanasiu și

alții împotriva României) în condițiile în care nu s-a făcut dovada că această

hotărâre a fost pusă în executare, în termenul prevăzut de art. 405 alin. (1)

C. proc. civ., sau că au existat impedimente legale și obiective la executare.

A arătat instanța de

recurs că, în acest sens, trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 405 alin.

(3) C. proc. civ., potrivit cărora, prin împlinirea termenului de prescripție

orice titlu executoriu își pierde puterea executorie, precum și împrejurarea

că, așa cum s-a statuat în practica instanței de contencios european, o

hotărâre judecătorească poate face dovada existenței unui "bun

actual", în patrimoniul celui care o invocă, numai în măsura în care

aceasta este definitivă și executorie așa cum aceste caractere sunt definite și

reglementate de norma internă.

În plus, în

rejudecare, urmează să se țină seama și de dezlegarea dată problemei

admisibilității acțiunii în revendicare, după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001, cu circumstanțierile aduse în această materie, prin Decizia în

interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

S-a arătat că, în

situația în care se constată că sentința și-a pierdut puterea executorie se va

analiza dacă mai subzista condiția esențială pentru admisibilitatea acțiunii în

revendicare, respectiv existența bunului actual în patrimoniul reclamanților,

cu posibilitatea valorificării lui prin intermediul acțiunii de drept comun. De

asemenea, s-a arătat că trebuie să se lămurească cadrul procesual pasiv,

luându-se în considerare apărările pârâtului Statul Român în legătură cu

inexistența, în patrimoniul său, a bunului a cărui restituire se solicită.

Cauza a fost

reînregistrată la Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, la data de 18

octombrie 2013, sub numărul 26613/3/2008*.

Prin Decizia civilă

nr. 108A din 14 martie 2014, această instanță a respins apelurile, ca

nefondate.

Recursurile declarate

împotriva acestei decizii de pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, și R.A. A.P.P.S. au fost admise prin Decizia civilă nr. 2669 din 10

octombrie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul

nr. 26613/3/2008*, cu consecința casării deciziei recurate și trimiterii cauzei

spre rejudecarea apelurilor.

În esență, instanța

de recurs a reținut că deși instanța de apel a constatat că Sentința civilă nr.

7844 din 19 iulie 1996, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, în

virtutea căreia reclamanții se prevalează de existența unui bun actual în

patrimoniul lor, a fost schimbată (în sensul că acțiunea în revendicare a fost

respinsă), a reținut că imobilul în litigiu nu intra sub incidența Legii nr.

10/2001 întrucât anterior intrării în vigoare a acestui act normativ fusese

pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București, Sentința civilă nr. 594 din

19 februarie 1992, devenită irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1392 din 24

noiembrie 1994 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care s-a

constatat valabilitatea contractului încheiat de reclamanți cu Statul Român.

Or, prin Sentința

civilă nr. 594/1992, sus-menționată, instanța de judecată a avut a se pronunța

asupra unei acțiuni în constatarea existenței contractului de construire nr.

3034 din 29 mai 1970, iar nu în privința unei acțiuni în revendicare prin care

să se tindă ca imobilul în litigiu să fie readus în patrimoniul reclamanților.

Fiind vorba de o acțiune

în constatare, hotărârea pronunțată nu constituie titlu executoriu și nici nu

poate fi pusă în executare silită, obiectivul limitat al cererii reclamanților

privind numai constatarea existenței sau inexistenței unui drept, respectiv cel

legat de încheierea valabilă a contractului de construire nr. 3034 din 29 mai

1970.

A arătat instanța de

recurs că, de altfel, aspectele ce țin de efectele conferite de Sentința civilă

nr. 594 din 19 februarie 1992, pronunțată de Judecătoria sectorului 5

București, au fost cenzurate și în cadrul acțiunii în revendicare soluționată

prin Sentința civilă nr. 7844 din 19 iulie 1996, pronunțată de Judecătoria

sectorului 1 București (definitivă prin Decizia civilă nr. 1328 din 2 iunie

1997 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă și irevocabilă

prin Decizia civilă nr. 242 din 5 februarie 1998, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă), instanțele de judecată statuând că acel

contract de construire încheiat cu fostul OCLPP îl obligă pe constructor să

execute construcția dar nu conferă reclamanților un titlu de proprietate.

