ÎCCJ, decizie (scj.ro #123188)

Constatarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a încălcării dreptului la un proces echitabil din perspectiva nerespectării termenului rezonabil de soluționare a unei cauze. Revizuire. Neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate.

Cuprins pe materii :

Drept procesual civil. Căi extraordinare de atac. Revizuirea

Index alfabetic :

revizuire

-proces echitabil

-durată excesivă

C.proc.civ. din 1865, art. 322 pct. 9

Existența unei constatări a curții de contencios european cu privire la o încălcare a dreptului părților la un proces echitabil din perspectiva duratei procedurilor judiciare, nu este în măsură să deschidă, în mod efectiv, posibilitatea părților de a solicita revizuirea hotărârii judecătorești pronunțate cu nesocotirea dreptului prevăzut de art. 6 alin. 1 din Convenție.

În acest caz, nu sunt îndeplinite, în mod cumulativ, condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire din perspectiva art. 322 pct. 9 C.proc.civ., întrucât nu se verifică celelalte două exigențe ale normei, respectiv continuarea producerii consecințelor grave ale încălcării constatate și cea consecutivă, a necesității remedierii acesteia doar prin intermediul revizuirii hotărârii judecătorești.

Prin urmare, în situația dată, admiterea cererii de revizuire nu poate să asigure părților o situație mai bună, din perspectiva duratei procedurilor judiciare, față de cea anterioară pronunțării sentinței a cărei revizuire este solicitată. Aceasta întrucât, s-ar ajunge la un efect contrar celui avut în vedere de legiuitorul român atunci când a reglementat acest motiv de revizuire.

Secția I civilă, decizia nr. 3018 din 5 noiembrie 2014

Prin cererea înregistrată la data de 18 februarie 2013, revizuenții A.N. și G.N. au solicitat în contradictoriu cu pârâții Consiliul General al Municipiului București, SC F. SA, P.C. și P.C. și P.V., revizuirea sentinței civile nr. 784 din 03 octombrie 2013 a Tribunalului București, pronunțată în dosarul nr. xx92/2002.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că solicită revizuirea sentinței civile mai sus menționate, schimbarea în parte a acesteia, în sensul atribuirii în natură a întregului imobil teren și construcție situat în București, cu obligarea la plata unei sulte către P.C.

Prin sentința civilă nr. 784 din 03 octombrie 2003, definitivă prin decizia civilă nr. 1878 din 01 octombrie 2004 și irevocabilă prin decizia civilă nr. 24/R din 17 ianuarie 2008 a Curții de Apel București, Secția a IX-a civilă, a fost admisă acțiunea formulată de autorii reclamanților, N.C. și N.M. (tată și unchi), fiind recunoscut dreptul de proprietate al acestora asupra unei cote de 3/4 din imobilul situat la adresa menționată, a fost dispusă ieșirea din indiviziune asupra imobilului teren și construcție cu atribuirea în natură a întregului imobil intervenientului P.C., cu obligarea acestuia la plata sumei de 2.008.443.601 ROL, cu titlu de sultă.

În anul 2008 reclamanții au formulat plângere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil, iar la 10 aprilie 2012  prin decizia

Ilie Stana și alții c. României

, instanța de contencios european a constatat încălcarea art. 6 par. 1 din CEDO, respectiv încălcarea dreptului la un proces echitabil prin soluționarea acestuia într-un termen rezonabil.

Reclamanții au arătat că instanța de la Strasbourg a statuat în decizia pronunțată că recunoașterea făcută de Guvern este suficientă pentru a se constata încălcarea art. 6 par. 1 CEDO, respectiv dreptul la un proces echitabil prin soluționarea acestuia într-un termen rezonabil, în considerarea faptului că pentru înlăturarea consecințelor grave ale acestor încălcări, reclamanții au la dispoziție procedura revizuirii prevăzută de dreptul intern. Au mai susținut că în prezent, consecințele grave ale încălcărilor constatate de Curtea Europeană continuă să persiste și să producă efecte și neputând fi remediate decât prin intermediul căii extraordinare de atac a  revizuirii.

