ÎCCJ, decizie (scj.ro #85520)

Revizuirea în cazul

hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului. Condiții. Soluții.

Desființarea hotărârilor pronunțate în primă instanță și în căile de atac, cu

trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță

Cuprins

pe materii:

Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile

extraordinare de atac. Revizuirea

Indice

alfabetic:

Drept procesual penal

-

revizuirea în cazul hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului

C. proc. pen.,

art. 408

1

Potrivit dispozițiilor art. 408

1

alin. (1) C. proc. pen., hotărârile penale definitive pot fi supuse revizuirii,

dacă există o hotărâre definitivă a Curții Europene a Drepturilor Omului prin

care s-a constatat o încălcare a unui drept prevăzut în Convenția europeană

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, iar

consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă și nu pot fi

remediate decât prin revizuirea hotărârii penale definitive pronunțate de

instanța română. Condițiile prevăzute în art. 408

1

alin. (1) C.

proc. pen. sunt îndeplinite în cazul în care Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a constatat, prin hotărâre definitivă, o încălcare a prevederilor art. 6

paragraful 2 din Convenție, referitoare la prezumția de nevinovăție, încălcare

constând în influențarea opiniei publice prin declarațiile reprezentanților

autorităților privind vinovăția revizuenților, anterior pronunțării unei

hotărâri definitive de condamnare a acestora, precum și prin prezentarea

revizuenților în fața instanței în costumul locului de detenție, specific

persoanelor condamnate.

Consecințele grave ale încălcării prezumției

de nevinovăție în procesul penal finalizat prin condamnarea revizuenților

continuă să se producă, iar înlăturarea acestor consecințe presupune

desființarea hotărârilor pronunțate în primă instanță și în căile de atac, cu

trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.

I.C.C.J, Completul de 9 judecători, decizia nr. 780

din 19 octombrie 2009

Prin sentința nr.

11/P/2003 din 12 decembrie 2003, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, Secția

penală, în baza art. 254 alin. (1) și (2) C. pen. cu referire la art. 1 și art.

7 din Legea nr. 78/2000, au fost condamnați inculpații S.C. și C.D., la câte o

pedeapsă de 5 ani și 6 luni închisoare și 3 ani pedeapsa complementară a

interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) - c) C. pen.

În baza art. 248 alin.

(1) C. pen. cu referire la art. 1 și art. 17 lit. d) din Legea nr. 78/2000, au

fost condamnați aceiași inculpați la câte o pedeapsă de 2 ani închisoare.

S-a făcut aplicarea art.

33 lit. a) C. pen. și art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., contopindu-se

pedepsele aplicate în pedeapsa cea mai grea, inculpații urmând a executa

pedeapsa cea mai grea de 5 ani și 6 luni închisoare, sporită cu 6 luni, deci

câte 6 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64

alin. (1) lit. a) - c) C. pen. - pedeapsă complementară.

În baza art. 261 C. pen., a fost condamnat inculpatul S.C. la o pedeapsă de 6 luni închisoare, iar în baza art. 25

raportat la art. 260 alin. (1) C. pen., același inculpat a fost condamnat la un

an închisoare.

În baza art. 25 raportat

la art. 260 alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul C.D. la 3 pedepse de

câte un an închisoare.

În temeiul dispozițiilor

art. 1 din Legea nr. 543/2002 s-a constatat că pedeapsa de un an și cele 3

pedepse de câte un an aplicate inculpaților sunt grațiate în întregime în

condițiile art. 7 din aceeași lege.

Prin decizia nr. 1277

din 4 martie 2004 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția

penală, au fost respinse, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul

Național Anticorupție și inculpații C.D. și S.C.

În temeiul dispozițiilor

art. 34 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, după epuizarea căilor de atac interne, condamnații S.C. și C.D au

sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, invocând:

- încălcarea garanțiilor

prevăzute de art. 5 paragrafele 3 și 4 din Convenție - prin arestarea lor

preventivă și neprezentarea de îndată în fața unui magistrat, imposibilitatea

contestării legalității menținerii stării de arest și neprezentarea lor în

instanță;

- încălcarea prezumției

de nevinovăție - art. 6 paragraful 2 din Convenție - prin declarațiile date de

autorități și obligarea reclamanților de a purta uniforma specifică persoanelor

condamnate definitiv în fața instanței (curtea de apel).

