ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4799/2008

Asupra cererii de revizuire de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

În temeiul art. 322 pct. 9 C. proc.

civ. L.M.E. a solicitat instanței revizuirea deciziei nr. 4590 din 17 decembrie

1999 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă, motivat de faptul că prin

hotărârea CEDO din 26 ianuarie 2006 (publicată în MO 588 din 7 iulie 2006) s-a

constatat încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, respectiv încălcarea dreptului acesteia la acțiune pentru valorificarea

dreptului de proprietate în privința apartamentelor 3, 5 și 7 din imobilul

situat în București.

Se precizează în motivarea cererii

de revizuire că și în prezent continuă gravele consecințe ale încălcării

dreptului său, deoarece este în continuare împiedicată să-și exercite și să-și

apere dreptul său de proprietate în privința celor trei apartamente, judecata

fiindu-i obstrucționată de instanțele române până la revizuirea deciziei nr.

4590 din 17 decembrie 1999 a Curții Supreme de Justiție.

Cererea de revizuire este întemeiată

astfel cum se va arăta în cele ce urmează.

Reclamanții S.R.R. și L.M.E. au

acționat în judecată Consiliul General al Municipiului București, solicitând

instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate că S.R.R. este

proprietarul apartamentelor 2, 4 și 6 de la etajul imobilului situat în

București iar reclamanta L.M.E. este proprietara apartamentelor 3, 5 și 7 de la

etajul aceluiași imobil. Ca urmare, reclamanții au cerut obligarea Consiliului

General al Municipiului București să le lase în deplină proprietate și posesie

aceste apartamente, evaluate provizoriu la un miliard, constatându-se totodată

că imobilul a fost preluat de PCR și apoi de stat fără titlu și deci nu le sunt

incidente prevederile Legii nr. 112/1995.

În cauză au făcut cerere de

intervenție în interes propriu și în interesul pârâtului, V.Ș. și E., H.H.,

O.A. și A.O., D.B. și D.E., foști chiriași, în prezent proprietari ai

apartamentelor 3, 4, 5 și 7, cumpărate în condițiile Legii nr. 112/1995.

Tribunalul București, secția a III-a

civilă, prin sentința civilă nr. 1001 din 30 noiembrie 1998 a admis excepția

autorității de lucru judecat invocat de intervenienți și în consecință a

respins acțiunea reclamanților.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

avut în vedere dispozițiunile art. 1200 alin. (3) și art. 1201 C. civ. și

decizia nr. 1462 din 9 decembrie 1994 a Curții de Apel București, prin care a

fost respinsă o acțiune contencioasă a reclamantei vizând aceleași apartamente.

Sesizată cu judecarea apelurilor

declarate de reclamanți, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin

decizia nr. 160 A din 17 iunie 1999 a respins apelul declarat de reclamanta

L.M.E. dar a admis apelul declarat de reclamantul S.R.R. și a desființat

sentința, trimițând cauza aceluiași tribunal pentru judecarea fondului.

Prin decizia nr. 4590 din 17

decembrie 1999, Curtea Supremă de Justiție a respins ca nefondate recursurile

declarate de reclamanta L.M.E. și intervenientul H.H. împotriva deciziei nr.

160 A din 17 iunie 1999 a Curții de Apel București, secția a III - a.

S-a reținut în considerentele

deciziei că, într-un alt litigiu, finalizat prin decizia nr. 1462/1994, L.M.E.

a revendicat întregul imobil din București, (ceea ce include și apartamentele

3, 5 și 7) în contradictoriu cu Consiliul Local al Municipiului București, SC

H. SA, M.R. și intervenienții V.Ș., O.A. și S.B. și că pe fond după casarea

deciziei nr. 746 din 13 iunie 1994 al Tribunalului Municipiului București,

acțiunea reclamantei a fost respinsă.

În ceea ce îl privește pe S.R.,

decizia nr. 1462 din 1994 nu-i este opozabilă, deoarece nu a fost parte în

proces, astfel că autoritatea de lucru judecat nu operează în cauză. Pentru

considerentele expuse au fost menținute dispozițiunile deciziei civile nr. 160

A din 17 iunie 1999, prin care s-a admis apelul declarat de S.R.R. împotriva

sentinței nr. 1001 din 30 noiembrie 1998 pronunțată de Tribunalul București,

secția a III-a civilă, care a desființat sentința și a trimis cauza aceleiași

instanțe pentru judecarea fondului.

