ÎCCJ, decizie (scj.ro #152718)

Revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 9 din Codul de procedură civilă din 1865. Condiții și efecte

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Căile extraordinare de atac

Index alfabetic : revizuire

hotărâre CEDO

C. proc. civ. din 1865, art. 322 pct. 9

Convenția europeană a drepturilor omului, art. 2

Potrivit art. 322 pct. 9 C. proc. civ. din 1865,

„

revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri: dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate

”.

Faptul că prin hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pretențiile revizuentelor au fost admise numai în parte nu prezintă relevanță din perspectiva motivului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 9 C. proc. civ. din 1865, din moment ce acestea au avut posibilitatea de a obține în fața instanței europene recunoașterea acelorași pretenții ca și cele deduse judecății în fața instanțelor naționale.

Astfel, despăgubirea acordată revizuentelor de către instanța europeană, chiar parțială fiind, are ca efect încetarea/remedierea consecințelor grave ale încălcării constatate, de natură a atrage neîndeplinirea ultimelor două condiții prevăzute de art. 322 pct. 9 C. proc. civ. din 1865.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3597 din 25 septembrie 2018

Prin cererea înregistrată la 20 decembrie 2010, pe rolul Tribunalului Hunedoara, sub nr. x/97/2010, reclamantele A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 euro, cu titlu de daune morale, ca urmare a încălcării de către pârât a art. 2 din C.E.D.O., reclamantele fiind mama, respectiv sora defunctului C., decedat la 21 decembrie 1989, în București, în timpul manifestațiilor împotriva regimului comunist.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 11 alin. 1 și art. 20 din Constituția României și art. 998 - art. 999 C. civ. din 1864.

Prin sentința civilă nr. 143/2012 din 14 martie 2012, Tribunalul Hunedoara, Secția civilă a respins excepția necompetenței teritoriale, excepția prescripției dreptului la acțiune, excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei B.; a respins acțiunea formulată de reclamantele A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și cererea de chemare în garanție a Ministerului Public Român - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, formulată de pârât.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantele A. și B., prin care au solicitat admiterea căii de atac, desființarea sentinței apelate și, în urma rejudecării, admiterea cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 63/2012 din 1 noiembrie 2012, Curtea de Apel Alba Iulia, Secția I civilă a admis apelul declarat de apelantele-reclamante A. și B. împotriva sentinței civile nr. 143/2012 din 14 martie 2012, pronunțată de Tribunalul Hunedoara, Secția civilă și a schimbat sentința atacată în sensul că a admis în parte acțiunea formulată de reclamante, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pe care l-a obligat la plata sumei de 5.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru repararea prejudiciului moral suferit de reclamante; a menținut în rest sentința atacată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele A. și B., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și chematul în garanție Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin decizia nr. 927 din 11 martie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă a respins ca nefondat recursul declarat de recurentele-reclamante A. și B. împotriva deciziei civile nr. 63/2012 din 1 noiembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, Secția I civilă; a admis recursurile declarate de recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și de chematul în garanție Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva aceleiași decizii, pe care a modificat-o în sensul că a respins ca nefondat apelul declarat de apelantele-reclamante A. și B. împotriva sentinței nr. 143/2012 din 14 martie 2012, pronunțată de Tribunalul Hunedoara, Secția civilă.

În motivarea acestei decizii, instanța de recurs a reținut, în esență, că reclamantele nu au făcut, conform art. 1169 C. civ. din 1864, dovada existenței unei fapte ilicite a pârâtului, situație în raport de care nu se poate angaja răspunderea civilă delictuală a statului doar în considerarea faptului că judecata cauzei penale trenează de mai mult timp pe rolul instanțelor.

În condițiile în care s-ar aprecia că reclamantele au suferit un prejudiciu moral pe parcursul desfășurării cercetărilor penale, acest fapt nu ar conduce la îndeplinirea cumulativă a celorlalte condiții prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, respectiv fapta ilicită, legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, precum și vinovăția pârâtului, în sensul că fapta ilicită ar fi imputabilă acestuia din urmă.

Astfel, instanța de recurs a apreciat că reclamantele nu sunt îndreptățite la acordarea daunelor morale solicitate, nefiind întrunite criteriile de stabilire a termenului nerezonabil în ceea ce privește derularea cercetărilor penale și nici a condițiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului.

Cu privire la criticile formulate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei recurate, instanța de recurs a constatat că acestea sunt fondate.

În acest sens, s-a reținut că instanța de apel a apreciat, în mod greșit, că inacțiunea pârâtului reprezintă o faptă ilicită, aptă de a antrena răspunderea civilă delictuală, având în vedere că pentru a fi activată această răspundere este necesară o inacțiune ilicită, care este definită ca fiind neîndeplinirea unei activități ori neluarea unei măsuri atunci când această activitate sau măsură trebuia, potrivit legii, să fie întreprinsă de către o anumită persoană.

