ÎCCJ, decizie (scj.ro #130104)

Revizuirea în cazul hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului. Condiții

Cuprins pe materii:

Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile extraordinare de atac. Revizuirea

Indice alfabetic:

Drept procesual penal

-

revizuirea în cazul hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului

C. proc. pen.,

art. 465

În raport cu dispozițiile art. 465 alin. (1) C. proc. pen., hotărârea definitivă de condamnare pronunțată într-o cauză în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau a libertăților fundamentale poate fi supusă revizuirii, cu condiția ca vreuna dintre consecințele grave ale încălcării Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale să continue să se producă.

În cazul în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6 paragraf 1 din Convenție, stabilind că hotărârea definitivă de condamnare a fost pronunțată într-o cauză ce nu a fost soluționată într-un mod echitabil, precum și încălcarea art. 10 din Convenție, relevantă pentru stabilirea vinovăției, reabilitarea nu poate constitui un temei pentru respingerea cererii de revizuire, cu motivarea că, în ipoteza în care a intervenit reabilitarea, consecințele grave ale încălcărilor Convenției nu continuă să se producă.

Reabilitarea nu este prevăzută în dispozițiile art. 465 alin. (1) C. proc. pen., ca temei pentru respingerea cererii de revizuire și, în consecință, poate constitui numai una dintre împrejurările care trebuie evaluate de către instanță în cadrul verificării condiției prevăzute în art. 465 alin. (1) C. proc. pen. referitoare la producerea în continuare a consecințelor grave ale încălcării Convenției.

Prejudiciul moral cauzat prin pronunțarea unei hotărâri definitive de condamnare, fără a da posibilitatea persoanei acuzate să administreze probe în apărare și fără ca instanțele să examineze toate apărările (art. 6 paragraf 1 din Convenție), precum și prin încălcarea libertății de exprimare (art. 10 din Convenție) este atât de însemnat încât nici pronunțarea hotărârii de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului și nici reabilitarea nu stopează consecințele grave ale încălcărilor Convenției constatate în hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului, impunându-se rejudecarea cauzei cu asigurarea caracterului echitabil al procesului penal.

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 179 din 11 februarie 2016

Prin decizia nr. 65/A din 7 iulie 2015 pronunțată de Curtea Militară de Apel, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins ca nefondat apelul declarat de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar București împotriva deciziei nr. 4 din 17 februarie 2015 a Tribunalului Militar București.

În motivarea deciziei menționate s-au reținut următoarele:

Prin decizia nr. 4 din 17 februarie 2015, pronunțată de Tribunalul Militar București, în baza art. 465 alin. (11) lit. a) C. proc. pen., a fost admisă cererea de revizuire formulată de revizuentul A. privind sentința nr. 177 din 20 octombrie 1998 a Tribunalului Militar Teritorial București, definitivă prin decizia nr. 2377 din 13 mai 2002 a Curții Supreme de Justiție, Secția penală.

A fost desființată în parte sentința nr. 177 din 20 octombrie 1998 a Tribunalului Militar Teritorial București, definitivă prin decizia nr. 2377 din 13 mai 2002 a Curții Supreme de Justiție, Secția penală și rejudecând cauza:

- în baza art. 396 alin. (1) și (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., fost achitat inculpatul A. pentru comiterea infracțiunii de culegere și transmitere de informații cu caracter secret prin orice mijloace în afara cadrului legal, faptă prevăzută în art. 19 alin. (1) din Legea nr. 51/1991, cu aplicarea art. 5 C. pen.;

- în baza art. 396 alin. (1) și (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. pentru comiterea infracțiunii de divulgare sau folosire în afara cadrului legal de către salariații serviciilor de informații a datelor privind viața particulară, onoarea sau reputația persoanelor, cunoscute incidental în cadrul obținerii datelor necesare siguranței naționale, faptă prevăzută în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 51/1991, cu aplicarea art. 5 C. pen.;

- în baza art. 396 alin. (1) și (5) C. proc. pen. raportat la art. 19 din Legea nr. 255/2013, a fost achitat inculpatul A. pentru comiterea infracțiunii de furt prevăzută în art. 208 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior și cu aplicarea art. 5 C. pen.

Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul Militar București a reținut următoarele:

Prin sentința penală nr. 25 din 24 februarie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus declinarea competenței soluționării cererii de revizuire formulată de revizuentul A. în favoarea Tribunalului Militar București, instanță competentă potrivit dispozițiilor art. 465 alin. (3) C. proc. pen. să soluționeze revizuirea în cazul hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului.

Cauza a fost înregistrată la instanța Tribunalului Militar București.

Analizând actele și lucrările efectuate în cauza de față, instanța a reținut, între altele, următoarele:

Prin sentința nr. 177 din 20 octombrie 1998 a Tribunalului Militar Teritorial București, inculpatul A., căpitan rez. al Serviciului Român de Informații, a fost condamnat la pedeapsa de 3 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute în art. 208 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior și art. 13 C. pen. anterior, pedeapsă integral grațiată conform art. 1 și art. 10 din Legea nr. 137/1997 și la două pedepse de câte 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute în art. 19 alin. (1) și art. 21 alin. (2) din Legea nr. 51/1991.

În baza art. 33 lit. a) și art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior, s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare, iar în temeiul art. 81 C. pen. anterior, s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei și s-a stabilit termen de încercare conform art. 82 C. pen. anterior, pentru inculpat, pe o durată de 4 ani.

Prin decizia nr. 54 din 14 iunie 1999, Curtea Militară de Apel a respins ca nefondat apelul declarat de către inculpatul A. împotriva sentinței nr. 177 din 20 octombrie 1998 pronunțată de Tribunalului Militar Teritorial București.