Sentința nr. 529 din 2 octombrie

2000 a Tribunalului București pronunțată în fond după casarea cu trimitere, și

prin care s-a luat act de renunțarea la acțiunea formulată de S.R.R. a fost

casată cu trimitere la aceeași instanță prin decizia nr. 3582 din 1 noiembrie

2000 a Curții de Apel București, secția a IV–a civilă, urmare admiterii recursului

declarat de intervenienții V.Ș., V.E. H.H.

Rejudecând cauza, Tribunalul

București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 313 din 25 martie 2003 a

admis cererile de intervenție formulate în favoarea Consiliului General al

Municipiului București și a respins acțiunea formulată de S.R.R. și L.M.E. în

contradictoriu cu Municipiul București prin Primarul General și intervenienții

V.Ș., V.E., H.H., O.A. și A.O.

Curtea Europeană a Drepturilor

Omului sesizată fiind de L.M.E., prin Hotărârea din 26 ianuarie 2006, rămasă

definitivă la 26 aprilie 2006 (publicată în M.O. al României nr. 588 din 7

iulie 2006, a statuat că în cauză a avut loc încălcarea art. 6 alin. (1) din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece reclamanta L.M.E. nu a

beneficiat de un drept de acces la justiție, pentru a-și revendica bunurile

imobiliare și pentru a putea obține o satisfacție echitabilă.

În considerentele hotărârii,

pronunțată de Curtea Europeană, s-a concluzionat că instanțele naționale au

respins acțiunea în revendicare a reclamantei pe motiv de autoritate de lucru

judecat, în raport de decizia rămasă definitivă din 3 decembrie 1994, chiar

dacă reclamanta a invocat un nou temei pentru acțiunea sa, respectiv sentința

rămasă definitivă din 28 martie 1997.

S-a mai reținut că tribunalul

București a respins cea de a doua acțiune în revendicare, fără a da explicații

asupra pretinsei identități de cauză, alături de obiect și părți, iar Curtea

Supremă de Justiție a respins afirmațiile reclamantei L.M., referitoare la lipsa

de identitate de cauză, pe motiv că nu prezentase nici actul de transfer de

proprietate, nici procesul verbal impus de convenția din 1947 pentru transferul

dreptului de proprietate , deși din sentința rămasă definitivă din 28 martie

1997, reiese că reclamanta nu avea cum să prezinte procesul verbal, în măsura

în care instanța constatase că semnatarii convenției din 1947 au omis să îl

redacteze.

În plus, Curtea Europeană a

constatat că nici o instanță nu a explicat motivele pentru care sentința rămasă

definitivă, din 28 martie 1997 nu a constituit un act care constată dreptul de

proprietate așa cum susține reclamanta și nici nu a indicat care act ar fi

putut beneficia de o asemenea calificare. În această situație s-a considerat că

sentința definitivă din 28 martie 1997, care a dat câștig de cauză reclamantei,

este lipsită de orice interes juridic, în măsura în care persoana interesată nu

se mai bucură de posibilitatea clară și concretă de a-și dovedi în justiție

dreptul pe care aceasta l-a recunoscut.

Revizuirea deciziei din 3 decembrie

1994 pe baza unor probe „decisive noi” la care se referea Curtea de Apel

București, nu oferea reclamantei L.M.E. o posibilitate clară și concretă de a

contesta un act ce constituie o ingerință în drepturile sale, deoarece sentința

din 28 martie 1997 este ulterioară hotărârii rămase definitivă atacate, și

anume decizia din 3 decembrie 1994, astfel că cerința prevăzută de art. 322 C.

proc. civ., aceea a existenței probei noi în momentul pronunțării deciziei a

cărei revizuire se cere, nu este realizată.

În lumina celor de mai sus, Curtea

Europeană a considerat că accesul la justiție al petiționarei L.M.E., dar numai

pentru a i se declara acțiunea inadmisibilă prin efectul legii, nu respectă

imperativele art. 6 alin. (1) din Convenție și că petiționara a fost astfel

lipsită de posibilitatea clară și concretă de a avea acces la o instanță care

să statueze asupra contestației sale referitoare la drepturi și obligații cu

caracter civil.