Or, în decizia atacată nu au fost menționate lipsurile reținute în sarcina statului, care să fie de natură a atrage încălcarea dispozițiilor art. 2 din Convenție. Deși face vorbire de adoptarea tuturor măsurilor rezonabile, instanța de apel nu a nominalizat nicio astfel de măsură care să fi fost neglijată de către stat și care să fi atras vinovăția acestuia.

Mai mult decât atât, în considerentele deciziei atacate s-a reținut că ancheta penală s-a desfășurat efectiv.

Astfel, instanța de recurs a reținut că statului român, prin organele sale, nu îi poate fi imputată o inacțiune ilicită, aspect în raport de care nu se poate constata îndeplinirea cumulativă a tuturor cerințelor prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale.

Expunerea realizată de către instanța de apel cu privire la parcursul anchetei nu face altceva decât să ateste faptul că organele de cercetare penală nu au rămas în pasivitate, ci au întreprins demersuri pentru desfășurarea completă și complexă a cercetărilor, iar soluțiile de disjungere sau conexare sunt soluții care se dispun în concordanță cu dispozițiile procedurale în vigoare, care nu pot fi apreciate ca erori sau aspecte negative în cursul unei anchete.

Având în vedere că prejudiciul pretins de reclamante nu a fost cauzat printr-o faptă a pârâtului Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice București, instanța de recurs a apreciat că pârâtul nu poate fi obligat la repararea unui prejudiciu pe care nu l-a cauzat în mod direct.

Cu privire la criticile formulate de chematul în garanție Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva aceleiași decizii, instanța de recurs a apreciat că acestea sunt fondate.

În acest sens, instanța de recurs a reținut că instanța de apel a dat o greșită interpretare dispozițiilor legale aplicabile, întrucât a considerat că nefinalizarea cercetărilor penale privind decesul fiului, respectiv fratelui reclamantelor reprezintă o încălcare a obligației procesuale pozitive de efectuare a unei anchete efective, impusă statelor semnatare de art. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deși în considerente a reținut complexitatea lucrărilor de cercetare penală, precum și faptul că obligația procesuală pozitivă impusă statelor prin art. 2 al Convenției este una de diligență, iar nu de rezultat.

De asemenea, instanța de recurs a reținut că Ministerul Public își desfășoară activitatea conform dispozițiilor legale cuprinse în Titlul III din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum și în Codul de procedură penală, în care nu se prevede un termen pentru desfășurarea urmăririi penale, accentul punându-se pe strângerea probelor necesare pentru aflarea adevărului.

În raport de aceste dispoziții, instanța de recurs a apreciat că modul de desfășurare a cercetării penale nu poate constitui o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, în sensul legii civile, decât în condițiile în care s-ar încălca drepturile procesuale ale părților și dispozițiile legale imperative aplicabile.

În condițiile în care lipsește fapta ilicită în manifestarea sa obiectivă, nu se mai poate vorbi nici de vinovăție, ca element subiectiv al faptei.

Împotriva deciziei nr. 927 din 11 martie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, reclamantele B. și A. au formulat cerere de revizuire, prin care au solicitat admiterea căii de atac și schimbarea în parte a deciziei atacate în sensul admiterii recursului declarat împotriva deciziei instanței de apel.

În motivarea cererii de revizuire, revizuenții au prezentat istoricul litigiului, după care au arătat că s-au adresat Curții Europene a Drepturilor Omului cu o cerere, prin care au invocat încălcarea art. 2, art. 6 alin. 1 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin hotărârea pronunțată în cauza nr. 1199/15

Man vs Romania

din 5 iunie 2018, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că a existat o încălcare a art. 2 din Convenție, sub aspectul său procedural.

Revizuenții au arătat că atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin cererea adresată Curții Europene a Drepturilor Omului, au reclamat faptul că autoritățile naționale nu au efectuat într-un termen rezonabil o anchetă penală efectivă cu privire la evenimentele din decembrie 1989, invocând în cuprinsul ambelor cereri încălcarea art. 2 din Convenție.

Deși cererea de chemare în judecată a fost respinsă irevocabil în urma soluționării căilor de atac, cu motivarea că nu a fost încălcat art. 2 din Convenție, prin hotărârea pronunțată în cauza nr. 1199/15

Man vs Romania

din 5 iunie 2018, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat contrariul.

După evocarea unor considerente din hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului, revizuenții au învederat că în prezenta cauză este incident motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 9 C. proc. civ. din 1865.

În acest sens, titularii cererii de revizuire au arătat că urmările grave ale încălcărilor constatate prin hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului continuă să se producă și în prezent.

Chiar dacă vătămarea și prejudiciul moral cauzate de lipsa anchetei penale efective nu pot fi înlăturate, acestea pot fi compensate prin desființarea hotărârii atacate cu revizuire și admiterea cererii de chemare în judecată.