Prin sentința civilă nr. 1791 din 15 octombrie 2013, Tribunalul București, Secția a III-a civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire și a obligat revizuenții la plata către intimat P.C.  la plata sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată parțiale.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că prin decizia Curții Europene a Drepturilor Omului,

Ilie Stana c. României și 16 alte cereri

, din 10 aprilie 2012, s-a luat notă de declarațiile Guvernului Român pârât în temeiul art. 6 par. 1 din Convenție cu privire la durata procedurilor și modalitățile de asigurare a respectării angajamentelor la care se face referire în acestea, dispunând scoaterea cererilor de pe rol în legătură cu capătul menționat și respingerea restului cererilor, ca inadmisibile.

Prin declarațiile menționate, autoritățile române au admis că durata procedurilor în cauzele reclamanților nu au respectat cerința termenului rezonabil prevăzută  de art. 6 din Convenție și au declarat că sunt pregătite să plătească reclamanților sumele prezentate în tabele, dintre care pentru cauza conexată

Niculescu c. României

, pentru o durată a procedurii de 9 ani și 5 luni pentru 3 grade de jurisdicție, despăgubiri de 2.000 euro.

În speță, soluționarea partajului a fost realizată prin sentința civilă nr. 784 din 03 octombrie 2003 a Tribunalului București, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1878 din 01 octombrie 2004 și irevocabilă prin decizia civilă nr. 24/R din 17 ianuarie 2008 a Curții de Apel București.

Decizia civilă nr. 1878 din 01 octombrie 2004 cu privire la care revizuenții au solicitat revizuirea, deși au formulat-o în cadrul unei cereri de revizuire a sentinței civile nr. 784/2003, a soluționat apelul pe fond.

Instanța de apel a respins ca nefondat apelul, analizând inclusiv motivul de apel relativ la varianta de partajare dispusă de prima instanță. Decizia civilă nr. 24/R/2008 a Curții de Apel București a soluționat recursul prin respingerea lui ca nefondat, constatând aplicarea greșită a legii de către instanța de apel relativ la varianta de partajare a imobilului.

Prin urmare, instanța care a analizat ultima chestiunea litigioasă supusă judecății și despre care se invocă că ar fi consecința încălcării termenului rezonabil de soluționare a cauzei, este instanța de recurs. Ceea ce a trecut în autoritatea de lucru judecat a fost, așadar, decizia instanței de recurs, prin care s-a analizat aplicarea legii la soluționarea cererii de partajare a imobilului, recursul fiind respins, ca nefondat. Tribunalul a reținut astfel că, cererea de revizuire este inadmisibilă din perspectiva obiectului căii de atac.

Din a doua perspectivă, a admisibilității cererii de revizuire pentru îndeplinirea condiției existenței unei încălcări grave a drepturilor și libertăților fundamentale datorată hotărârii judecătorești atacate ale cărei consecințe grave continuă să se producă, tribunalul a reținut cererea  de revizuire ca fiind inadmisibilă.

În speță, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat recunoașterea făcută de către Guvern referitoare la  încălcarea dreptului la un proces echitabil, prin nesoluționarea cauzei într-un termen rezonabil.

Această recunoaștere a determinat pronunțarea unei decizii CEDO, prin care Statul Român a fost obligat la plata către reclamanți la plata unor despăgubiri. Instanța de contencios administrativ nu a constatat și analizat însă vreo încălcare a Convenției prin care să atragă redeschiderea procedurii judiciare pe calea revizuirii, astfel cum a fost reținut în cauzele

Lupaș c. României, Weissmann c. României

etc. În aceste din urmă situații, singura cale de înlăturare a consecințelor produse ca urmare a lipsei accesului la instanță a reprezentat-o redeschiderea procedurii în temeiul  art. 322 pct. 9 C.proc.civ.

Împotriva sentinței tribunalului, au declarat apel atât revizuenții cât și intimații  P.C. și P.C. și P.V.

În dezvoltarea motivelor de apel, revizuenții au arătat că în mod greșit Tribunalul București a reținut că a fost solicitată revizuirea deciziei civile nr.1878 din data de 01 octombrie 2004 pronunțată de Curtea de Apel București.

Prin urmare, întreaga analiză a Tribunalului București cu privire la inadmisibilitatea cererii de revizuire este nelegală, de vreme ce instanța s-a raportat la o alta hotărâre decât cea la care au solicitat în mod expres revizuirea.

Considerentele pentru care Tribunalul București a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire sunt vădit nefondate, având în vedere sentința civilă nr. 784 din data de 03 octombrie 2003, rămasă definitiva prin respingerea apelului, a cărei revizuire au solicitat-o.