Prin decizia nr. 2377 din 13 mai 2002, Curtea Supremă de Justiție, Secția penală a respins ca nefondat recursul declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 54 din 14 iunie 1999.

La data de 8 ianuarie 2013, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secția a III-a, în Cauza A. și B. împotriva României, a hotărât în unanimitate că a fost încălcat dreptul revizuentului A. la un proces echitabil prevăzut în art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dreptul la libertatea de exprimare, prin atingerea dreptului de a comunica informații, prevăzut în art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Din perspectiva instanței învestită cu soluționarea acestei cereri de revizuire, unicul remediu adaptabil înlăturării consecințelor drepturilor încălcate și care continuă să se producă îl reprezintă în final admiterea cererii formulate de revizuent.

Pe fondul cauzei, Tribunalul Militar București a reținut că revizuentul A. a făcut obiectul urmăririi penale și apoi al condamnării penale pentru că în perioada ianuarie - mai 1996, în afara atribuțiilor de serviciu, a cules informații cu caracter secret, pe care le-a transmis în afara cadrului legal, respectiv prin prezentarea acestora la data de 13 mai 1996 într-o conferință de presă.

În îndeplinirea sarcinilor de serviciu din cadrul compartimentului de supraveghere-înregistrare a comunicațiilor de la unitatea de transmisiuni din cadrul Serviciului Român de Informații, revizuentul a apreciat că procesul de interceptare a convorbirilor telefonice nu era garantat în totalitate de elementele de legalitate necesare unei astfel de proceduri.

Neregulile pe care revizuentul le-a constatat, respectiv faptul că rubricile din registrul compartimentului se completau cu creion, aceste rubrici nu erau complete, uneori nu era specificat numele real al persoanei ascultate, faptul că nu se preciza adresa postului telefonic pus sub ascultare și că nu exista întotdeauna o concordanță între persoana indicată în registru și titularul real al postului telefonic, au fost disfuncții care l-au determinat să aprecieze că în cadrul acestui compartiment se desfășurau activități nelegale.

Este fără îndoială că, urmare a unor constatări proprii în compartimentul în care-și desfășura activitatea, corelată cu relatări din presa vremii asupra activității unor cadre cu funcții de conducere din serviciu, revizuentului i-a fost alimentată temerea că legalitatea este încălcată și că, în consecință, respectarea Constituției prevalează în final oricărui ordin, instrucțiune și regulament interior.

În aceste circumstanțe, convins fiind de justețea demersului său, revizuentul procedează la sustragerea unui număr de 11 casete audio conținând înregistrări ale unor convorbiri de la posturile telefonice, convins fiind că acestea aparțin unor persoane interceptate fără mandat.

Situația de fapt, astfel cum a fost prezentată, evidențiază indubitabil atitudinea conștiinței făptuitorului față de faptele comise și urmările acestora în sensul inexistenței vinovăției ca trăsătură esențială a infracțiunilor

prevăzute în

art. 19 alin. (1) și art. 21 alin. (2) din Legea nr. 51/1991.

Față de cele mai sus arătate, Tribunalul Militar București, în rejudecarea cauzei, a apreciat că trebuie să achite pe inculpatul A., în baza art. 396 alin. (1) și (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., pentru comiterea infracțiunilor

prevăzute în

art. 19 alin. (1) din Legea nr. 51/1991, cu aplicarea art. 5 C. pen., precum și în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 51/1991, cu aplicarea art. 5 C. pen., respectiv faptele nu au fost săvârșite cu vinovăția prevăzută de lege.

În ceea ce privește săvârșirea infracțiunii de furt în formă continuată

prevăzută în

art. 208 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, reținută în sarcina inculpatului pentru că în perioada 1990 - martie 1996 a sustras în mod repetat în dauna Serviciului Român de Informații un număr de 32 casete, prima instanță a reținut următoarele:

Din ansamblul actelor și lucrărilor dosarului ce au stat la baza condamnării pentru sustragerea repetată a casetelor, a rezultat că, din totalul de 32 casete trecute fără drept în posesia inculpatului, 11 au făcut obiectul suportului magnetic al înregistrărilor convorbirilor telefonice interceptate în cadrul Serviciului Român de Informații.

Aceste 11 casete nu au fost sustrase în scopul însușirii pe nedrept, astfel cum se precizează în

„verbum regens”

al infracțiunii de furt din vechea reglementare a Codului penal, ci în scopul dovedirii de către inculpat a activităților de interceptare ilegală efectuate în compartimentul unității în care-și desfășura activitatea și predate deputatului C. pentru a fi folosite în conferința de presă din data de 13 mai 1996.

Restul casetelor audio intrate în posesia inculpatului (22 casete) au fost folosite, așa cum se reține în motivarea hotărârii de condamnare nr. 177 din 20 octombrie 1998, în interes personal, iar din acestea numai 17 casete audio „la momentul recuperării aveau caracteristici fizico-materiale ce atestau faptul că erau aproape noi și se aflau în perfectă stare de funcționare.”

Prima instanță a apreciat că, în cauză, pericolul social al însușirii de către inculpat a 17 casete audio lipsește, în circumstanțele în care valoarea prejudiciului cauzat era la data pronunțării hotărârii de condamnare (sentința penală nr. 177 din 20 octombrie 1998) de 271.398,40 lei.

Dând relevanță dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 255/2013, instanța a dispus achitarea.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat apel Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar București.

Apelul Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar București a fost respins ca nefondat, conform art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., hotărârea atacată fiind menținută.

Împotriva acestor hotărâri a declarat recurs Parchetul Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel.