Cu privire la repararea prejudiciilor morale prin mijloace pecuniare, legiuitorul nu a reglementat criterii precise de compensare a despăgubirilor, lăsând la apreciarea exclusivă a instanței atât stabilirea întinderii acestor prejudicii, cât și mijloacele de reparare a lor. În continuare, s-a arătat că jurisprudența și doctrina au statuat că scopul acestor despăgubiri este de a aduce ameliorări suferințelor victimelor.

Având în vedere criteriul echității bazat pe dreptate și nepărtinire, criteriul gravității prejudiciului moral reclamant în prezenta cauză, determinat de importanța valorilor nepatrimoniale lezate, precum și scopul și natura despăgubirilor morale, revizuenții au conchis că este întemeiată cererea de acordare a despăgubirilor pretinse pentru repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a pierderii rudelor lor.

În drept, cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 9 C. proc. civ.

Intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire ca nefondată.

Intimatul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire ca nefondată.

Examinând cererea de revizuire prin prisma motivului de revizuire și a argumentelor invocate, Înalta Curte a reținut următoarele:

Potrivit art. 322 pct. 9 C. proc. civ. din 1865, „

revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri: dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate

”.

Pentru a se reține incidența motivului de revizuire anterior evocat trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: Curtea Europeană a Drepturilor Omului să fi constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale ocrotite de Convenție, datorate unei hotărâri judecătorești; consecințele grave ale încălcării constatate să continue să se producă; consecințele grave să nu poată fi remediate prin alte mijloace decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.

Pornind de la aceste considerații, instanța supremă constată că soluționarea prezentei cereri de revizuire, întemeiate pe motivul prevăzut de art. 322 pct. 9 C. proc. civ. din 1865, presupune verificarea îndeplinirii condițiilor anterior evocate.

Cu privire la prima condiție referitoare la constatarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a unei încălcări a drepturilor sau libertăților fundamentale ocrotite de Convenție, datorate unei hotărâri judecătorești, instanța supremă constată că, prin hotărârea din 5 iunie 2018, pronunțată în

Cauza Sidea și alții contra României

, la care a fost conexată

Cauza Man contra României

,  Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că a fost încălcat art. 2 din Convenție, sub aspect procedural.

Dat fiind că prin hotărârea anterior evocată s-a constatat încălcarea unor prevederi din Convenție, este îndeplinită prima condiție a motivului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 9 C. proc. civ. 1865.

Cu privire la celelalte condiții, constând în producerea în continuare a consecințelor grave ale încălcării constatate, iar consecințele grave să nu poată fi remediate prin alte mijloace decât prin revizuirea hotărârii pronunțate, instanța supremă constată că aceste condiții nu sunt îndeplinite în prezenta cauză.

Prin cererea de chemare în judecată, revizuentele au solicitat obligarea statului român la plata sumei de 500.000 euro, cu titlu de daune morale, ca urmare a încălcării de către pârât a art. 2 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului, aceleași părți au invocat încălcarea art. 2 din Convenție, solicitând obligarea statului român la plata sumei de 500.000 euro, cu titlu de daune morale.

Așadar, finalitatea urmărită de către revizuente prin promovarea celor două cereri vizează obligarea statului român la plata daunelor morale în cuantum de 500.000 euro, ca urmare a încălcării art. 2 din Convenție.

Prin hotărârea din 5 iunie 2018, pronunțată în

Cauza Sidea și alții contra României

, la care a fost conexată

Cauza Man contra României

, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că a fost încălcat art. 2 din Convenție, sub aspect procedural și a dispus obligarea statului român la plata către revizuente a sumei totale de 30.000 euro, cu titlu de daune morale, în temeiul art. 41 din Convenție.

Având în vedere că revizuentelor le-a fost recunoscut dreptul la despăgubiri prin chiar hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului rezultă că finalitatea urmărită de acestea prin acțiunea inițială adresată instanțelor naționale a fost atinsă.

Or, despăgubirea acordată revizuentelor de către instanța europeană, chiar parțială fiind, are ca efect încetarea/remedierea consecințelor grave ale încălcării constatate, de natură a atrage neîndeplinirea ultimelor două condiții prevăzute de art. 322 pct. 9 C. proc. civ. din 1865.

Faptul că prin hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pretențiile revizuentelor au fost admise numai în parte nu prezintă relevanță din perspectiva motivului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 9 C. proc. civ. din 1865, din moment ce acestea au avut posibilitatea de a obține în fața instanței europene recunoașterea acelorași pretenții ca și cele deduse judecății în fața instanțelor naționale.

Mai mult decât atât, instanța supremă constată că ordinele de plată nr. 28227 și nr. 28230 din 14 septembrie 2018, precum și avizul nr. 320924 din 22 august 2018, emis de Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală Juridică, fac dovada că intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și-a îndeplinit obligația de a achita despăgubirile acordate revizuentelor prin hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 326 C. proc. civ. din 1865, Înalta Curte a respins cererea de revizuire.