Or, din perspectiva obiectului căii de atac, revizuirea, este admisibilă, raportat la dispozițiile art. 322 pct. 9 C.proc.civ.

Motivarea inadmisibilității cererii de revizuire raportat la faptul că ultima instanță care a analizat chestiunea litigioasă a fost instanța de recurs, este nefondata. Astfel, Tribunalul București a considerat greșit că ceea ce a trecut în puterea autorității de lucru judecat este hotărârea instanței de recurs.

Instanța de la Strasbourg, prin decizia pronunțată în cauza

Niculescu vs. România

, soluționată în cadrul cauzei

Stana și alții vs. România

, a luat act de recunoașterea făcuta de Guvernul român, care a admis că a existat o încălcare a dreptului la un proces echitabil intr-un termen rezonabil.

Tocmai durata excesivă a procedurilor interne, totalizând în final 18 ani de procese, a determinat instanța de judecata națională să atribuie imobilul unui terț.

Prin urmare, doar prin revizuirea sentinței civile nr. 784 din 03 octombrie 2003 și pronunțarea unei hotărâri pe fondul cauzei, care să analizeze esența cazului dedus judecății și să nu fie ținută de durata procedurii la nivel național si de faptul că familia P. este cea care a ocupat imobilul pe durata acestor procedurilor judiciare, pot fi înlăturate consecințele grave ale încălcărilor recunoscute de Guvernul Român și constatate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului.

Prin apelul declarat, intimații P.C. și P.C. și P.V. au criticat soluția tribunalului din perspectiva soluției pronunțate cu privire la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, care a fost admisă doar în parte.

În dezvoltarea motivelor de apel s-a arătat că, în mod neîntemeiat, a apreciat instanța de fond că apelanții intimați au efectuat cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, într-un cuantum nerezonabil raportat la complexitatea dosarului, procedând la reducerea acestora de la 9.920 lei și 1.000 lei.

Dimpotrivă, cauza a ridicat problematici diverse și complexe, întrucât, pentru redactarea întâmpinării, în vederea formulării unei apărări, a fost necesară studierea dosarului în care a fost pronunțată sentința civilă nr.784/2003 pentru a înțelege contextul în care  aceasta a fost pronunțată, și pentru a aprecia în ce manieră revizuirea formulată este sau nu admisibilă.

Pe cale de consecință complexitatea dosarului nu a fost dată de actele procedurale realizate efectiv în cauză, astfel cum în mod neîntemeiat apreciază instanța de fond, ci de natura și întinderea actelor procedurale anterioare ce au condus la soluțiile asupra cărora avocatul intimaților trebuia să se informeze temeinic pentru a putea redacta întâmpinarea și a susține oral respingerea cererii de revizuire, fapt pe care instanța de fond nu l-a avut în vedere la momentul la care a dispus reducerea cheltuielilor de judecată.

Pe de altă parte, potrivit art.132 din Statutul profesiei de avocat, la stabilirea onorariului sunt avute în vedere mai multe aspecte, respectiv: timpul și volumul de muncă solicitate pentru executarea mandatului, natura și dificultatea cauzei, notorietatea, experiența, reputația și titlurile avocatului, situația financiară a clientului precum și constrângerile de timp în care avocatul este obligat de împrejurările cauzei pentru a asigura servicii legale performante. Așadar, instanța de fond trebuia să aibă în vederea experiența și notorietatea apărătorului, de faptul că acesta deține titlul de doctor în drept, că deține funcția de decan al Baroului Ilfov, precum și experiența acestuia, acumulată în aproximativ 15 ani de exercitare a profesiei, conform înscrisurilor atașate prezentului apel, precum și natura și complexitatea cauzei.

Prin decizia nr. 176/A din 15 aprilie  2014  Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți și a admis apelul declarat de intimatul P.C. în sensul în care a schimbat în parte sentința apelată și a obligat pe reclamanți la plata sume de 6.000 lei cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C.proc.civ.

Pentru a pronunța această soluție, curtea de apel a reținut următoarele:

Reclamanții au solicitat revizuirea sentinței civile nr. 784 din 03 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă,  definitivă prin decizia civilă nr. 1878/2004 și irevocabilă prin decizia civilă nr. 24/R/2008 a Curții de Apel București, Secția a IX-a civilă.