Înalta Curte a

constatat că întrucât imobilul în litigiu a fost preluat de stat prin Decretul

Consiliului de Stat nr. 178/1972, în perioada de referință a Legii nr. 10/2001

(6 martie 1945 - 22 decembrie 1989), se impunea ca instanța de apel, potrivit

dezlegărilor date prin decizia de casare, să verifice, din perspectiva Deciziei

nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dacă este admisibilă o

acțiune în revendicare de drept comun după intrarea în vigoare a legii

speciale, respectiv să stabilească dacă reclamantul deține un bun actual ce

poate fi valorificat prin intermediul acțiunii de drept comun, în raport și de

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, câtă vreme

pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste

imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține

că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în

concurs cu acesta; legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat

cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil.

Referitor la

imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr.

213/1998 prevede că "pot fi revendicate de foștii proprietari sau de

succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de

reparație".

Or, Legea nr. 10/2001

reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu

valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ,

dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei

pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

A arătat instanța de

recurs că, de altfel, problema raportului dintre legea specială și legea

generală a fost rezolvată în același mod de Înalta Curte de Casație și Justiție

atunci când a decis, în interesul legii, că dispozițiile art. 35 din Legea nr.

33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu se aplică

acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 (Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007), stabilind, în cuprinsul

considerentelor, care sunt pe deplin aplicabile și în cazul de față că, prin

dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea

recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a

imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus

perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului

judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Prin aceeași decizie

s-a arătat că Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin.

(2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării

imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989.

Numai persoanele

exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive

independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în

termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios,

dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.

În speță, nu s-a

analizat dacă reclamanții sunt exceptați de la procedura legii speciale, precum

și dacă, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze

această procedură în termenele legale pentru a se stabili dacă mai au deschisă

calea acțiunii în revendicare.

Pe de altă parte, în

apel nu s-a verificat dacă reclamanții într-o atare acțiune să pot prevala de

un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a

drepturilor omului și trebuie să li se asigure accesul la justiție, având în

vedere că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate

situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare.

Or, în funcție de

circumstanțele concrete ale cauzei, era necesar a se analiza în ce măsură legea

internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă

admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de

proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Cauza a fost

reînregistrată la Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, la data de 16

decembrie 2014, sub nr. 26613/3/2008**.

Cu prilejul

rejudecării, la termenul din 06 februarie 2015, curtea de apel a pus în

discuția părților incidența în cauză a prevederilor Legii nr. 9/1968, în

temeiul căruia a fost încheiat contractul de construire nr. 3034/1970.

Cu acest prilej,

apelanta-pârâtă RA A.P.P.S. a depus concluzii, în care a învederat că cererea

de chemare în judecată este întemeiată pe dreptul comun, nu pe dispozițiile

legii speciale de reparație, iar în ce privește indicațiile din decizia de

casare a arătat că reclamanții nu au invocat nici un motiv prin care să

justifice de ce nu au uzat de dispozițiile legii speciale; de asemenea, nu au

făcut dovada imposibilității parcurgerii acestei proceduri care erau de

imediată aplicare și pe care aveau obligația să o urmeze conform Deciziei nr.

33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

S-a mai arătat că,

neutilizând procedura specială, reclamanții au fost decăzuți din dreptul de a

revendica imobilul, precum și faptul că aceștia nu au un bun în sensul

Convenției.

A precizat

apelanta-pârâtă RA A.P.P.S. că are în administrare imobilul prin transmitere de

la Municipiul București conform deciziei Primăriei Municipiului București nr.

396 din 10 mai 1990.

Prin Decizia civilă

nr. 103A din 27 februarie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă

a admis apelurile formulate de apelanții-pârâți A.P.P.S. RA și Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de DGFP - MB, împotriva

Sentinței civile nr. 1799 din 29 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți

G.E., G.O.D. și G.V.F. și, în consecință, a schimbat, în parte, sentința apelată

în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale active a

reclamanților și a respins capetele de cerere privind revendicarea

apartamentului nr. 6 din București, str. P. nr. 15 A, etaj 2, boxa nr. 6 și a

garajului nr. 3 și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată; au

fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a decide

astfel, curtea de apel a reținut că prin contractul de construire nr. 3034 din

29 mai 1970, încheiat în baza Legii nr. 9/1968, Oficiul pentru construirea de

locuințe proprietate personală din cadrul Comitetului Executiv al Municipiului

București s-a obligat să asigure numiților G.I. și E., construirea unei

locuințe proprietate personală în București, str.P. nr. 45 A, sector 1, pe care

să le-o predea la data de 30 iunie 1971, pe baza unui proces verbal de

predare-primire.

