ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4799/2008

Asupra cererii de revizuire de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: În temeiul art. 322 pct. 9 C. proc. civ. L.M.E. a solicitat instanței revizuirea deciziei nr. 4590 din 17 decembrie 1999 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă, motivat de faptul că prin hotărârea CEDO din 26 ianuarie 2006 (publicată în MO 588 din 7 iulie 2006) s-a constatat încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv încălcarea dreptului acesteia la acțiune pentru valorificarea dreptului de proprietate în privința apartamentelor 3, 5 și 7 din imobilul situat în București.

Se precizează în motivarea cererii de revizuire că și în prezent continuă gravele consecințe ale încălcării dreptului său, deoarece este în continuare împiedicată să-și exercite și să-și apere dreptul său de proprietate în privința celor trei apartamente, judecata fiindu-i obstrucționată de instanțele române până la revizuirea deciziei nr. 4590 din 17 decembrie 1999 a Curții Supreme de Justiție. Cererea de revizuire este întemeiată astfel cum se va arăta în cele ce urmează. Reclamanții S.R.R. și L.M.E. au acționat în judecată Consiliul General al Municipiului București, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate că S.R.R. este proprietarul apartamentelor 2, 4 și 6 de la etajul imobilului situat în București iar reclamanta L.M.E.

este proprietara apartamentelor 3, 5 și 7 de la etajul aceluiași imobil. Ca urmare, reclamanții au cerut obligarea Consiliului General al Municipiului București să le lase în deplină proprietate și posesie aceste apartamente, evaluate provizoriu la un miliard, constatându-se totodată că imobilul a fost preluat de PCR și apoi de stat fără titlu și deci nu le sunt incidente prevederile Legii nr. 112/1995. În cauză au făcut cerere de intervenție în interes propriu și în interesul pârâtului, V.Ș. și E., H.H., O.A. și A.O., D.B. și D.E., foști chiriași, în prezent proprietari ai apartamentelor 3, 4, 5 și 7, cumpărate în condițiile Legii nr. 112/1995. Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 1001 din 30 noiembrie 1998 a admis excepția autorității de lucru judecat invocat de intervenienți și în consecință a respins acțiunea reclamanților.

Pentru a hotărî astfel, instanța a avut în vedere dispozițiunile art. 1200 alin. (3) și art. 1201 C. civ. și decizia nr. 1462 din 9 decembrie 1994 a Curții de Apel București, prin care a fost respinsă o acțiune contencioasă a reclamantei vizând aceleași apartamente. Sesizată cu judecarea apelurilor declarate de reclamanți, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 160 A din 17 iunie 1999 a respins apelul declarat de reclamanta L.M.E. dar a admis apelul declarat de reclamantul S.R.R. și a desființat sentința, trimițând cauza aceluiași tribunal pentru judecarea fondului. Prin decizia nr. 4590 din 17 decembrie 1999, Curtea Supremă de Justiție a respins ca nefondate recursurile declarate de reclamanta L.M.E.

și intervenientul H.H. împotriva deciziei nr. 160 A din 17 iunie 1999 a Curții de Apel București, secția a III - a. S-a reținut în considerentele deciziei că, într-un alt litigiu, finalizat prin decizia nr. 1462/1994, L.M.E. a revendicat întregul imobil din București, (ceea ce include și apartamentele 3, 5 și 7) în contradictoriu cu Consiliul Local al Municipiului București, SC H. SA, M.R. și intervenienții V.Ș., O.A. și S.B. și că pe fond după casarea deciziei nr. 746 din 13 iunie 1994 al Tribunalului Municipiului București, acțiunea reclamantei a fost respinsă. În ceea ce îl privește pe S.R., decizia nr. 1462 din 1994 nu-i este opozabilă, deoarece nu a fost parte în proces, astfel că autoritatea de lucru judecat nu operează în cauză.