Sentința împotriva căreia s-a formulat prezenta cerere de revizuire se încadrează în sfera hotărârilor susceptibile de a fi atacate cu revizuire, contrar celor reținute de prima instanță, întrucât este o hotărâre dată în primă instanță, atacată cu apel, cererea de apel fiind respinsă ca nefondată.

Potrivit art.322 pct.9 C.proc.civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitive precum și a unei hotărâri a unei instanțe de recurs când evocă fondul, se poate cere și în situația în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale datorate unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.

Una din condițiile ce trebuie îndeplinite pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 322 pct. 9 C.proc.civ. este aceea ca încălcarea constatată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului să fi produs consecințe grave, consecințe ce continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate, or, în speță, această condiție nu este îndeplinită.

Observând hotărârea pronunțată de Curtea Europeană de care se prevalează reclamanții, se constată că instanța europeană a luat act de recunoașterea făcuta de Guvernul Român, care a admis că în cauză a existat o încălcare a dreptului la un proces echitabil din perspectiva nesoluționării acestuia într-un termen rezonabil.

În raport de conținutul și dispozitivul hotărârii instanței europene, este indiscutabil că s-a reținut încălcarea prevederilor art. 6 alin. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, ca urmare a faptului că nu a fost finalizată într-un termen rezonabil procedura de partaj.

Însă, în cadrul procedurii declanșată la instanța europeană nu s-a reținut încălcarea de către instanțele naționale, în litigiul ce s-a purtat între părți, litigiu soluționat prin sentința civilă nr. 784/2003 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, a cărei revizuire se cere, a vreunui alt drept reglementat de Convenție.

Reiese deci că, în cauză, nu sunt întrunite cerințele art.322 pct.9 C.proc.civ., respectiv nici aceea ca hotărârea a cărei revizuire se cere să fi produs prin ea însăși o încălcare a drepturilor reclamanților și nici aceea ca încălcarea constatată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului să continue să se producă, iar consecințele acestei încălcări să nu poată fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.

Redeschiderea procesului pe calea revizuirii și rejudecarea cauzei, ar conduce la prelungirea duratei procedurilor jurisdicționale, iar consecințele încălcării constatate de Curtea Europeană prin hotărârea de care se prevalează recurenta revizuentă nu ar înceta să se producă, ci, dimpotrivă, s-ar perpetua pe o durată incertă.

În ceea ce privește apelul declarat de intimații pârâți, fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată în temeiul art. 274 C.proc.civ., este reprezentat de culpa procesuală a părții „care cade în pretenții”.

Stabilind că temeiul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este atitudinea procesuală culpabilă a părții care a căzut în pretenții, fapta acesteia declanșează o răspundere civilă delictuală al cărei conținut îl constituie obligația civilă de reparare a prejudiciului cauzat, adică de restituire a sumelor pe care partea care a câștigat procesul a fost nevoită să le avanseze.

Dispozițiile art. 274 alin. (3) C.proc.civ. prevăd că

„judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, când constată motivat că sunt nepotrivit de mici sau mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită  de avocat”

.

În speță, însă, procedând la reducerea onorariului de avocat achitat de apelanții intimați, tribunalul nu a ținut seama de criteriile la care se referă aceste dispoziții legale, respectiv de complexitatea pricinii și de munca depusă de avocat.

Astfel, deși obiectul litigiului îl constituie o cerere de revizuire, aceasta nu înseamnă că o astfel de cerere are întotdeauna o complexitate redusă. În speță, revizuirea sentinței civile nr. 784/2013 a Tribunalului București, Secția a IV-a civilă a fost solicitată pentru motivul prevăzut de art. 322 pct. 9 C.proc.civ., hotărârea instanței europene, de care s-au prevalat revizuenții fiind atipică, încălcarea art. 6 alin. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție  fiind constatată pe baza recunoașterii făcute de Guvernul român în mai multe cauze aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului, printre care și cea promovată de apelanții revizuenți.

Atipicul situației a necesitat din partea avocatului pârâților studierea jurisprudenței și doctrinei, problemele de drept puse în discuție în revizuire fiind diferite de cele avute în vedere la soluționarea fondului litigiului purtat între părți.

Mai mult, instanța de fond a îmbrățișat soluția de inadmisibilitatea a cererii de revizuire și motivele invocate de intimați prin întâmpinare în susținerea acestui fine de neprimire.