În conformitate cu

dispozițiile art. 44 din Legea nr. 9/1968: "contractul pentru construire

împreună cu procesul verbal de predare-preluare constituie titlu de proprietate

pentru locuințele ori casele de odihnă sau turism construite în condițiile

prezentei legi" iar, potrivit art. 45 din aceeași act normative, titlurile

de proprietate prevăzute în articolul precedent (...) se înscriu în registrele

de transcripțiuni imobiliare.

În cauză, reclamanții

nu au făcut dovada existenței procesului-verbal de predare-preluare, deci nu au

făcut dovada dreptului de proprietate, în sensul dispozițiilor art. 44 din

Legea nr. 9/1968; lipsa titlului de proprietate rezultă și din lipsa pe

contract a mențiunii privind înscrierea în registrul de transcripțiuni.

A mai reținut

instanța de apel că prin Decretul nr. 175 din 29 aprilie 1972, imobilul din

str.P. nr. 45A a trecut în proprietatea de stat și în administrarea directă a

Municipiului București, iar de la numiții G.I. și G.E. s-a preluat doar terenul

ce fusese dat în folosință veșnică.

Din expunerea de

motive a acestui decret rezultă că s-a dispus trecerea imobilului în

proprietatea statului pentru înlăturarea efectelor actelor juridice privind

atribuirea terenului, acordarea creditelor, proiectarea și construirea

locuințelor etc.

În consecință, prin

Decretul nr. 175/1972 au fost stopate efectele contractului de construire,

astfel că nu s-a mai putut proceda la emiterea procesului-verbal de

predare-preluare și deci nu s-a produs efectul dobândirii dreptului de

proprietate asupra construcției; potrivit acestui act normativ, reclamanții nu

au avut niciodată un drept de proprietate asupra imobilului revendicat.

Prin Sentința civilă

nr. 594 din 19 februarie 1992, pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București

a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții G.I. și G.E. în contradictoriu

cu pârâții Primăria Municipiului București și SC R. SA, s-a constatat că este

în funcțiune contractul pentru construirea de locuință proprietate personală

nr. 3034 din 29 mai 1970 pentru apartamentul nr. 6 situat în imobilul din str.

P. nr. 45 A, et. 2, sector 1 și s-a dispus repunerea părților în situația

anterioară.

Prin dispoziția de

repunere în situația anterioară s-a decis îndeplinirea de către Municipiul

București a obligațiilor asumate prin contract, iar de către reclamanți

îndeplinirea obligației de plată a imobilului însă nici una dintre părți nu a

trecut la îndeplinirea obligațiilor asumate prin contract.

Prin Sentința civilă

nr. 7844 din 19 iulie 1996, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București,

definitivă prin respingerea recursului, a fost admisă acțiunea reclamanților

G.E. și G.O. formulată în contradictoriu cu SC R. SA și a fost obligată această

pârâtă să predea reclamanților apartamentul nr. 6, situat în București, str. P.

nr. 45 A, et.2, boxa nr. 6 și garajul nr. 3, sector 1, precum și să plătească

daune cominatorii către reclamanți.

A reținut instanța de

apel că obiectul acțiunii a fost obligație de a face (de predare) ceea ce

rezulta atât din dispozitivul sentinței, cât și din considerentele Deciziei

civile nr. 1328 din 2 iunie 1997, pronunțată de Tribunalul București, secția a

III-a civilă, în care se vorbește de obligația de a preda apartamentul și de obligația

de a încheia procesul-verbal de predare-primire.

Din probele

administrate nu rezultă că, după pronunțarea acestei hotărâri, s-a procedat la

emiterea procesului-verbal de predare-preluare a imobilului, care împreună cu

contractul de construire ar fi constituit titlu de proprietate.