Examinând cauza, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

I. Legea procesual penal

ă aplicabilă. Admisibilitatea recursului. Limitele învestirii Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Este fondată susținerea parchetului în sensul că în speță sunt aplicabile dispozițiile procesual penale ce reglementau soluționarea căilor de atac, astfel cum erau în vigoare la momentul soluționării definitive a cauzei finalizată prin condamnarea numitului A., respectiv la data de 13 mai 2002.

Se constată că, atât de la momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare a cărei revizuire se cere, cât și după formularea cererii de revizuire, au intervenit modificări ale legii procesual penale.

În ce privește dispozițiile ce reglementează soluționarea cererii de revizuire, sunt incidente prevederile art. 465 C. proc. pen., intrate în vigoare la 1 februarie 2014, în conformitate cu principiul imediatei aplicări a legii de procedură, principiu reafirmat prin art. 3 din Legea nr. 255/2013. În plus, se constată că în materia revizuirii nu există dispoziții tranzitorii, prevăzute ca excepție de la principiul menționat.

La momentul intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală, cauza se afla în curs de soluționare (cererea a fost formulată la data de 6 ianuarie 2014, iar, ulterior, prin sentința penală nr. 25 din 24 februarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători, s-a dispus trimiterea cererii de revizuire la Tribunalul Militar București).

Conform art. 465 alin. (12) C. proc. pen.: „hotărârea pronunțată este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită.” Or, așa cum s-a reținut, hotărârea a cărei revizuire se cere a fost supusă căii de atac a apelului la Curtea Militară de Apel și recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Este adevărat că, potrivit Codului de procedură penală în vigoare, calea de atac a recursului nu mai este reglementată, iar potrivit normelor de competență, Înalta Curte de Casație și Justiție nu are în atribuții soluționarea unei asemenea căi de atac.

Legea nr. 255/2013 conține, însă, dispoziții tranzitorii referitoare la recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, prevăzând în art. 12 alin. (1) că acestea rămân în competența aceleiași instanțe și se judecă potrivit dispozițiilor legii vechi referitoare la recurs.

În speță, însă, la momentul intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală nu ne aflam într-o atare situație, la acel moment cererea de revizuire nefiind încă soluționată. Abia după pronunțarea deciziei prin care Tribunalul Militar București a desființat hotărârea de condamnare s-a redeschis procedura de soluționare a căilor de atac cu privire la soluția pronunțată asupra fondului cauzei.

Drept urmare, noile dispoziții procesual penale sunt aplicabile numai în ceea ce privește procedura de soluționare a cererii de revizuire - art. 465 C. proc. pen. intrat în vigoare la 1 februarie 2014. După pronunțarea hotărârii de desființare a hotărârii de condamnare, ultraactivează dispozițiile Codului de procedură penală referitoare la exercitarea căilor de atac, în vigoare la momentul soluționării inițiale a cauzei pe fond  - art. 385

1

și urm. C. proc. pen. anterior.

Dispozițiile art. 465 alin. (12) C. proc. pen. se constituie, astfel, într-o excepție de la regulile de competență (în special competență funcțională) prevăzute în Partea generală, Titlul III - Capitolul II din Codul de procedură penală. Specificul revizuirii în cazul hotărârilor pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului impune reguli speciale referitoare la sistemul căilor de atac, având în vedere că, în atare situație, prin revizuire se urmărește repunerea părților în situația anterioară încălcării unui drept prevăzut de Convenție. În mod firesc, și hotărârea pronunțată în procedura revizuirii trebuie să urmeze aceleași etape ca și în procesul desfășurat anterior, în urma căruia a fost pronunțată hotărârea de condamnare a cărei revizuire se cere.

De altfel, problema de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 2/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. Deși a avut în vedere o situație specifică (cea în care recursul ca a doua cale ordinară de atac reglementată de legea veche a fost exercitat de către procuror și nu de către inculpat, cum a fost cazul în speță), această decizie stabilește la nivel de principiu, în materia căilor de atac exercitate în situația procedurii revizuirii în cazul hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului, ultraactivitatea legii procesual penale aplicabilă la momentul soluționării fondului cauzei și al rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

Astfel, fără a distinge după cum soluția pronunțată inițial sau după rejudecarea cauzei în procedura revizuirii a fost de achitare sau de condamnare, prin decizia de mai sus s-a stabilit că, „în urma desființării deciziei date în recurs, în calea de atac a revizuirii reglementată în procedura prevăzută de art. 465 din Codul de procedură penală, în condițiile în care cauza a parcurs trei grade de jurisdicție (primă instanță, apel și recurs), în ultimă instanță soluționându-se recursul procurorului, calea de atac este recursul în forma și reglementarea prevăzută de lege la data judecării recursului inițial.”

La fel, în speța de față, prin decizia pronunțată de Tribunalul Militar București a fost desființată hotărârea inițială de condamnare și, implicit, prin efectul legii, au fost desființate atât hotărârea pronunțată în apel, cât și cea pronunțată în recurs, ultima în data de 13 mai 2002, de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Drept urmare, având în vedere dispozițiile art. 465 alin. (12) C. proc. pen., precum și Decizia nr. 2/2015 pronunțată în dezlegarea unei chestiuni de drept, luând în considerare și principiul egalității de tratament, neexistând niciun temei pentru a distinge după cum calea de atac a recursului este sau nu exercitată de către procuror, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că recursul ce face obiectul cauzei de față este admisibil, fiind aplicabile dispozițiile Codului de procedură penală în vigoare la 13 mai 2002 (varianta Codului, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 169/2002, publicată în M. Of. nr. 261 din 18 aprilie 2002), hotărârea pronunțată în cererea de revizuire fiind supusă atât apelului, cât și recursului.

În concluzie, procedura de soluționare a recursului este reglementată de aceste dispoziții, ce vor fi avute în vedere de Înalta Curte de Casație și Justiție în cele ce urmează.

