ÎCCJ, decizie (scj.ro #86688)

Cerere de revizuire întemeiată pe dispozițiile art 322 pct. 9 din Codul de procedură civilă. Cuprins pe materii. Drept procesual civil. Căi extraordinare de atac. Revizuire. Cerere de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 4 C .pr.civ. Index alfabetic . Drept procesual civil - Revizuire C. pr. civ. art 322 pct. 9 Curtea Europeană a constatat că principiul siguranței raporturilor juridice este unul din elementele fundamentale ale supremației dreptului și prevede, printre altele, ca un litigiu soluționat în mod definitiv de către o instanță de judecată să nu mai poată fi supus rejudecării. Încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale s-a produs prin intervenția procurorului general într-un litigiu în care nu era parte și repunerea în discuție a unei hotărâri definitive, ce dobândise autoritate de lucru judecat și care fusese executată.

Prin urmare, instanța europeană a constatat că încălcarea dreptului la un proces echitabil s-a datorat posibilității pe care procurorul general o avea, conform art. 330 pct. 2 din Codul de procedură civilă , de a declara recurs în anulare și faptului că în cadrul procedurii judecării recursului în anulare a fost repus în discuție fondul dreptului deja soluționat printr-o hotărâre devenită definitivă și rămasă irevocabilă. Încălcarea constatată de Curtea Europeană are consecințe grave, care continuă să se producă și care nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate potrivit art. 322 pct. 9 din Codul de procedură civilă , cu atât mai mult cu cât, chiar instanța europeană a dispus ca statul român să asigure revizuirea deciziei Curții Supreme de Justiție.

Î.C.C.J, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 1775 din 19 februarie 2009. Prin sentința civilă nr. 9733 din 3 noiembrie 1998, Judecătoria Sectorului 4 București a admis în parte acțiunea completată, formulată de reclamantul M.G. și cererea reconvențională formulată de pârâta M. D., a constatat că părțile au dobândit cu o contribuție egală imobilul situat în București, sector 4, precum și o serie de bunuri mobile. S-a mai reținut că pârâta a achitat cu o contribuție exclusivă suma de 58.496 lei în vederea cumpărării apartamentului, valoarea totală a masei partajabile fiind de 111.560.000 lei. S-a dispus ieșirea din indiviziune, în lotul reclamantului, în valoare de 106.240.000 lei, fiind incluse bunuri mobile și apartamentul, iar în lotul pârâtei, bunuri mobile în cuantum de 6.040.000 lei, urmând să primească o sultă de 49.798.496 lei.

Cererea reclamantului privind obligarea pârâtei la restituirea bunurilor personale, precum și cererea pârâtei de completare a masei partajabile cu chiriile obținute de fostul soț în perioada 1993 - 1997 au fost respinse ca neîntemeiate. Soluția instanței de fond a fost menținută prin decizia nr. 1384 din 23 aprilie 2001 a Tribunalului București, Secția a III a civilă. Curtea de Apel București, prin decizia nr. 3406 din 28 noiembrie 2001, a admis recursul declarat de pârâtă și a modificat hotărârea tribunalului, în sensul că a stabilit valoarea masei partajabile ca fiind de 291.810.000 lei, cota pârâtei de 82% la dobândirea bunurilor comune și cota de 18% a reclamantului. In consecință, a scos apartamentul din lotul reclamantului și l-a inclus în lotul pârâtei, cu obligarea acesteia la plata sultei în valoare de 49.513.000 lei și a trimis cauza spre rejudecarea apelului numai în ceea ce privește cererea vizând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului.

Împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, conform dispozițiilor art. 330 pct. 2 din Codul de procedură civilă, în forma în vigoare la acea dată. Prin decizia nr. 4149 din 21 octombrie 2003, Curtea Supremă de Justiție, Secția civilă a admis recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei civile nr. 3406 din 28 noiembrie 2001 a Curții de Apel București, pe care a casat-o, în sensul că a respins recursul declarat de pârâtă împotriva deciziei Tribunalului București - Secția a III a civilă.

