ÎCCJ, decizie (scj.ro #86806)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #86806) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Revizuire întemeiată pe
dispozițiile art. 322 pct.9 Cod procedură civilă.
Cuprins pe materii :
Drept procesual civil. Căi extraordinare de atac. Revizuirea
hotărârilor.
Index alfabetic
:
drept procesual civil
-
căi de atac
-
revizuire
-
hotărâre a Curții Europene
C.proc.civ., art. 322 pct.9
Revizuirea
prevăzută de art. 322 pct. 9 C.proc.civ. introdusă prin O.U.G.
nr. 58/2003 aprobată prin Legea nr. 195/2004 operează numai în
condițiile existenței unei hotărâri pronunțată de
Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin care s-a constatat o
încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale,
printr-o hotărâre judecătorească internă și numai
dacă consecințele grave ale acestei încălcări continuă
să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea
hotărârii.
Imperativul aplicării
art. 322 pct. 9 pentru remedierea drepturilor încălcate – a căror
violare a fost constatată prin hotărârea CEDO– obligatorie
jurisdicției naționale – în temeiul art. 20 din Constituție
face ca revizuirea hotărârii instanței de să nu fie
condiționată de evocarea fondului.
ÎCCJ, Secția civilă și de
proprietate intelectuală, decizia nr. 4799 din 9 iulie 2008.
În temeiul art. 322 pct. 9
C.proc.civ., L.M.E. a solicitat revizuirea deciziei nr. 4590 din 17 decembrie
1999 a Curții Supreme de Justiție, Secția civilă, motivat
de faptul că prin hotărârea CEDO din 26 ianuarie 2006 s-a constatat
încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor
Omului, respectiv încălcarea dreptului acesteia la acțiune pentru
valorificarea dreptului de proprietate în privința apartamentelor nr. 3,
nr. 5 și nr. 7 dintr-un imobil situat în București.
În motivarea cererii de
revizuire, se precizează că și în prezent continuă gravele
consecințe ale încălcării dreptului său, deoarece este în
continuare împiedicată să-și exercite și să-și
apere dreptul său de proprietate în privința celor trei apartamente,
judecata fiindu-i obstrucționată de instanțele române până
la revizuirea deciziei nr. 4590 din 17 decembrie 1999 a Curții Supreme de
Justiție.
Cererea de revizuire este
întemeiată pentru următoarele considerente :
Reclamanții S.R.R. și
L.M.E. au acționat în judecată Consiliul General al Municipiului
București, solicitând să se constate că S.R.P. este proprietarul
apartamentelor nr. 2, nr. 4 și nr. 6 de la etajul imobilului situat
București, iar reclamanta L.M.E. este proprietara apartamentelor nr. 3,
nr. 5 și nr. 7 de la etajul aceluiași imobil. Ca urmare,
reclamanții au cerut obligarea Consiliului General al Municipiului
București să le lase în deplină proprietate și posesie
aceste apartamente, constatându-se totodată că imobilul a fost
preluat de P.C.R. și apoi de stat fără titlu.
În cauză au făcut
cerere de intervenție în interes propriu și în interesul pârâtului,
V.Ș. și E., H.H., O.A. și O.A., D.B. și D.E., foști
chiriași, în prezent proprietari ai apartamentelor nr. 3, nr. 4, nr. 5
și nr. 7, cumpărate în condițiile Legii nr. 112/1995.
Tribunalul București, prin
sentința civilă nr. 1001/1998, a admis excepția
autorității de lucru judecat invocat de intervenienți și a
respins acțiunea reclamanților.
Pentru a hotărî astfel,
instanța a avut în vedere dispozițiile art. 1200
alin. (3) și art. 1201 din C.civ. și decizia nr. 1462/1994 a
Curții de Apel București, prin care a fost respinsă o
acțiune contencioasă a
reclamantei vizând aceleași
apartamente.
Sesizată cu judecarea
apelurilor declarate de reclamanți, Curtea de Apel București, prin
decizia nr. 160/1999, a respins apelul declarat de reclamantă și a
admis apelul declarat de reclamantul S.R.P. și a desființat
sentința, trimițând cauza aceluiași tribunal pentru judecarea
fondului.
Prin decizia nr. 4590/1999,
Curtea Supremă de Justiție a respins ca nefondate recursurile
declarate de reclamanta L.M.E. și intervenientul H.H. împotriva deciziei
Curții de Apel București.