II. Analiza cazurilor de casare:

șita aplicare a legii prin admiterea cererii de revizuire -

caz de casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 17

1

C. proc. pen. anterior, pe motiv că:

- niciuna din consecințele grave ale încălcării Convenției nu mai continuă să se producă, revizuentul fiind reabilitat de drept;

- chiar dacă se constată că se mai produc consecințele grave ale încălcării Convenției, ele nu pot fi remediate prin revizuirea hotărârii pronunțate.

Potrivit art. 385

9

alin. (1) pct. 17

1

C. proc. pen. anterior, este supusă casării hotărârea contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greșită aplicare a legii. Acest caz de casare vizează exclusiv aspecte de legalitate, fără să poată fi examinată situația de fapt sau aprecierea instanței asupra mijloacelor de probă.

Din acest punct de vedere, se constată că motivele de recurs vizează aspecte de legalitate, deoarece parchetul critică îndeplinirea condițiilor de admitere a cererii de revizuire, astfel cum sunt prevăzute în dispozițiile art. 465 alin. (1) C. proc. pen.

Critica este, însă, nefondată.

Nu poate fi acceptată susținerea că argumentul instanței de apel în sensul că „hotărârea de condamnare a rămas în vigoare” conduce la revizuirea tuturor hotărârilor pentru care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea unui drept protejat de Convenție, ceea ce ar face inutile condițiile prevăzute în art. 465 C. proc. pen. Tocmai aceste condiții se constituie într-un veritabil filtru de admitere a cererii de revizuire, pentru că, în caz contrar, pronunțarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a unei hotărâri de constatare a încălcării drepturilor prevăzute în Convenție ar fi suficientă pentru admiterea revizuirii.

Într-adevăr, în cauză a intervenit reabilitarea de drept, termenul de reabilitare împlinindu-se, conform modului de calcul al termenelor substanțiale, la data de 12 mai 2006. Această împrejurare nu constituie, însă, un temei pentru a considera că încălcarea drepturilor prevăzute de Convenție, astfel cum a fost constatată prin hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului, nu continuă să se producă. Efectele reabilitării constau în încetarea decăderilor, interdicțiilor și incapacităților ce decurg dintr-o hotărâre de condamnare, însă, reabilitarea are ca și situație premisă tocmai soluția de condamnare, prin intermediul căreia s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat săvârșirea cu vinovăție de către inculpat a unei fapte prevăzute de legea penală.

În acest sens, se constată că, în mod corect, Curtea Militară de Apel a reținut că reabilitarea nu are valoarea constatării lipsei de vinovăție penală a revizuentului și că, în cazul revizuirii, nu o iertare de consecințe pe viitor se cere, ci o constatare a nevinovăției persoanei și a netemeiniciei hotărârii, în general, așa încât consecințele condamnării se sting doar formal prin reabilitare.

Hotărârea de condamnare este urmarea desfășurării procesului penal, care ar trebui să aibă loc cu respectarea tuturor dispozițiilor legale, iar în cazul de față, prin hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a constatat încălcarea acestor dispoziții, mai precis încălcarea dreptului la liberă exprimare și a dreptului la proces echitabil, prin aceea că

instanțele interne au refuzat să verifice dacă părea justificată clasificarea „strict secret”, în lumina eventualelor date culese de SRI, precum și să răspundă la întrebarea dacă interesul păstrării confidențialității informațiilor prevala asupra interesului public de a lua cunoștință de presupusele interceptări fără drept, că instanțele interne nu s-au străduit să examineze cauza sub toate aspectele, limitându-se la a constata doar existența actelor de autorizare prevăzute de lege, deși era vorba despre un argument esențial în apărarea reclamantului, pe care instanțele l-au lăsat fără răspuns

(paragraf 131)

, elemente

suficiente Cur

ții pentru a concluziona că această cauză care a condus la condamnarea penală a reclamantului nu a fost soluționată într-un mod echitabil, fiind încălcat art. 6 paragraf 1 din Convenție

(paragraf 132).

Curtea mai concluzionează că atingerea adusă dreptului la libertatea de exprimare a reclamantului, în special a dreptului său de a comunica informații, nu era „necesară într-o societate democratică”, așa încât a fost încălcat art. 10 din Convenție

(paragraf 120).

În atare situație, este nu numai nefiresc, dar și inechitabil să i se opună condamnatului intervenirea reabilitării prin raportare la o hotărâre de condamnare a cărei justețe este pusă sub semnul întrebării prin constatarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a unor încălcări grave ale Convenției, cu atât mai mult cu cât constatarea încălcării art. 10 din Convenție vizează nu doar aspecte de procedură, ci are o strânsă legătură cu fapta comisă și este relevantă pentru stabilirea vinovăției.

Astfel, referitor la actul de conduită al lui A., Curtea de la Strasbourg a reținut că în

circumstanțele specifice ale cauzei, divulgarea faptelor denunțate direct opiniei publice putea fi justificată

(paragraf 100),

că informațiile divulgate de reclamant vizau chestiuni foarte importante care aparțin dezbaterii politice într-o societate democratică, asupra cărora opinia publică are un interes legitim de a fi informată

(paragraf 103),

că mai multe elemente sprijineau afirmațiile reclamantului potrivit cărora s-au efectuat interceptări telefonice fără drept în cadrul SRI și acesta avea motive rezonabile să creadă că informațiile divulgate erau adevărate, motive pentru care Curtea conchide că A. era animat de intențiile declarate și că a acționat cu bună-credință

(paragrafele 108, 113, 118).