Prin Decizia nr. 396

din 10 mai 1990 și protocolul anexat acestei decizii, imobilul a fost transmis

în administrarea Oficiului de prestări servicii pentru corpul diplomatic,

actual RA A.P.P.S., din administrarea Întreprinderii de construcții, reparații

și administrație locativă Berceni, Colentina, Herăstrău, Foișor, Cotroceni,

Pajura și Vitan, astfel că, la data la care reclamanții s-au judecat cu SC R.

SA, imobilul nu se mai afla în administrarea acestei instituții.

A concluzionat

instanța de apel că reclamanții nu au dobândit niciodată un titlu de

proprietate asupra apartamentului și nu au avut în patrimoniu un drept de

proprietate ci doar drepturi de creanță, corelativ unor obligații de a face,

astfel că în mod nelegal tribunalul a respins excepția lipsei calității

procesuale active, invocată de pârâta R.A. A.P.P.S. dar cu o motivare greșită.

Pe cale de

consecință, în lipsa dreptului de proprietate și a unui titlu valabil, acțiune

în revendicare trebuia respinsă ca nefondată, tribunalul reținând în mod greșit

că titlul de proprietate al reclamanților ar fi reprezentat de contractul de

construire, Sentința civilă nr. 594 din 19 februarie 1992, pronunțată de

Judecătoria sectorului 5 București și Sentința civilă nr. 7844 din 19 iulie

1996, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, prin care s-a dispus

îndeplinirea unei obligații de a face, în condițiile în care la data formulării

acțiunii (8 iulie 2008) era prescrisă executarea potrivit art. 405 alin. (1)

teza întâi din C. proc. civ..

Fiind prescris

dreptul de a solicita executarea Sentinței civile nr. 7844 din 19 iulie 1996

sunt prescrise în temeiul art. 3 din Decretul nr. 167/1958 și obligațiile

derivând din contractul de construire.

Cu referire la apelul

formulat de apelanta-pârâtă RA A.P.P.S., curtea de apel a reținut că primul

motiv de apel, astfel cum a fost formulat și dezvoltat, nu este fondat; astfel,

în acord cu art. 1 din Primul Protocol la Convenția europeană a drepturilor și

libertăților omului reclamanții au avut o speranță de a dobândi în proprietate

imobilul și aceasta deoarece nu se constatase prescripția dreptului de a cere

executarea Sentinței civile nr. 7844 din 19 iulie 1996, pronunțată de

Judecătoria sectorului 1 București și în considerarea dispozițiilor cuprinse în

Sentința civilă nr. 594 din 19 februarie 1992 a Judecătoriei sectorului 5

București, de repunere a părților în situația anterioară (adică în situația de

îndeplinire a obligațiilor contractuale).

Or, în condițiile în

care prin Sentința civilă nr. 594/1992 s-a decis că este în funcțiune

contractul de construire și că părțile sunt ținute de efectele contractului, a

existat o speranță de a obține procesul - verbal de predare -preluare și deci

de a obține dreptul de proprietate.

A apreciat instanța

de apel că, în raport de aceste argumente, soluția instanței de fond este

corectă în sensul că atâta timp cât nu s-a reținut prescripția drepturilor

rezultate din contractul de construire și din cele două sentințe, acțiunea în

revendicare este admisibilă, cu atât mai mult cu cât apartamentul nu a fost

preluat de la reclamanți în anul 1972, pentru că, la acel moment, aceștia nu

aveau niciun titlu asupra apartamentului.

În aceste condiții,

imobilul nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, astfel că reclamanții nu

erau ținuți să urmeze procedurile prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Și cel de-al doilea

motiv de apel formulat de acest apelant, pe care l-a sintetizat ca fiind

privitor la calificarea legii speciale drept o formă de împiedicarea dreptului

de acces efectiv la o instanță, a fost găsit nefondat, cu motivarea că Legea

nr. 10/2001 nu este aplicabilă în speță.