Pentru considerentele expuse au fost menținute dispozițiunile deciziei civile nr. 160 A din 17 iunie 1999, prin care s-a admis apelul declarat de S.R.R. împotriva sentinței nr. 1001 din 30 noiembrie 1998 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, care a desființat sentința și a trimis cauza aceleiași instanțe pentru judecarea fondului. Sentința nr. 529 din 2 octombrie 2000 a Tribunalului București pronunțată în fond după casarea cu trimitere, și prin care s-a luat act de renunțarea la acțiunea formulată de S.R.R. a fost casată cu trimitere la aceeași instanță prin decizia nr. 3582 din 1 noiembrie 2000 a Curții de Apel București, secția a IV–a civilă, urmare admiterii recursului declarat de intervenienții V.Ș., V.E.

H.H. Rejudecând cauza, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 313 din 25 martie 2003 a admis cererile de intervenție formulate în favoarea Consiliului General al Municipiului București și a respins acțiunea formulată de S.R.R. și L.M.E. în contradictoriu cu Municipiul București prin Primarul General și intervenienții V.Ș., V.E., H.H., O.A. și A.O. Curtea Europeană a Drepturilor Omului sesizată fiind de L.M.E., prin Hotărârea din 26 ianuarie 2006, rămasă definitivă la 26 aprilie 2006 (publicată în M.O. al României nr. 588 din 7 iulie 2006, a statuat că în cauză a avut loc încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece reclamanta L.M.E.

nu a beneficiat de un drept de acces la justiție, pentru a-și revendica bunurile imobiliare și pentru a putea obține o satisfacție echitabilă.

În considerentele hotărârii, pronunțată de Curtea Europeană, s-a concluzionat că instanțele naționale au respins acțiunea în revendicare a reclamantei pe motiv de autoritate de lucru judecat, în raport de decizia rămasă definitivă din 3 decembrie 1994, chiar dacă reclamanta a invocat un nou temei pentru acțiunea sa, respectiv sentința rămasă definitivă din 28 martie 1997. S-a mai reținut că tribunalul București a respins cea de a doua acțiune în revendicare, fără a da explicații asupra pretinsei identități de cauză, alături de obiect și părți, iar Curtea Supremă de Justiție a respins afirmațiile reclamantei L.M., referitoare la lipsa de identitate de cauză, pe motiv că nu prezentase nici actul de transfer de proprietate, nici procesul verbal impus de convenția din 1947 pentru transferul dreptului de proprietate , deși din sentința rămasă definitivă din 28 martie 1997, reiese că reclamanta nu avea cum să prezinte procesul verbal, în măsura în care instanța constatase că semnatarii convenției din 1947 au omis să îl redacteze.

În plus, Curtea Europeană a constatat că nici o instanță nu a explicat motivele pentru care sentința rămasă definitivă, din 28 martie 1997 nu a constituit un act care constată dreptul de proprietate așa cum susține reclamanta și nici nu a indicat care act ar fi putut beneficia de o asemenea calificare. În această situație s-a considerat că sentința definitivă din 28 martie 1997, care a dat câștig de cauză reclamantei, este lipsită de orice interes juridic, în măsura în care persoana interesată nu se mai bucură de posibilitatea clară și concretă de a-și dovedi în justiție dreptul pe care aceasta l-a recunoscut. Revizuirea deciziei din 3 decembrie 1994 pe baza unor probe „decisive noi” la care se referea Curtea de Apel București, nu oferea reclamantei L.M.E.

o posibilitate clară și concretă de a contesta un act ce constituie o ingerință în drepturile sale, deoarece sentința din 28 martie 1997 este ulterioară hotărârii rămase definitivă atacate, și anume decizia din 3 decembrie 1994, astfel că cerința prevăzută de art. 322 C. proc. civ., aceea a existenței probei noi în momentul pronunțării deciziei a cărei revizuire se cere, nu este realizată. În lumina celor de mai sus, Curtea Europeană a considerat că accesul la justiție al petiționarei L.M.E., dar numai pentru a i se declara acțiunea inadmisibilă prin efectul legii, nu respectă imperativele art. 6 alin. (1) din Convenție și că petiționara a fost astfel lipsită de posibilitatea clară și concretă de a avea acces la o instanță care să statueze asupra contestației sale referitoare la drepturi și obligații cu caracter civil.