În plus, reabilitarea este strâns legată de factorul timp, intervenind după trecerea unei anumite perioade prevăzute de lege, în cazul de față, la data împlinirii termenului de încercare, iar posibilitatea de promovare a cererii de revizuire depinde de soluționarea cauzei de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, fără ca vreuna din durata acestor perioade să poată fi imputată condamnatului.

Suplimentar, trebuie avut în vedere că dispozițiile art. 465 C. proc. pen. nu prevăd ca și motiv de respingere a cererii de revizuire intervenirea reabilitării (la fel cum nici dispozițiile art. 457 C. proc. pen. nu limitează formularea cererii de revizuire cel mai târziu până la împlinirea termenului de reabilitare).

Drept urmare, reabilitarea condamnatului este numai una din împrejurările ce trebuie evaluate de către instanță la verificarea condiției prevăzute în art. 465 alin. (1) C. proc. pen. referitoare la producerea în continuare a consecințelor grave ale încălcării Convenției.

De altfel, chiar din jurisprudența invocată de către parchet rezultă că Înalta Curte de Casație și Justiție a avut în vedere intervenirea reabilitării de drept, însă, a luat în considerare și alte aspecte, respectiv constatările Curții Europene a Drepturilor Omului în ce privește încălcarea Convenției, dar și acordarea unei satisfacții echitabile prin recunoașterea încălcării și acordarea unor sume de bani de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, în cauza soluționată prin decizia penală nr. 420 din 18 mai 2009 de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 judecători, nu a fost avută în vedere doar împrejurarea intervenirii reabilitării, ci s-a analizat efectul concret pe care încălcările constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului l-au produs asupra desfășurării judecății și s-a stabilit că, în cazul în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea drepturilor garantate de art. 5 paragraful 1 și art. 8 din Convenție, însă hotărârea de condamnare a inculpaților s-a pronunțat în urma unei proceduri necontestată sub aspectul caracterului său echitabil, iar consecințele condamnării au încetat prin efectul reabilitării de drept, cererea de revizuire este nefondată.

În cauza soluționată prin decizia penală nr. 224 din 5 noiembrie 2012 de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea dispozițiilor art. 6 paragraf 1 și 3 din Convenție în ceea ce privește echitatea procedurii, deoarece instanța de recurs a schimbat încadrarea juridică a faptelor în timpul deliberării, încălcând astfel dreptul la apărare al inculpatului. Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat intervenită reabilitarea de drept și a apreciat că recunoașterea încălcării drepturilor, precum și suma acordată de către instanța europeană pentru recuperarea prejudiciului suferit de către reclamant se înscriu în accepțiunea noțiunii de „satisfacție echitabilă”, fiind suficientă pentru înlăturarea prejudiciului moral produs revizuentului.

În cauza soluționată prin decizia penală nr. 3 din 13 ianuarie 2014 de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea dispozițiilor art. 6 paragraf 1 și 3 din Convenție și încălcarea dreptului prevăzut în art. 10 din Convenție, deoarece mijloacele utilizate au fost disproporționate în raport cu scopul urmărit, instanțele interne depășind ceea ce constituie o restricție necesară a libertății de exprimare a petentei, deoarece, cel puțin o parte din afirmațiile reclamantei, se înscriau în contextul unei dezbateri de ordin general. Și în acest caz, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că nu este îndeplinită condiția legală și obligatorie ce impune continuarea producerii consecințelor grave ale încălcării Convenției și după pronunțarea Curții Europene a Drepturilor Omului, deoarece a intervenit reabilitarea de drept și prejudiciul moral încercat de revizuentă ca urmare a hotărârii de condamnare a fost compensat nu doar prin constatarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a încălcării dreptului la liberă exprimare, ci și material prin acordarea unei sume de bani pentru prejudiciul moral suferit, sumă care fusese deja achitată de statul român, considerându-se că a fost de natură să compenseze în integralitate încălcarea de către instanțele române a art. 10 din Convenție. De asemenea, în această speță, Înalta Curte de Casație și Justiție a examinat și un alt motiv invocat de revizuentă, referitor la utilizarea de către partea adversă a hotărârii penale de condamnare, ca probă în alte cauze.

În ce-l privește pe revizuentul A., Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcări grave prin raportare la art. 6 și art. 10 din Convenție, încălcări care vizează echitatea desfășurării procesului penal, dreptul la apărare și dreptul la liberă exprimare al acuzatului, precum și probele pe baza cărora a fost dispusă condamnarea. Acestea constituie aspecte importante ce afectează justețea procesului penal și stabilirea adevărului, cu influență determinantă asupra soluției pronunțate (în acest sens, constatările Curții din paragrafele 100, 103, 104, 108, 109, 111, 113, 117, 118).

În plus, atât desfășurarea procesului penal, cât și hotărârea de condamnare au suscitat în mod deosebit interesul opiniei publice, cazul fiind intens mediatizat, având în vedere calitatea inculpatului de ofițer al Serviciului Român de Informații, dar și modul în care a acționat, respectiv prin divulgarea unor informații secrete dobândite în timpul serviciului, precum și importanța valorilor a căror protejare a invocat-o, fiind vorba despre legalitatea interceptării convorbirilor telefonice, inculpatul A. dezvăluind în mass-media că Serviciul Român de Informații procedează, în lipsa unui mandat legal, la interceptarea convorbirilor telefonice ale unor persoane cunoscute, fiind vorba despre politicieni și oameni de afaceri.

Chiar în condițiile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat existența acestor încălcări și a oferit în compensație o sumă de bani revizuentului, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că prejudiciul moral cauzat prin pronunțarea hotărârii de condamnare, fără a-i da posibilitatea acuzatului să administreze probe în apărare și fără ca instanțele să examineze toate apărările (art. 6 din Convenție) și prin încălcarea dreptului la liberă exprimare (art. 10 din Convenție) este atât de însemnat, încât nici pronunțarea hotărârii de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului și nici intervenirea reabilitării de drept nu au stopat consecințele grave ale încălcărilor constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, impunându-se rejudecarea cauzei prin desfășurarea în condiții de echitate a procesului penal.