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului, prin decizia din 4 martie 2008 (definitivă potrivit art. 44

paragraful 2 din Convenție la 4 iunie 2008) a constatat că:

- a avut loc încălcarea

art. 5 paragraful 3 din Convenție - reclamanții nu au fost prezentați în fața

curții de apel pentru verificarea temeiniciei măsurii arestării decât după 9

zile de la dispunerea măsurii (anterior, în fața Tribunalului Bihor, nefiind

abordat acest aspect), deci nu au fost aduși „de îndată” în fața unui

judecător/magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea de atribuții

judiciare;

- a avut loc o încălcare

a art. 5 paragraful 4 din Convenție - prin refuzul Curții Supreme de Justiție

de a examina la 14 mai 2003 recursul reclamanților împotriva hotărârii din 25

aprilie 2003 a Curții de Apel Oradea, de menținere a măsurii arestării;

- a avut loc o încălcare

a art. 5 paragraful 4 din Convenție - prin neoferirea reclamanților a

posibilității de a participa la ședințele de judecată (din 2 și 3 septembrie

2003 și 3 octombrie 2003) al căror rezultat era determinant pentru menținerea

sau revocarea arestării reclamanților, autoritățile privând astfel pe aceștia

de posibilitatea de a combate de o manieră corespunzătoare argumentele

parchetului oferite în sprijinul menținerii arestării;

- a avut loc încălcarea

art. 6 paragraful 2 din Convenție - prin declarația procurorului (cu ocazia

unui interviu TV) care a informat ziariștii asupra motivelor arestării

preventive, afirmând că reclamanții au încercat să influențeze și au amenințat

martorii (el însuși făcând presiuni asupra unui martor pentru a denunța pe

reclamanți), termenii folosiți indicând clar că reclamanții sunt vinovați de

instigare la mărturie mincinoasă, publicul fiind încurajat să creadă în

vinovăția lor, antepronunțându-se asupra faptelor obiect al judecății

magistratului competent; cu privire la declarațiile comandantului poliției, s-a

arătat că acesta s-a referit la „greșeli” - ce nu puteau viza decât acțiunile

calificate ca fapte de corupție comise de reclamanți - menționându-se fără

rezerve că ei se fac vinovați de aceste fapte. Cu privire la prezentarea în

instanță a reclamanților în costumul locului de detenție, specific persoanelor

condamnate, aceasta contravenea Legii nr. 23/1969 și Deciziei Curții

Constituționale nr. 348/1994, nefiind probat că aceștia nu aveau haine

adecvate, măsura fiind nejustificată și susceptibilă a întări în rândul opiniei

publice impresia de vinovăție a reclamanților;

- potrivit art. 41 din

Convenție s-au acordat sumele de câte 2.000 euro - daune morale fiecărui

reclamant, fiind respinsă cererea de acordare a daunelor materiale și 650 euro

- cheltuieli efectuate.

Prin cererea

înregistrată la data de 25 mai 2009 pe rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție, Completul de 9 judecători, revizuenții condamnați S.C. și C.D. au

solicitat, în temeiul art. 408

1

C. proc. pen., desființarea sentinței

penale nr. 11/P/2003 din 12 decembrie 2003 a Curții de Apel Oradea sub aspectul încălcării prezumției de nevinovăție prevăzută de art. 6 paragraful 2 din

Convenție.

S-a subliniat că prin

declarațiile procurorului M.I. și ale șefului poliției locale revizuenții au

fost indicați ca vinovați, inoculându-se convingerea opiniei publice în acest

sens, dar și influențarea opiniei judecătorilor, prin prezentarea revizuenților

în instanță, în costumul specific condamnaților, coroborată cu refuzul

președintelui Curții de Apel Oradea de a aproba folosirea îmbrăcămintei

personale.