S-a reținut în
considerentele deciziei că, într-un alt litigiu, finalizat prin decizia
nr. 1462/1994, L.M.E. a revendicat întregul imobil în contradictoriu cu
Consiliul Local al Municipiului București, SC H. SA, M.R. și
intervenienții V.Ș., O.A. și S.B. și că, pe fond,
după casarea deciziei nr. 746/1994 a Tribunalului București,
acțiunea reclamantei a fost respinsă.
În ceea ce îl privește pe
S.R., decizia nr. 1462/1994 nu-i este opozabilă, deoarece nu a fost parte
în proces, astfel că autoritatea de lucru judecat nu operează în cauză.
Pentru considerentele expuse au fost menținute dispozițiile deciziei
civile nr. 160 A din 17 iunie 1999, prin care s-a admis apelul declarat de
S.R.R. împotriva sentinței nr. 1001/1998 pronunțată de
Tribunalul București, care a desființat sentința și a trimis
cauza aceleiași instanțe pentru judecarea fondului.
Sentința nr. 529/2000 a
Tribunalului București pronunțată în fond după casarea cu
trimitere, și prin care s-a luat act de renunțarea la acțiunea
formulată de S.R.R. a fost casată cu trimitere la aceeași
instanță prin decizia nr. 3582/2000 a Curții de Apel
București, urmare admiterii recursului declarat de intervenienții
V.Ș., V.E. și H.H.
Rejudecând cauza, Tribunalul
București, prin sentința nr.313/2003 a admis cererile de intervenție
formulate în favoarea Consiliului General al Municipiului București
și a respins acțiunea formulată de S.R.R. și L.M.E. în
contradictoriu cu Municipiul București prin Primarul General și
intervenienți.
Curtea Europeană a
Drepturilor Omului sesizată fiind de L.M.E., prin Hotărârea din 26
ianuarie 2006, rămasă definitivă la 26 aprilie 2006
(publicată în M.Of. al României nr. 588 din 7 iulie 2006), a statuat
că în cauză a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 din
Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a
Libertăților Fundamentale, deoarece reclamanta nu a beneficiat de un
drept de acces la justiție, pentru a-și revendica bunurile imobiliare
și pentru a putea obține o satisfacție echitabilă.
În considerentele
hotărârii pronunțată de Curtea Europeană, s-a concluzionat
că instanțele naționale au respins acțiunea în revendicare
a reclamantei pe motiv de autoritate de lucru judecat, în raport de decizia
rămasă definitivă din 3 decembrie 1994, chiar dacă
reclamanta a invocat un nou temei pentru acțiunea sa, respectiv
sentința rămasă definitivă din 28 martie 1997.
S-a mai reținut că
Tribunalul București a respins cea de a doua acțiune în revendicare,
fără a da explicații asupra pretinsei identități de
cauză – alături de obiect și părți, iar Curtea
Supremă de Justiție a respins afirmațiile reclamantei L.M.E.,
referitoare la lipsa de identitate de cauză, pe motiv că nu
prezentase nici actul de transfer de proprietate, nici procesul verbal impus de
convenția din 1947 pentru transferul dreptului de proprietate, deși
din sentința rămasă definitivă din 28 martie 1997, reiese
că reclamanta nu avea cum să prezinte procesul verbal, în măsura
în care instanța constatase că semnatarii convenției din 1947 au
omis să îl redacteze.
În plus, Curtea Europeană a
constatat că nici o instanță nu a explicat motivele pentru care
sentința rămasă definitivă, din 28 martie 1997 nu a
constituit un act care constată dreptul de proprietate așa cum
susține reclamanta și nici nu a indicat care act ar fi putut
beneficia de o asemenea calificare. În această situație s-a
considerat că sentința definitivă din 28 martie 1997, care a dat
câștig de cauză reclamantei, este lipsită de orice interes
juridic, în măsura în care persoana interesată nu se mai bucură
de posibilitatea clară și concretă de a-și dovedi în
justiție dreptul pe care aceasta l-a recunoscut.
Revizuirea deciziei din 3
decembrie 1994 pe baza unor probe „decisive noi” la care se referea Curtea de
Apel București, nu oferea reclamantei L.M.E. o posibilitate clară
și concretă de a contesta un act ce constituie o ingerință
în drepturile sale, deoarece sentința din 28 martie 1997 este
ulterioară hotărârii atacate rămase definitivă, și
anume decizia din 3 decembrie 1994, astfel că cerința
prevăzută de art. 322 C.proc.civ. – aceea a existenței probei
noi în momentul pronunțării deciziei a cărei revizuire se cere,
nu este realizată.