Referitor la efectele pronunțării hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului, trebuie reamintit, așa cum se reține și în Decizia nr. 2/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, că analiza dispozițiilor art. 465 C. proc. pen., referitoare la revizuirea în cazul hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului, relevă că această cale extraordinară de atac are o natură juridică tipică, aparte, determinată de fundamentul, obiectul, funcționalitatea și funcția sa procesuală, care o deosebește de celelalte căi extraordinare de atac, mai ales prin aceea că determină examinarea din nou a cauzei pe fond, prin retractarea de către instanță a propriei soluții.

Esența acestei proceduri o reprezintă garanția ce i se oferă acuzatului, în sensul că exigențele referitoare la executarea hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului sunt respectate, iar acest lucru se va putea realiza doar prin repunerea părții în situația în care se afla la data încălcării dreptului, indiferent că este vorba despre prima instanță, instanța de apel sau de recurs.

Deși Curtea Europeană a Drepturilor Omului lasă la latitudinea statelor alegerea mijloacelor la care vor recurge pentru a pune capăt violării constatate și pentru a îndepărta consecințele acesteia, se poate afirma că statul pârât este obligat nu numai să se abțină de la a stânjeni în vreun fel exercitarea eficace a dreptului de sesizare a instanței europene și să furnizeze toate facilitățile pentru stabilirea faptelor, ci și să coopereze mai departe pentru asigurarea eficacității soluției adoptate de instanța europeană.

Fără a putea aprecia asupra temeiniciei soluției pronunțată în speță asupra fondului cauzei în urma soluționării cererii de revizuire (din cauza limitelor învestirii instanței de recurs), Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să omită faptul că însăși soluția de achitare pronunțată ca urmare a rejudecării cauzei după admiterea cererii de revizuire (în condițiile în care parchetul nu a atacat soluția de achitare pentru lipsa vinovăției) vine să confirme persistența încălcării drepturilor prevăzute de Convenție și utilitatea revizuirii, ca mijloc procedural prin intermediul căruia s-a ajuns la pronunțarea unei soluții contrare celei dispuse anterior prin încălcarea art. 6 și art. 10 din Convenție.

Altfel spus, după rejudecarea cauzei s-a ajuns la concluzia lipsei de vinovăție a revizuentului A., ceea ce nu se putea obține decât pe calea procedurii revizuirii.

Pe de altă parte, în ce privește consecințele condamnării, se constată, într-adevăr, că prin hotărârea de condamnare nu au fost stabilite decăderi sau interdicții care să vizeze pierderea locului de muncă al revizuentului sau imposibilitatea desfășurării activității de care s-a folosit la comiterea infracțiunilor pentru care a fost acuzat, iar trecerea în rezervă a acestuia s-a dispus pe cale administrativă, prin aplicarea unei sancțiuni disciplinare, anterior începerii urmăririi penale în cauza de față (urmărirea penală a început față de învinuitul căpitan A. în data de 31 iulie 1996, iar trecerea în rezervă a operat anterior, prin Ordinul Directorului Serviciului Român de Informații din 27 mai 1996).

Se constată, însă, că această decizie administrativă a fost emisă la scurt timp după declanșarea cercetărilor în cauza penală de față, respectiv după data de 14 mai 1996, când Parchetul General de pe lângă Curtea Supremă de Justiție s-a sesizat din oficiu, sesizare ce a avut loc a doua zi după conferința extraordinară de presă în cadrul căreia A. a făcut dezvăluirile în mass-media și după ce, la data de 20 mai 1996, a fost efectuată o percheziție la domiciliul numitului A. și acesta a fost audiat de procuror.

Mai mult, temeiul legal al trecerii în rezervă îl constituie dispozițiile art. 85 alin. (1) lit. j) și alin. (2) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, dispoziții care se referă la comiterea unor abateri grave de la prevederile regulamentelor militare sau de la alte dispoziții legale, ipoteză în care trecerea în rezervă se face la propunerea consiliului de judecată al unității. Decizia de trecere în rezervă nu a fost comunicată niciodată revizuentului, iar din adeverința din 4 octombrie 2013 emisă la cererea acestuia, la fel ca și din adresa din 31 mai 1996 emisă de Serviciul Român de Informații către Parchetul General de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, rezultă numai temeiul legal al măsurii, fără să se arate motivele concrete ce au determinat aplicarea sancțiunii disciplinare.

Având în vedere parcursul profesional al revizuentului, luând în considerare momentul și împrejurările în care a fost emisă decizia administrativă de trecere în rezervă (înainte de începerea urmăririi penale, dar la scurt timp după ce, în data de 13 mai 1996, A. a făcut dezvăluirile în mass-media, după sesizarea din oficiu a organului de urmărire penală, după efectuarea percheziției și după audierea lui A. de către procuror), rezultă cu claritate strânsa legătură între aplicarea sancțiunii disciplinare și cauza penală de față, fiind vorba despre aceleași fapte care au făcut obiectul acuzației penale. Față de cele reținute, apare ca plauzibilă susținerea revizuentului în sensul că datorită acestei strânse legături nu a atacat decizia administrativă de trecere în rezervă, considerând că existența anchetei penale, iar ulterior pronunțarea hotărârii de condamnare, nu-i ofereau nicio speranță cu privire la desființarea deciziei administrative de trecere în rezervă.