Efectele hotărârilor Curții Europene

a Drepturilor Omului, prin care se constată violarea de către instanțele

naționale a drepturilor omului, consfințite în Convenție, cu ocazia pronunțării

hotărârilor rămase irevocabile, după epuizarea tuturor căilor de atac prevăzute

de legislația națională, operează asupra acestor hotărâri, prin intermediul

căii de atac extraordinare, a revizuirii, prevăzută de art. 322 pct. 9 C. proc.

civ., prin care instanța își retractează propria hotărâre.

Prioritatea reglementărilor

internaționale, a pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale

ale omului față de legislația internă, în cazul neconcordanței dintre acestea

precum și principiul de interpretare și aplicare a dispozițiunilor

constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor în concordanță cu

Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la

care România este parte, toate consacrate constituțional de art. 20, motivează

aplicarea art. 322 pct. 9 într-o nouă viziune de interpretare a alin. (1) al

art. 322 C. proc. civ.

Revizuirea prevăzută de art. 322

pct. 9 introdusă prin O.U.G. nr. 58/2003 aprobată prin Legea nr. 195/2004

operează numai în condițiile existenței unei hotărâri pronunțată de CEDO prin

care s-a constatat o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale,

printr-o hotărâre judecătorească internă și numai dacă consecințele grave ale

acestei încălcări continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin

revizuirea hotărârii.

Imperativul aplicării art. 322 pct.

9 pentru remedierea drepturilor încălcate, a căror violare a fost constatată

prin hotărârea CEDO, obligatorie jurisdicției naționale, în temeiul art. 20 din

Constituție face ca revizuirea hotărârii instanței de recurs (singura care

poate fi retrocedată în temeiul art. 322 pct. 9) să nu fie condiționată de

evocarea fondului.

Pentru aceste argumente, apărările

formulate de pârâtă și intervenienți referitoare la inexistența în speță a

cerinței prevăzută de alin. (1) al art. 322 C. proc. civ., legată de neevocarea

fondului prin decizia nr. 4590/1999 a Curții Supreme de Justiție, a cărei

revizuire se solicită să fie neavenite.

Așa cum s-a stabilit prin hotărârea

Curții Europene a Drepturilor Omului accesul la justiție al intimatei fiind

obstrucționat, ea fiind lipsită de posibilitatea clară și concretă de acces la

o instanță care să statueze asupra contestației sale referitoare la drepturile

și obligațiile cu caracter civil, singura cale de remediere a consecințelor

grave ale acestei încălcări o constituie revizuirea deciziei nr. 4590 din 17

decembrie 1999, care reținând irevocabil existența autorității de lucru judecat

a deciziei nr. 1462 din 9 decembrie 1996 a Curții de Apel București se

constituie într-un fine de neprimire a unei noi acțiuni prin care reclamanta

să-și valorifice drepturile sale în privința celor tei apartamente.

În speță fiind întrunite cerințele

art. 322 pct. 9 C. proc. civ. cu referire la art. 322 alin. (1) C. proc. civ.

deoarece există o hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului, care

constată o încălcare a unui drept fundamental, accesul la instanță care să

statueze în privința dreptului de proprietate al reclamantei L.M.E., iar

această încălcare nu poate fi remediată decât prin revizuirea deciziei nr.

4590/1999 a Curții Supreme de Justiție, prezenta acțiune de revizuire urmează a

fi admisă.

Anulându-se decizia atacată recursul

declarat de reclamanta L.M.E. împotriva deciziei nr. 160/1999 a Curții de Apel

București va fi admis.

Întrucât fondul cauzei nu a fost

soluționat prin decizia recurată, și prin sentința nr. 101 din 30 noiembrie

1998 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, aceste hotărâri vor fi

casate cu trimitere, în temeiul art. 313 C. proc. civ., pentru rejudecare

aceluiași tribunal, numai în ceea ce o privește pe L.M.E.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite cererea de revizuire

formulată de L.M.E. împotriva deciziei nr. 4590 din 17 decembrie 1999 a Curții

Supreme de Justiție, secția civilă.

Anulează decizia atacată și admite

recursul declarat de reclamanta revizuentă L.M.E. împotriva deciziei nr. 160

A/1999 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Casează parțial decizia nr. 160 A

din 17 iunie 1999 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, și

sentința nr. 101 din 30 noiembrie 1998 a Tribunalului București, secția a III-a

civilă, cu trimitere pentru rejudecare la același tribunal numai în ceea ce o

privește pe L.M.E.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 iulie 2008.