Nu a fost primit nici

cel de-al treilea motiv de apel, privitor la apărările de fond prin care s-a

susținut că la soluționarea cauzei trebuie avute în vedere și dezlegările date

prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în

recurs în interesul legii, instanța de apel arătând că în circumstanțele

speței, nu se poate vorbi de un imobil preluat de stat de la reclamanți, în

anul 1972, de vreme ce aceștia în anul 1972 nu avea nici un titlu, astfel că nu

sunt incidente dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

A fost găsit fondat

cel de-al patrulea motiv de apel formulat de apelanta RA A.P.P.S., curtea de

apel arătând că admiterea acțiunii în revendicare a fost greșit dispusă, în

condițiile în care, deși reclamanții au încercat să-și constituie un titlu de

proprietate, titlul construit adaugă la lege, ceea ce este inadmisibil; pe de

altă parte obligațiile erau prescrise.

În plus, cererea de

obligarea la predarea imobilului prin întocmirea procesului-verbal de

predare-preluare s-a judecat cu SC R., care, pe de o parte nu mai administra

imobilul, pe de altă parte, nu era titulara obligației de a preda imobilul (în

sensul întocmirii procesului-verbal de predare-preluare).

Curtea de apel a

apreciat că al cincilea motiv de apel este fondat, având în vedere că acțiunea

în revendicare a reclamanților este nefondată iar apelanta-pârâtă nu a căzut în

pretenții, astfel că nu poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.

Și apelul formulat de

apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a fost găsit

fondat, instanța de apel reținând că imobilul se afla în proprietatea

Municipiului București iar pârâta R.A. A.P.P.S. îl are doar în administrare,

așa cum rezulta din Decizia nr. 396 din 10 mai 1990 a Primăriei Municipiului

București.

Cu referire la

dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 7431

din 5 decembrie 2012, curtea de apel a arătat că a procedat la examinarea

calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice și a constatat că imobilul se află în patrimoniul

Municipiului București și în administrarea R.A. A.P.P.S. - motiv pentru care a

fost admis apelul declarat de apelantul Statul Român; atât Sentința civilă nr.

594 din 19 februarie 1992 cât și Sentința civilă nr. 7844 din 19 iulie 1996 nu

sunt opozabile Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice,

deoarece nu a fost parte în aceste procese.

Din perspectiva

dispozițiilor art. 405 alin. (1) și (3) C. proc. civ. s-a apreciat că Sentința

civilă nr. 7844 din 19 iulie 1996 și-a pierdut puterea executorie. În ceea ce

privește consecințele Sentinței civile nr. 594 din 19 februarie 1992 de

repunere a părților în situația anterioară, adică în situația îndeplinirii

obligațiilor din contractul de construire, s-a reținut că sunt prescrise.

A arătat curtea de

apel că, în ceea ce privește admisibilitatea acțiunii în revendicare, imobilul

nu face obiectul Legii nr. 10/2001 pentru că nu a fost preluat de la reclamanți

astfel că nu sunt incidente dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție.

Având în vedere că

Sentința civilă nr. 7844 din 19 iulie 1996 și-a pierdut puterea executorie, s-a

reținut că reclamanții nu mai pot invoca această hotărâre judecătorească în

justificarea titlului de proprietate și că, deși la data introducerii acțiunii

puteau pretinde o speranță legitimă, la momentul soluționării prezentului apel,

prin incidența dispozițiilor art. 405 alin. (1) și (3) din C. proc. civ. 1865,

reclamanții nu au un bun actual, și nici nu mai pot pretinde că au o speranță

legitimă, conform art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Cu referire la

obligațiile impuse prin Decizia nr. 2669 din 10 octombrie 2014, pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, curtea de apel a arătat că urmare noilor

dispoziții de lege puse în discuția părților, în conformitate cu dispozițiile

art. 315(3) C. proc. civ., prin reexaminarea probatoriului a constatat că deși

imobilul a fost preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001,

preluarea nu s-a făcut de la reclamanți; prin urmare, nu sunt incidente dispozițiile

Legii nr. 10/2001 sau ale Deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, reclamanții nefiind ținuți să urmeze procedura legii

speciale.