Reiese astfel că, deși din punct de vedere formal, trecerea în rezervă nu este consecința procesului penal și a hotărârii de condamnare, în realitate, această măsură (atât în ce privește luarea sa, cât și, ulterior, definitivarea), implicit, cariera militară a revizuentului, au fost în mod puternic influențate de formularea acuzațiilor penale și, ulterior, de condamnare.

Este adevărat că unul din capetele de cerere adresate Curții Europene a Drepturilor Omului avea ca obiect repunerea în drepturi cu toate consecințele ce decurg din aceasta, având în vedere că în urma încălcării drepturilor sale A. și-a pierdut locul de muncă și drepturile salariale aferente, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a respins cererea. Soluția a avut în vedere însă faptul că „prejudiciul pretins nu a fost susținut de documente justificative” (paragraf 177) și nu lipsa unei legături între condamnare și consecințele negative asupra carierei. Dimpotrivă, în hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului s-a constatat că sancțiunea penală a avut repercusiuni extrem de negative asupra carierei reclamantului A. (paragraf 119).

Prin decizia atacată s-a reținut în mod corect că nici cu ocazia soluționării apelului nu au fost depuse documente care să ateste motivul trecerii în rezervă și din care să rezulte că nu există legătură de cauzalitate cu faptele pentru care a fost inculpat, judecat și condamnat revizuentul A.

Este, de asemenea, adevărat că prin pronunțarea unei noi hotărâri în urma revizuirii nu se poate determina reîncadrarea numitului A. în funcția și pe postul deținute anterior condamnării, însă, dată fiind calitatea acestuia de militar de carieră, având în vedere gravitatea încălcărilor constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dar și anvergura cazului penal, nu poate fi omisă o altă consecință firească a unei hotărârii de condamnare, și anume supunerea numitului A. oprobriului public, dar și crearea unui prejudiciu moral important constând în nemulțumirea, frustrarea acestuia de a nu fi judecat în mod echitabil, cu consecința pronunțării unei hotărâri de condamnare prin atestarea vinovăției, pe care, potrivit hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului, A. a încercat fără succes să o combată, prin solicitarea administrării unor probe ce au fost refuzate și prin invocarea unor argumente neanalizate de instanțe.

Așa cum reiese din motivele de revizuire, A. a urmărit repunerea sa în situația anterioară, solicitând rejudecarea cauzei și înlăturarea condamnării în condițiile în care chiar prin hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului se constată producerea unui puternic prejudiciu moral pentru condamnat, nu doar prin încălcarea dreptului la apărare, ci și prin încălcarea dreptului la liberă exprimare, în condițiile în care A. era acuzat de dezvăluiri cu privire la o temă de interes public covârșitor pentru societatea românească. În acest sens, se constată că revizuentul a invocat crearea unui statut dezonorant, conferit de condamnarea sa penală pentru un demers justificat din punct de vedere etic și civic, aspecte constatate și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (paragrafele 100, 103, 104, 113, 117, 118). Or, așa cum s-a arătat, încălcările constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului vizează aspecte importante, ce afectează justețea procesului penal și stabilirea adevărului, cu influență determinantă asupra soluției pronunțate.

Rezultă, în acest fel, că revizuirea hotărârii este de natură să producă efecte concrete asupra situației revizuentului.

Înalta Curte de Casație și Justiție mai reține și faptul că despăgubirile stabilite prin hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului nu acoperă prejudiciul moral suferit de inculpat prin pronunțarea hotărârii de condamnare, având în vedere contextul factual și calitatea de militar - ofițer al Serviciului Român de Informații a lui A., mediatizarea cazului și interesul general pentru subiectul în discuție, dar și gravitatea încălcărilor stabilite prin hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului, toate acestea justificând necesitatea reluării procesului penal în condiții de echitate.

În ceea ce privește critica parchetului cu privire la argumentul invocat de Curtea Militară de Apel în sensul că hotărârea de condamnare are și un potențial efect de descurajare asupra unor alți funcționari care ar dori să aducă la cunoștința opiniei publice fapte nelegale, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acest argument a fost preluat de Curtea Militară de Apel chiar din Hotărârea A. și B. împotriva României, în care, sub aspectul încălcării art. 10 din Convenție, se menționează (paragraf 119):

„În cele din urmă, Curtea observă că reclamantul a fost condamnat penal la o pedeapsă cu închisoarea de doi ani cu suspendarea executării. Această sancțiune nu numai că a avut repercusiuni extrem de negative asupra carierei sale, dar risca, de asemenea, să aibă un efect de descurajare asupra altor agenți SRI și să-i descurajeze să semnaleze fapte nelegale. În plus, ținând seama de ecoul pe care l-a avut cauza reclamantului în mass-media, sancțiunea putea avea un efect de descurajare nu doar asupra agenților SRI, ci și asupra altor funcționari publici și angajați (Guja, citată anterior, pct. 95; Heinisch, citată anterior, pct. 91).”

Deși acesta nu este un argument dirimant pentru admiterea cererii de revizuire, nu poate fi ignorat, chiar în condițiile în care după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare a numitului A. a fost adoptată Legea nr. 571/2004 privind protecția personalului din autoritățile publice, instituțiile publice și din alte unități care semnalează încălcări ale legii, căci adoptarea acestei legi trebuie luată în considerare dintr-o altă perspectivă, și anume aceea că un comportament de tipul celui pentru care numitul A. a fost condamnat a fost ulterior legitimat de către Parlamentul României, fără ca A. să fi avut posibilitatea de a beneficia de o atare protecție la momentul comiterii faptelor. Această împrejurare este, de altfel, menționată și în Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului (paragraf 99):

„Curtea observă că între timp România a optat, prin adoptarea Legii nr. 571/2004, pentru o legislație specifică pentru protecția avertizorilor care ocupă o funcție publică. Acest lucru nu schimbă faptul că modificarea legislativă respectivă, care trebuie salutată cu atât mai mult cu cât foarte puține state s-au angajat în această direcție (...), a survenit la mult timp în urma faptelor denunțate de reclamant și nu era aplicabilă acestuia.”