Instanța supremă a reținut că, în virtutea prezumției de comunitate, instituită de art. 30 din Codul familiei, bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soți sunt bunuri comune de la data achiziționării lor, fără a deosebi între modurile de dobândire, cu excepția celor primite prin acte cu titlu gratuit, care devin comune numai dacă dispunătorul a prevăzut expres sau neîndoielnic că vor fi comune, precum și a bunurilor prevăzute de art. 31 din Codul familiei, care sunt bunuri proprii ale fiecărui soț. Imobilul în litigiu a fost dobândit în timpul căsătoriei și, raportat la momentul în care a intrat în patrimoniul comun al soților, constituie coproprietatea lor codevălmașă. A mai reținut instanța supremă, că, la încetarea stării de comunitate, cota de contribuție a fiecărui soț la dobândirea bunurilor comune se stabilește asupra întregii comunități și nu asupra fiecărui bun în parte.

De aceea, plata diferenței de preț, efectuată de pârâtă, nu este de natură să confere acesteia o cotă parte corespunzătoare din valoarea de circulație a imobilului, aceasta dobândind doar un drept de creanță corespunzător valorii reactualizate a sumei plătite pentru achitarea integrală a apartamentului în litigiu. La data de 18 februarie 2008, S.D. (fostă M.D.) a solicitat revizuirea deciziei nr. 4149 din 21 octombrie 2003, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție. Invocând dispozițiile art. 322 pct. 9 din Codul de procedură civilă, revizuenta a arătat că, după pronunțarea deciziei atacate pe calea revizuirii, s-a adresat Curții Europene a Drepturilor Omului, care prin decizia din 22 noiembrie 2007 a admis cererea, a constatat că a existat o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și a obligat Statul Roman să asigure revizuirea deciziei nr. 4149 din 21 octombrie 2003 a Curții Supreme de Justiție.

Cererea de revizuire este întemeiată, pentru cele ce se vor arăta în continuare: Potrivit art. 322 pct. 9 din Codul de procedură civilă, revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul se poate cere dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale, datorată unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate. În cauză, revizuenta S.D. s-a adresat Curții Europene a Drepturilor Omului la data de 20 aprilie 2004, invocând încălcarea dreptului la un proces echitabil și a dreptului de proprietate, garantate de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin decizia din 22 noiembrie 2007, dată în cauza Sfrijan contra României a admis cererea în ceea ce privește plângerea întemeiată pe art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, a constatat că a existat o încălcare a acestor dispoziții și a dispus, printre altele: - Ca Statul Român să asigure, în următoarele 6 luni de la data la care hotărârea devine definitivă, conform art. 44 alin. ( 2) din Convenție, în baza cererii petentei, depusă la instanța competentă, revizuirea deciziei din 21 octombrie 2003 a Curții Supreme de Justiție; - Ca, în orice situație, Statul Român să plătească petentei, în termen de 3 luni începând cu ziua în care hotărârea devine definitivă, conform art. 44 alin. (2) din Convenție, suma de 3000 Euro cu titlu de daune morale, plus orice altă sumă pe care ar datora-o cu titlu de impozite.

Curtea Europeană a constatat că principiul siguranței raporturilor juridice este unul din elementele fundamentale ale supremației dreptului și prevede, printre altele, ca un litigiu soluționat în mod definitiv de către o instanță de judecată să nu mai poată fi supus rejudecării. Încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale s-a produs prin intervenția procurorului general într-un litigiu în care nu era parte și repunerea în discuție a unei hotărâri definitive, ce dobândise autoritate de lucru judecat și care fusese executată.

Prin urmare, instanța europeană a constatat că încălcarea dreptului la un proces echitabil s-a datorat posibilității pe care procurorul general o avea, conform legislației de la acea vreme, de a declara recurs în anulare și faptului că, în cadrul procedurii judecării recursului în anulare, a fost repus în discuție fondul dreptului deja soluționat printr-o hotărâre devenită definitivă și rămasă irevocabilă. Încălcarea constatată de Curtea Europeană are consecințe grave, care continuă să se producă și care nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate, cu atât mai mult cu cât, chiar instanța europeană a dispus ca statul român să asigure revizuirea deciziei Curții Supreme de Justiție.

Față de cele arătate și constatând că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, s-a admis cerea de revizuire declarată împotriva deciziei Curții Supreme de Justiție care a fost schimbată, în sensul că s-a respins recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr. 3406 din 28 noiembrie 2001 a Curții de Apel București - Secția a IV a civilă. Având în vedere și dispozițiile art. 274 din Codul de procedură civilă, intimatul M.G. a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată către revizuentă, reprezentând onorariu avocat și taxă de timbru.