Nu în ultimul rând, dispozițiile art. 132 din Statutul profesiei de avocat, prevăd că la stabilirea onorariului, sunt avute în vedere mai multe aspecte, respectiv : timpul și volumul de muncă solicitate pentru executarea mandatului, natura și dificultatea cauzei, notorietatea, experiența, reputația și titlurile avocatului. Așadar, instanța de fond trebuia să aibă în vedere experiența și notorietatea apărătorului apelanților intimați, de faptul că acesta deține titlul de doctor în drept, că deține funcția de decan al Baroului Ilfov, criterii în raport de care se apreciază că reducerea cheltuielilor de judecată, realizată de instanța de fond în temeiul art. 274 alin. (3) C.proc.civ., este excesivă.

Prin urmare, având în vedere natura cauzei, documentele depuse și criteriile menționate anterior, un onorariu avocațial în cuantum de 6.000 lei corespunde gradului de complexitate a cauzei precum și eforturilor depuse de către avocatul apelanților intimați pentru soluționarea prezentei cauze,

Împotriva deciziei curții de apel au formulat recurs revizuenții, criticând-o din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

În dezvoltarea criticilor, aceștia au arătat că decizia curții de apel a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 322 alin. (1) pct. 9 C.proc.civ., invocând următoarele argumente.

În mod greșit, Curtea de apel a reținut că nu sunt îndeplinite cerințele motivului de revizuire prevăzut de dispozițiile art. 322 pct. 9  C.proc.civ. referitoare la faptul ca hotărârea a cărei revizuire a fost solicitată, nu a produs o încălcare a drepturilor revizuenților, iar încălcarea dreptului la un proces echitabil, reținută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nu se continuă să se producă. Durata excesivă a procedurilor interne, totalizând 18 ani, a avut drept consecință atribuirea imobilului proprietatea revizuenților în cotă de 3/4, unui terț, doar pe considerentul că pe durata procesului, familia P. a fost cea care a ocupat imobilul.

Admiterea prezentei căi de atac are ca efect înlăturarea consecințele grave ale încălcării drepturilor revizuenților prin pronunțarea unei hotărâri în care să se analizeze cauza dedusă judecății, fără ca instanța de judecată să fie “ținută de durata procedurii la nivel național și de faptul că familia P. este cea care a ocupat imobilul pe durata derulării procedurilor judiciare”

Prin urmare, exercitarea prezentei căi de atac reprezintă singura modalitate pentru înlăturarea consecințelor grave ale încălcărilor drepturilor revizuenților, astfel cum acestea au fost recunoscute de Guvernul României și constatate de CEDO în cauza

Niculescu vs. României

.

Pe de altă parte, intimatul P.C. nu a achitat sulta stabilită prin titlul executoriu aferentă cotei de 3/4 din dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, deși s-a probat că acesta aparține în întregime revizuenților. De asemenea, executarea silită a intimatului P.C. cu privire la plata sultei, nu a putut fi realizată urmare a admiterii excepției prescripției dreptului de a obține executarea silită invocate de instanțele de judecată.

Rezultă deci că efectele grave produse revizuenților se produc și în prezent, iar aceste consecințe nu ar putea fi înlăturate decât prin admiterea revizuirii sentinței civile nr. 784 din 03 octombrie 2003, pronunțată de Tribunalul București.

S-a invocat în acest sens cauza

Sfrijan c. României

.

Decizia curții de apel este nelegală și din perspectiva obligării revizuenților la plata cheltuielilor de judecată către intimați în cuantum de 6.000 lei, apreciind nejustificat cuantumul acestor cheltuieli, în raport de munca îndeplinită de avocat. Din această perspectivă, decizia recurată este nelegală pentru aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor din art.132 din Statutul profesiei de avocat.

Analizând recursul declarat de revizuenții N.A. și N.G., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia pentru următoarele considerente:

Pct. 9 al art. 322 C.proc.civ. deschide calea revizuirii în situația în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale ale omului prin hotărârea judecătorească atacată, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii naționale pronunțate.