În lumina celor de mai sus,
Curtea Europeană a considerat că accesul la justiție al
petiționarei L.M.E., dar numai pentru a i se declara acțiunea
inadmisibilă prin efectul legii, nu respectă imperativele art. 6
alin. (1) din Convenție și că petiționara a fost astfel
lipsită de posibilitatea clară și concretă de a avea acces
la o instanță care să statueze asupra contestației sale
referitoare la drepturi și obligații cu caracter civil.
Efectele hotărârilor
Curții Europene a Drepturilor Omului – prin care se constată violarea
de către instanțele naționale a drepturilor omului,
consfințite în Convenție, cu ocazia pronunțării
hotărârilor rămase irevocabile – după epuizarea tuturor
căilor de atac prevăzute de legislația națională –
operează asupra acestor hotărâri – prin intermediul căii de atac
extraordinare – a revizuirii – prevăzută de art. 322 pct. 9
C.proc.civ. – prin care instanța își retractează propria
hotărâre.
Prioritatea
reglementărilor internaționale, a pactelor și tratatelor
privitoare la drepturile fundamentale ale omului față de
legislația internă, în cazul neconcordanței dintre acestea,
precum și principiul de interpretare și aplicare a
dispozițiunilor constituționale privind drepturile și
libertățile cetățenilor în concordanță cu
Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și
celelalte tratate la care România este parte, toate consacrate
constituțional de art. 20, motivează aplicarea art. 322 pct. 9 într-o
nouă viziune de interpretare a alineatului 1 al art. 322 C.proc.civ.
Revizuirea prevăzută
de art. 322 pct. 9 C.proc.civ. introdusă prin O.U.G. nr. 58/2003
aprobată prin Legea nr. 195/2004 operează numai în condițiile
existenței unei hotărâri pronunțată de CEDO prin care s-a
constatat o încălcare a drepturilor și libertăților
fundamentale, printr-o hotărâre judecătorească internă
și numai dacă consecințele grave ale acestei încălcări
continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin
revizuirea hotărârii.
Imperativul aplicării art.
322 pct. 9 pentru remedierea drepturilor încălcate – a căror violare
a fost constatată prin hotărârea CEDO– obligatorie jurisdicției
naționale – în temeiul art. 20 din Constituție, face ca revizuirea
hotărârii instanței de recurs (singura care poate fi retractată
în temeiul art. 322 pct. 9) să nu fie condiționată de evocarea
fondului.
Pentru aceste argumente,
apărările formulate de pârâtă și intervenienți,
referitoare la inexistența în speță a cerinței
prevăzută de alin.(1) al art. 322 C.proc.civ. – legată de
neevocarea fondului prin decizia nr. 4590/1999 a Curții Supreme de
Justiție – a cărei revizuire se solicită sunt neavenite.
Așa cum s-a stabilit prin
hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului, accesul la
justiție al intimatei fiind obstrucționat, ea fiind lipsită de posibilitatea
clară și concretă de acces la o instanță care să
statueze asupra contestației sale referitoare la drepturile și
obligațiile cu caracter civil, singura cale de remediere a
consecințelor grave ale acestei încălcări o constituie
revizuirea deciziei nr. 4590 din 17 decembrie 1999, care reținând
irevocabil existența autorității de lucru judecat a deciziei nr.
1462 din 9 decembrie 1996 a Curții de Apel București se constituie
într-un fine de neprimire a unei noi acțiuni prin care reclamanta să-și
valorifice
drepturile sale în privința celor
trei apartamente.
În speță fiind
întrunite cerințele art. 322 pct. 9 C.proc.civ. cu referire la art. 322
alin.(1) C.proc.civ. deoarece există o hotărâre a Curții
Europene a Drepturilor Omului, care constată o încălcare a unui drept
fundamental – accesul la instanță care să statueze în
privința dreptului de proprietate al reclamantei L.M.E., iar această
încălcare nu poate fi remediată decât prin revizuirea deciziei nr.
4590/1999 a Curții Supreme de Justiție, cererea de revizuire a fost
admisă. Anulându-se decizia atacată, recursul declarat de reclamanta
L.M.E. împotriva deciziei nr. 160/1999 a Curții de Apel București a
fost admis.
Întrucât fondul cauzei nu a
fost soluționat prin decizia recurată și nici prin sentința
nr. 101 din 30 noiembrie 1998 a Tribunalului București, aceste
hotărâri au fost casate cu trimitere, în temeiul art. 313 C.proc.civ.,
pentru rejudecare aceluiași tribunal numai în ceea ce o privește pe