Pentru toate aceste

considerente, în temeiul art. 296 C. proc. civ. au fost admise apelurile, a

fost schimbată, în parte, sentința apelată în sensul că a fost admisă excepția

lipsei calității procesuale active a reclamanților, au fost respins capetele de

cerere privind revendicarea apartamentului nr. 6 din București, str. P. nr. 15

A, etaj 2, boxa nr. 6 și a garajului nr. 3 și obligarea pârâților la plata

cheltuielilor de judecată și au fost menținute celelalte dispoziții ale

sentinței.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții G.E., G.O.D. și G.V.F., solicitând

admiterea acestuia și modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul

respingerii apelurilor formulate de pârâții R.A.A.P.P.S. și Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiate; în drept au fost invocate

dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

I. În dezvoltarea

criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

recurenții-reclamanți au arată că, în ceea ce privește apelul formulat de către

R.A. A.P.P.S., instanța de apel a făcut referire la cinci motive de apel invocate

de această parte, deși din analiza cererii de apel rezultă fără echivoc că

apelanta R.A. A.P.P.S. a formulat doar trei motive de apel.

Au susținut

recurenții că prin apelul formulat de către pârâta R.A. A.P.P.S., s-a invocat,

în principal, inadmisibilitatea acțiunii în revendicare raportat la

dispozițiile Legii nr. 10/2001; în subsidiar, apelanta-intimată R.A. A.P.P.S. a

invocat nelegalitatea hotărârii instanței de fond sub aspectul îmbogățirii fără

justă cauză a reclamanților, prin restituirea în natură a imobilului revendicat

cu păstrarea sumei achitate pentru achiziționarea imobilului și restituite

potrivit Decretului nr. 175/1972. Prin cel de-al treilea motiv de apel,

intimata-apelantă R.A. A.P.P.S. a criticat soluția instanței de fond în ceea ce

privește acordarea cheltuielilor de judecată.

În opinia

recurenților, prin referirea la motive de apel care nu au fost invocate de

către R.A. A.P.P.S., instanța de apel a pronunțat o decizie nelegală, care

cuprinde motive străine de natura pricinii.

Printr-o altă critică

s-a arătat că decizia recurată analizează aspecte soluționate în mod irevocabil

de către Judecătoria sectorului 5 București prin Sentința civilă nr. 594

pronunțată la data de 19 februarie 1992, în Dosarul nr. 6820/1991.

Astfel, prin decizia

recurată, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a constatat că

"la data la care reclamanții s-au judecat cu SC R. SA imobilul nu se mai

afla în administrarea SC R. SA" aspect străin de natura pricinii și care

nu a fost pus niciodată în discuția părților în faza procesuală a apelului în

cauza pendinte.

În baza unei astfel

de analize, străină de natura pricinii, prin decizia recurată, instanța de apel

a susținut în mod neîntemeiat că "față de cele constatate, rezultă deci că

reclamanții nu au dobândit niciodată un titlu de proprietate asupra

apartamentului și deci niciodată nu au avut în patrimoniu un drept de

proprietate, ci doar drepturi de creanță corelativ unor obligații de a

face".

Recurenții-reclamanți

au susținut că așa cum în mod corect a reținut și instanța de fond, prin

Sentința civilă nr. 594 din 19 februarie 1992 pronunțată de Judecătoria

Sectorului 5 București în Dosarul nr. 6820/1991, devenită irevocabilă, s-a

constatat că este în funcțiune contractul pentru construirea locuinței proprietate

personală nr. 3034 din 29 mai 1970 încheiat între G.I., G.E. și entitatea de la

care R. SA a preluat apartamentul vizat de prezentul litigiu, părțile

contractante fiind repuse în situația anterioară.

Titlul lor de

proprietate constă în contractul pentru construirea locuinței proprietate

personală nr. 3034 din 29 mai 1970 și a fost confirmat în mod irevocabil prin

Sentința civilă nr. 594 din 19 februarie 1992 pronunțată de Judecătoria

Sectorului 5 București în Dosarul nr. 6820/1991, astfel că orice considerent al

deciziei recurate prin care este înlăturată soluția constatării ca fiind în

funcțiune a contractului pentru construirea de locuință proprietatea personală

nr. 3034/1970, cu repunerea părților în situația anterioară, este străin de

pricină, raportat la motivele de apel cu care instanța de apel a fost

învestită.