S-a mai menționat că și

în prezent se produc consecințele încălcării prezumției de nevinovăție, acestea

neputând fi înlăturate decât prin revizuirea sentinței pronunțate de prima

instanță, la judecata în fond fiind ignorate probele propuse în apărare,

martorii apărării fiind cercetați pentru mărturie mincinoasă, procesul penal

derulat fiind, în ansamblu, viciat.

Analizând cauza prin

prisma dispozițiilor art. 408

1

C. proc. pen., se constată cererile

ca fiind întemeiate pentru următoarele considerente:

Din interpretarea

dispozițiilor art. 408

1

C. proc. pen. rezultă că admisibilitatea

unei cereri de revizuire având acest temei de drept presupune constatarea, prin

hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului, a încălcării în cauză a unui

drept prevăzut în Convenție, producerea, și în prezent, a consecințelor grave

ale acestei încălcări și imposibilitatea remedierii lor în alt mod decât prin

revizuirea hotărârii pronunțate.

Totodată, alin. (2), (3)

și (4) ale art. 408

1

C. proc. pen. prevăd titularul dreptului de a

cere revizuirea, instanța competentă a o judeca și termenul de introducere a

cererii.

Raportând considerațiile

teoretice anterior expuse speței de față se constată că sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de lege. Cererea a fost formulată în termenul prevăzut de lege, de

persoanele cărora norma procesuală le recunoaște legitimitate procesuală

activă.

În cauză, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a constatat, prin hotărâre definitivă, încălcarea

dispozițiilor art. 5 paragrafele 3 și 4 și art. 6 paragraful 2 din Convenție.

Totodată, se constată că

încălcarea drepturilor prevăzute de Convenție - cu referire la art. 6

paragraful 2 din Convenție - astfel după cum aceasta a fost anterior expusă

detaliat, produce consecințe și în prezent.

Astfel, climatul social

în care s-a desfășurat judecarea cauzei în fond la Curtea de Apel Oradea, a

fost - după cum rezultă din hotărârea Curții Europene - nefavorabil

revizuenților. Opinia publică - incluzând în această sferă și pe magistrații

însărcinați cu judecarea cauzei - putea fi în mod real influențată de

declarațiile reprezentanților autorităților (poliție și parchet), care

susțineau vinovăția revizuenților.

De asemenea, prezentarea

în instanță a acestora, în mod nejustificat, în uniforma specifică persoanelor

condamnate conducea la același efect, de inoculare a concluziei că inculpații

au comis infracțiunile pentru care sunt cercetați, fără a se aștepta verdictul

instanței competente.

Această manieră de a

proceda echivalează, în opinia instanței europene, cu încălcarea prezumției de

nevinovăție, astfel după cum aceasta este reglementată de dispozițiile art. 6

paragraful 2 din Convenție, prejudecându-se astfel fondul cauzei.

Rezultă că soluția de

condamnare pronunțată de către prima instanță - care își produce efectele

specifice și în prezent - a fost dată în condiții ce au reprezentat o încălcare

a prezumției de nevinovăție, ce opera în favoarea revizuenților din prezenta

cauză.

Așadar, înlăturarea consecințelor

încălcării dreptului prevăzut de art. 6 paragraful 2 din Convenție, care se

răsfrâng asupra procesului penal desfășurat în ansamblul său, presupune cu

necesitate desființarea hotărârii judecătorești pronunțată de prima instanță

(și, consecutiv, a deciziei instanței de control judiciar) și rejudecarea

cauzei de către aceasta, cu respectarea dreptului procesual constând în

prezumția de nevinovăție recunoscută oricărei persoane.

Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor

art. 408

1

alin. (11) lit. b) C. proc. pen., au fost admise cererile

de revizuire formulate de condamnații S.C. și C.D. împotriva sentinței nr.

11/P/2003 din 12 decembrie 2003, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, Secția

penală, a fost desființată sentința atacată, precum și decizia nr.1277 din 4

martie 2004 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală,

și s-a trimis cauza spre rejudecare Curții de Apel Oradea.