Motivul introdus prin O.U.G. nr. 58/2003, a fost o consecință a realității practicii judiciare românești, ulterioară ratificării de către România a Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv ulterioară anului 1994, și el presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: să existe o hotărâre a C.E.D.O. prin care s-a constatat că hotărârea națională încalcă anumite drepturi sau libertăți fundamentale ale omului pentru una din părțile procesului; încălcarea, prin hotărârea națională, a drepturilor sau libertăților fundamentale ale omului să aibă consecințe grave pentru părți; consecințele grave ale încălcării în discuție să nu poată fi înlăturate prin alte căi procedurale.

Prin urmare, pentru admiterea cererii de revizuire instanța trebuie să analizeze îndeplinirea cumulativă a condițiilor sus-menționate.

În cauza de față, la data de 10 aprilie 2012, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin decizia

Ilie Stana c. României

și 16 alte cereri conexe, printre care și cererea lui M.N., autorul revizuenților din prezenta cauză, a luat act de recunoașterea Guvernului României privind încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenția europeană, referitoare la durata excesivă a procedurilor judiciare interne.

Prin urmare, instanța de contencios european a apreciat că respectarea drepturilor omului, așa cum acestea sunt definite în Convenție și Protocoale, nu necesită continuarea examinării plângerilor din perspectiva duratei excesive a procedurilor judiciare, în raport de dispozițiile art. 37 din Convenția europeană a drepturilor omului, și, pe baza declarației unilaterale a Guvernului, a dispus scoaterea de pe rol a cererii.

În ceea ce privește soluționarea celorlalte capete de cerere, Curtea Europeană a apreciat că nu există niciun indiciu al vreunei încălcări a drepturilor și a libertăților, astfel cum acestea sunt definite în Convenție și Protocoale, drept urmare, le-a respins, ca fiind vădit nefondate.

În contextul art. 326 alin. (3) C.proc.civ., Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite, în mod cumulativ, condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire din perspectiva art. 322 pct. 9 C.proc.civ., după cum se va arăta.

Prima dintre condiție se verifică în speță, anume aceea privind constarea unei încălcări a drepturilor omului de către Curtea Europeană, dată fiind hotărârea pronunțată de CEDO la data de 10 aprilie 2012 în cauza

Ilie Stana și alții c.  României

.

Așa cum s-a arătat, instanța de contencios european, în legătură cu cererea nr. 5655/04 inițiată de autorul revizuenților, N.M., a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenție, încălcare produsă prin durata excesivă a procesului,  respectiv de 9 ani și 5 luni.

Dacă prima condiție de admisibilitate a cererii de revizuire este îndeplinită, Înalta Curte constată că în speță nu se verifică celelalte două exigențe ale normei de la art. 322 pct. 9 din C.proc.civ., anume referitoare la continuarea producerii consecințelor grave ale încălcărilor constatate și cea consecutivă, a necesității remedierii acestora doar prin intermediul revizuirii hotărârii pronunțate de Tribunalul București; îndeplinirea doar a uneia dintre condițiile textului, deși necesară oricare dintre ele, nu este suficientă pentru admiterea cererii.

Rațiunea pentru care legiuitorul român a reglementat posibilitatea părților de a solicita instanțelor de judecată desființarea unor hotărâri judecătorești care se bucură de autoritate de lucru judecat, a fost aceea a înlăturării acelor consecințe grave produse acestora ca urmare a încălcării drepturilor fundamentale ale omului, astfel cum acestea sunt reglementate de Convenția europeană și de protocoalele adiționale la aceasta, încălcare constatată de instanța de contencios european, printr-o hotărâre. Prin urmare, cazul de revizuire prevăzut de art. 322 alin. (1) pct. 9 C.proc.civ., are ca scop înlăturarea efectelor încălcărilor drepturilor și libertăților fundamentale ale omului produse prin pronunțarea hotărârii judecătorești a cărei revizuire se solicită, prin pronunțarea unei noi hotărâri judecătorești, care să respecte și care să fie în acord cu reglementările europene ale drepturilor omului.

În cauza de față, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a dreptului revizuenților la un proces echitabil, raportat la durata excesivă a procedurilor judiciare.

Această constatare a curții de contencios european a îndreptățit revizuenții să solicite, în temeiul dispozițiilor mai sus arătate, anularea sentinței pronunțate cu încălcarea art.6 alin. 1 din Convenție, susținându-se că astfel, va înceta nesocotirea dreptului de soluționare a unei cauze într-un termen rezonabil.