II. În dezvoltarea

motivului de recurs întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurenții-reclamanți au arătat că decizia recurată este dată cu

încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Astfel, prin apelul

formulat de către R.A. A.P.P.S., s-a invocat în principal inadmisibilitatea

acțiunii în revendicare raportat la dispozițiile Legii nr. 10/2001, în

subsidiar, apelanta-intimată R.A. A.P.P.S. a invocat nelegalitatea hotărârii

instanței de fond sub aspectul îmbogățirii fără justă cauză a

recurenților-reclamanți prin restituirea în natură a imobilului revendicat cu

păstrarea sumei achitate pentru achiziționarea imobilului și restituite

potrivit Decretului nr. 175/1972. Printr-un al treilea motiv de apel,

intimata-apelantă R.A. A.P.P.S. a criticat soluția instanței de fond în ceea ce

privește acordarea cheltuielilor de judecată.

Prin apelul formulat

de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost criticată Sentința

civilă nr. 1799 din 29 noiembrie 2010 pronunțată de către Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 26613/3/2008 prin reiterarea ca unic motiv

de apel a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român,

reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.

Au arătat

recurenții-reclamanți că în niciunul din apelurile declarate împotriva

Sentinței civile nr. 1799 din 29 noiembrie 2010 pronunțată de către Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, nu a fost criticată respingerea de către prima

instanță a excepției lipsei calității procesuale active.

Față de caracterul

devolutiv al apelului, care poate fi soluționat numai în limitele stabilite de

apelant, soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale active

prin Sentința civilă nr. 1799/2010 a trecut în puterea lucrului judecat nefiind

atacată prin apelurile formulate în cauză.

Pentru aceste motive,

recurenții-reclamanți au susținut că admiterea excepției lipsei calității

procesuale active prin decizia recurată reprezintă o greșeală de interpretare

și aplicare a legii, în concret a efectului devolutiv al apelului reglementat

de Codul de procedură civilă și a principiului tantum devolutum quantum

apellatum, instanța de apel neavând posibilitatea de a modifica acele dispoziții

ale sentinței apelate care nu au fost antamate prin apelurile formulate în

cauză.

Cu referire la

soluția dată apelului declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, recurenții au arătat că în mod nelegal instanța de apel l-a găsit

fondat cu motivarea că imobilul se află în proprietatea Municipiului București,

iar pârâta R.A. Administrația Patrimoniului și Protocolului de Stat îl are doar

în administrare, conform Deciziei nr. 396 din 10 mai 1990 a Primăriei

Municipiului București, deoarece, în realitate, imobilul revendicat se află în

domeniului privat al statului și este administrat de către R.A. A.P.P.S.

potrivit H.G. nr. 265/2005, Anexa nr. 2, pct. 614, situație care rezultă și în

extrasul cărții funciare nr. 89233 a imobilului situat în București, sector 1,

str. P. nr. 45 A, et. 2, ap. 6, depus la dosar.

III. În dezvoltarea

motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.,

recurenții-reclamanți au arătat că instanța de apel a interpretat greșit

efectele Sentințelor civile nr. 594 din 19 februarie 1992 și nr. 7844 din 19

iulie 1996.

Astfel, instanța de

apel a reținut că cele două hotărâri judecătorești nu sunt opozabile Statului

Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru că acesta este terț

față de părțile din dosarele în care au fost pronunțate.

Or, prin Sentința

civilă nr. 594 din 19 februarie 1992 pronunțată de Judecătoria sectorului 5

București în Dosarul nr. 6820/1991, s-a constatat că este în funcțiune

contractul pentru construirea locuinței proprietate personală nr. 3034 din 29

mai 1970 încheiat între G.I., G.E. și R. SA pentru apartamentul în litigiu,

fiind repuse părțile contractante în situația anterioară

Deși Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, nu a fost parte explicită în litigiul prin

care s-a constatat și recunoscut valabilitatea contractului pentru construirea

de locuințe (care reprezintă titlul de proprietate al recurenților), în acest

litigiu a fost parte entitatea deținută de stat care s-a ocupat de administrarea

imobilului în litigiu la momentul demarării litigiului și de la care R.A.

A.P.P.S. a preluat la rândul său, dreptul de administrare, conform hotărârii de

guvern sus-menționate. Prin urmare, Statul Român are obligația să respecte cele

consfințite prin Sentința civilă nr. 594 din 19 februarie 1992 pronunțată de

Judecătoria sectorului 5 București în Dosarul nr. 6820/1991, devenită

irevocabilă.

În opinia

recurenților, sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.,

insta