Efectele hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului, prin care se constată violarea de către instanțele naționale a drepturilor omului, consfințite în Convenție, cu ocazia pronunțării hotărârilor rămase irevocabile, după epuizarea tuturor căilor de atac prevăzute de legislația națională, operează asupra acestor hotărâri, prin intermediul căii de atac extraordinare, a revizuirii, prevăzută de art. 322 pct. 9 C. proc. civ., prin care instanța își retractează propria hotărâre.

Prioritatea reglementărilor internaționale, a pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului față de legislația internă, în cazul neconcordanței dintre acestea precum și principiul de interpretare și aplicare a dispozițiunilor constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, toate consacrate constituțional de art. 20, motivează aplicarea art. 322 pct. 9 într-o nouă viziune de interpretare a alin. (1) al art. 322 C. proc. civ. Revizuirea prevăzută de art. 322 pct. 9 introdusă prin O.U.G.

nr. 58/2003 aprobată prin Legea nr. 195/2004 operează numai în condițiile existenței unei hotărâri pronunțată de CEDO prin care s-a constatat o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale, printr-o hotărâre judecătorească internă și numai dacă consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii. Imperativul aplicării art. 322 pct. 9 pentru remedierea drepturilor încălcate, a căror violare a fost constatată prin hotărârea CEDO, obligatorie jurisdicției naționale, în temeiul art. 20 din Constituție face ca revizuirea hotărârii instanței de recurs (singura care poate fi retrocedată în temeiul art. 322 pct. 9) să nu fie condiționată de evocarea fondului.

Pentru aceste argumente, apărările formulate de pârâtă și intervenienți referitoare la inexistența în speță a cerinței prevăzută de alin. (1) al art. 322 C. proc. civ., legată de neevocarea fondului prin decizia nr. 4590/1999 a Curții Supreme de Justiție, a cărei revizuire se solicită să fie neavenite.

Așa cum s-a stabilit prin hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului accesul la justiție al intimatei fiind obstrucționat, ea fiind lipsită de posibilitatea clară și concretă de acces la o instanță care să statueze asupra contestației sale referitoare la drepturile și obligațiile cu caracter civil, singura cale de remediere a consecințelor grave ale acestei încălcări o constituie revizuirea deciziei nr. 4590 din 17 decembrie 1999, care reținând irevocabil existența autorității de lucru judecat a deciziei nr. 1462 din 9 decembrie 1996 a Curții de Apel București se constituie într-un fine de neprimire a unei noi acțiuni prin care reclamanta să-și valorifice drepturile sale în privința celor tei apartamente.

În speță fiind întrunite cerințele art. 322 pct. 9 C. proc. civ. cu referire la art. 322 alin. (1) C. proc. civ. deoarece există o hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului, care constată o încălcare a unui drept fundamental, accesul la instanță care să statueze în privința dreptului de proprietate al reclamantei L.M.E., iar această încălcare nu poate fi remediată decât prin revizuirea deciziei nr. 4590/1999 a Curții Supreme de Justiție, prezenta acțiune de revizuire urmează a fi admisă. Anulându-se decizia atacată recursul declarat de reclamanta L.M.E. împotriva deciziei nr. 160/1999 a Curții de Apel București va fi admis. Întrucât fondul cauzei nu a fost soluționat prin decizia recurată, și prin sentința nr. 101 din 30 noiembrie 1998 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, aceste hotărâri vor fi casate cu trimitere, în temeiul art. 313 C. proc.

civ., pentru rejudecare aceluiași tribunal, numai în ceea ce o privește pe L.M.E.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite cererea de revizuire formulată de L.M.E. împotriva deciziei nr. 4590 din 17 decembrie 1999 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă. Anulează decizia atacată și admite recursul declarat de reclamanta revizuentă L.M.E. împotriva deciziei nr. 160 A/1999 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Casează parțial decizia nr. 160 A din 17 iunie 1999 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, și sentința nr. 101 din 30 noiembrie 1998 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, cu trimitere pentru rejudecare la același tribunal numai în ceea ce o privește pe L.M.E. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 iulie 2008.