Admiterea prezentei cereri de revizuire ar avea drept consecință desființarea sentinței civile nr. 784 din 03 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, rejudecarea cauzei, și deci, o prelungirii duratei de soluționare a cauzei.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în situația dată, admiterea prezentei cereri de revizuire nu poate să asigure părților o situație mai bună, din perspectiva duratei procedurilor judiciare, față de cea anterioară pronunțării sentinței a cărei revizuire este solicitată. Aceasta întrucât, s-ar ajunge la un efect contrar celui avut în vedere de legiuitorul român atunci când a reglementat acest motiv de revizuire.

Rezultă deci, că existența unei constatări a curții de contencios european cu privire la o încălcare a dreptului părților la un proces echitabil din perspectiva duratei procedurilor judiciare, nu este în măsură să deschidă, în mod efectiv, posibilitatea părților de a solicita revizuirea hotărârii judecătorești pronunțate cu nesocotirea dreptului prevăzut de art. 6 alin. 1 din Convenție, fără ca prin aceasta să fie încălcat dreptul de acces la justiție.

Prin urmare, în mod corect Curtea de Apel  a reținut că redeschiderea procesului pe calea prezentei revizuiri și rejudecarea cauzei ar conduce la prelungirea duratei procedurilor jurisdicționale, iar consecințele încălcării constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin hotărârea de care se prevalează recurenta revizuentă nu ar înceta să se producă, ci, dimpotrivă, s-ar perpetua pe o durată incerta.

Celelalte argumente în susținerea cererii de recurs și care privesc motivele care au condus la imposibilitatea recuperării sultei datorate de intimatul P.C., exced limitelor prevăzute de art. 326 alin. (3) raportat la art. 322 pct. 9 C.proc.civ., neavând legătură cu încălcările constatate de CEDO.

De asemenea, nici criticile referitoare la considerentele avute în vedere în vedere de Tribunalul București la pronunțarea sentinței civile ce se solicită a fi revizuită, se vădesc a fi critici de fond ale cauzei, care nu pot fi analizate în calea extraordinară de atac a revizuirii care, neavând caracter devolutiv, nu poate face posibilă o reapreciere a situației de fapt. Această regulă a fost afirmată în mod constant în jurisprudența sa de către instanța de contencios european.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a menționat că puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, si nu pentru a se ajunge la o noua examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, prin care părțile nemulțumite de soluțiile pronunțate să obțină o nouă judecată pe fond.

În ceea ce privește critica legată de obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 6.000 lei, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestora, pentru următoarele considerente:

Art. 274 alin. (3) C.proc.civ., permite instanței să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, ori de câte ori constată că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită.

Prin urmare acesta are menirea să împiedice abuzul de drept, prin deturnarea onorariului de avocat de la finalitatea sa firească, aceea de a permite justițiabilului să beneficieze de o asistență judiciară calificată pe parcursul procesului. În aprecierea cuantumului onorariului, instanța trebuie să aibă în vedere atât valoarea pricinii cât și proporționalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului.

Abilitatea instanței de judecată de a proceda la reducerea onorariului de avocat cu ocazia soluționării cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, prerogativă prevăzută de dispozițiile art. 274 alin. (3) C.proc.civ., a fost confirmată și prin decizia nr. 401 din 14 iulie 2005 a Curții Constituționale, care a declarat constituțional acest text legal, reținându-se totodată că nicio dispoziție din legea fundamentală nu interzice expres consacrarea prin lege a prerogativelor instanței de a cenzura cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată cuantumul onorariului convenit între părțile contractului de asistență juridică, prin prisma proporționalității cu amplitudinea și complexitatea activității depuse.

În același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că onorariile avocațiale urmează să fie recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare și au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil.

Aplicând aceste principii jurisprudențiale în cauza de față, Înalta Curte constată că obiectul

prezentei cauze l-a constituit o cerere de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 9 C.proc.civ.

Se constată astfel că, în raport de complexitatea cauzei, de efectele pe care admiterea unei astfel de cereri de revizuire ar fi putut să le aibă asupra patrimoniului intimaților, onorariul solicitat de către intimați este proporțional cu munca depusă de apărătorul acestora în formularea apărărilor.

Pentru considerentele mai sus expuse, în raport de dispozițiile art. 312 C.proc.civ., recursul declarat de revizuenții N.A. și N.G. a fost respins, ca nefondat.