ără administrarea de probe,

motiv de recurs subsidiar - cazul de casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 17

1

C. proc. pen. anterior:

Nu se poate susține că rejudecarea cauzei după admiterea cererii de revizuire a avut loc fără administrarea de probe, întrucât, așa cum reiese din actele și lucrările dosarului, așa cum se menționează în decizia atacată și așa cum se indică chiar în motivele de recurs, Tribunalul Militar București a dispus atașarea dosarului de fond și a volumelor de urmărire penală în care se regăseau documente clasificate. De asemenea, în temeiul art. 352 alin. (11) C. proc. pen., Tribunalul Militar București a solicitat declasificarea de către Serviciul Român de Informații a acestor documente. S-a constatat că documentele din volumul I nu sunt clasificate și au fost atașate de către Serviciul Român de Informații celelalte documente, care au fost declasificate în parte. În același temei legal, instanța a solicitat declasificarea documentelor de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Camera Deputaților, ca autorități emitente.

În concluzie, se constată că rejudecarea cauzei s-a realizat în urma administrării unor probe noi, așa încât nu se poate susține că a fost formală sau nelegală.

În cuprinsul hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului au fost indicate punctual probele solicitate de către condamnatul A. care au fost refuzate de către instanțele care au dispus condamnarea, menționându-se, de asemenea, că instanțele nu au efectuat o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și probelor depuse de către reclamant.

Desigur, rejudecarea cauzei după admiterea cererii de revizuire trebuie să aibă în vedere constatările Curții Europene a Drepturilor Omului (în acest sens, decizia nr. 367 din 23 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 9 judecători,

www.scj.ro

, invocată de parchet), însă, instanța de rejudecare nu este obligată să administreze în totalitate probele la care Curtea Europeană a Drepturilor Omului face referire, putând aprecia asupra utilității, dar și asupra posibilității administrării respectivelor probe.

Așa cum s-a arătat, în cauza de față instanța de rejudecare a procedat la readministrarea unor mijloace de probă, împrejurarea că nu a procedat la administrarea tuturor probelor neconstituind o chestiune de nelegalitate, ci de oportunitate, ținând de aprecierea instanței - ca și atribut conferit de lege exclusiv pentru instanța de fond și instanța de apel, fiind un aspect ce nu mai poate fi cenzurat cu ocazia soluționării recursului.

Este adevărat că revizuentul a solicitat completarea probatoriului în fața Tribunalului Militar București prin referire la constatările Curții Europene a Drepturilor Omului, cererea sa nefiind admisă. Doar din această perspectivă, Înalta Curte de Casație și Justiție poate efectua un examen de legalitate, prin raportare la încălcările constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și necesitatea desfășurării procesului penal în condiții de echitate.

În urma acestei analize, luând în considerare soluția de achitare pronunțată de către instanțele de rejudecare, nu se poate constata afectarea dreptului la apărare al inculpatului A., așa încât cererea parchetului de casare a hotărârii și trimitere a cauzei spre rejudecare la Tribunalul Militar București este nefondată.

3.

Încălcarea autorității de lucru judecat -

caz de casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 17

1

C. proc. pen. anterior:

Motivul de recurs se încadrează în cazul de casare mai sus menționat, deoarece vizează legalitatea soluției, însă Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază nefondată și această critică.

Posibilitatea părții de a exercita revizuirea în cazul hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului vine să confirme faptul că dreptul la un proces echitabil în fața instanței naționale este garantat de art. 6 paragraf 1 din Convenție.

Acest drept trebuie să fie interpretat în lumina preambulului Convenției, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante, iar unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluția dată de către instanțe în mod definitiv oricărui litigiu să nu mai fie rejudecată (a se vedea Cauza Brumărescu contra României), securitatea raporturilor juridice presupunând respectarea principiului autorității de lucru judecat, adică a caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești (Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52854/99, paragraf 52).

Principiul autorității de lucru judecat este, însă, limitat atunci când se constată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului încălcarea unui drept prevăzut de Convenție și impune instanțelor obligația de a relua procesul din stadiul în care s-a aflat partea în momentul încălcării dreptului.

Deși din considerentele hotărârii pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza A. și B. împotriva României rezultă că analiza Curții s-a axat în principal pe infracțiunile prevăzute de legea siguranței naționale, se constată însă că instanța europeană face mențiune expresă cu privire la furtul casetelor, analizând încălcarea art. 10 din Convenție, din perspectiva susținerilor reclamantului care a considerat condamnarea sa penală ca fiind o ingerință în dreptul său la libertatea de exprimare, argument ce nu a fost contestat de Guvern. Curtea a considerat că această măsură pronunțată împotriva reclamantului pe motiv că a făcut publice informații secrete și și-a însușit unsprezece casete în vederea fundamentării susținerilor sale se interpretează ca o „ingerință a unei autorități publice” în exercitarea, de către persoana în cauză, a dreptului său la libertatea de exprimare garantat prin art. 10 paragraf 1 din Convenție (paragraf 77).

În plus, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a limitat în mod expres efectul constatării încălcărilor doar la condamnarea pentru infracțiunile prevăzute în Legea nr. 51/1991, iar o atare concluzie nu poate fi dedusă luând în considerare și strânsa legătură între, pe de o parte, infracțiunile de culegere și transmitere de informații cu caracter secret în afara cadrului legal, respectiv de divulgare sau folosire în afara cadrului legal de informații privind viața