ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8018/2008

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8018/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului civil de față;

Din

examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 12 august 2002,

la Tribunalul București, reclamanții P.P.A.D., P.P.E. și P.P.M., au chemat în

judecată pe pârâții V.M., I.I.C., A.M. și Primăria Municipiului București,

solicitând ca prin hotărâre judecătorească să se dispună anularea contractelor

de vânzare-cumpărare încheiate în intervalul 5-15 noiembrie 1996, prin care s-a

transmis celor trei părți persoane fizice proprietatea unor apartamente din

imobilul situat în București.

Reclamanții au mai cerut ca instanța de

judecată să constate caracterul nelegal al exproprierii imobilului, situat în

sector 1, expropriere dispusă prin Decretul nr. 535 din 22 decembrie 1970, emis

de fostul Consiliu de Stat.

În cuprinsul cererii de chemare în judecată,

reclamanții au arătat că imobilul situat la adresa indicată anterior a fost

expropriat de la numiții

S.M. și C.C.

(autoarele reclamanților) și că formele

de expropriere sunt lovite de

nulitate absolută, că ulterior apartamentele din

clădire au fost vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 celor trei

reclamanți, dar,

contractele de vânzare-cumpărare sunt nule de drept,

lipsind obiectul lor, că

vânzătorul

și cumpărătorii au fost de rea-credință și au încheiat respectivele

contracte cu încălcarea Legilor nr. 112/1995, nr.

33/1994 și nr. 114/1996.

La data de 25

noiembrie 2002, reclamanții au depus la dosar o precizare și

completare a cererii de chemare în judecată, arătând că înțeleg să

cheme în

judecată în calitate de pârâtă pe

SC H.N. SA București (mandatara

vânzătorului Consiliul General al

Municipiului București ) și să solicite, alături de constatarea nulității

contractelor menționate prin cererea inițială și compararea titlului de

proprietate al reclamanților cu titlul de proprietate al pârâtelor, comparare

în baza căreia revendică imobilul.

Prin

sentința civilă nr. 467 din 23 mai 2003, Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale active a

reclamanților P.P.E., P.P.A.D. și P.P.M. în contradictoriu cu pârâții V.M.,

A.M.A., Primăria Municipiului București și SC H.N. SA București, respingând ca

atare acțiunea prin care reclamanții solicitau anularea

contractelor

de

vânzare-cumpărare

nr. 1153/21171 din 5 noiembrie 1996,

nr. 1278/20283 din 14 noiembrie 1996 și nr. 1136/20288 din 15 noiembrie

1996, încheiate între pârâți și

constatarea

caracterului nelegal al exproprierii imobilului ce a fost proprietatea

autorului

S.I.

Acțiunea a fost

completată și modificată la data de 25 noiembrie 2002, când

s-a solicitat de către reclamanți revendicarea imobilului prin

comparare de titluri, introducerea în cauză și a SC H.N. SA, indicându-se ca

motiv de nulitate a formelor de expropriere faptul că Decretul nr. 535/1970 și

nr. 127/1971 nu au fost publicate în Monitorul Oficial.

Prin această

hotărâre s-au respins excepțiile autorității de lucru judecat și a

inadmisibilității acțiunii, motivarea fiind expusă în încheierea din 16

mai 2003.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de

fond a reținut că prima acțiune în revendicarea vizând acest imobil din litigiu

a fost respinsă irevocabil prin decizia nr. 3129 din 22 iunie 2001 și a avut o

altă cauză decât prezenta acțiune care se întemeiază pe Legea nr. 10/2001.

S-a mai reținut că tribunalul a respins

excepția inadmisibilității acțiunii, în condițiile în care dispozițiile Legii

nr. 10/2001 permit cercetarea valabilității actelor de înstrăinare a imobilelor

trecute în proprietatea statului, fără a condiționa acest demers de suspendare

a procedurii administrative de restituire întemeiată pe normele aceleiași legi.

Cu privire la calitatea procesuală activă,

instanța de fond a constatat că

reclamanții

sunt moștenitorii numitei S.M., conform certificatelor de

moștenitor nr.

406/1976 și nr. 568/1989, aflate la dosar - filele 123 și 124.

Cu privire la cota succesorală s-a

învederat că S.M. era

proprietara unei cote

de

¾

din imobilul

expropriat din care ½ cota devălmașă a

bunului comun dobândit în timpul căsătoriei și ¼ cota

succesorală de pe urma

soțului său, restul de ¼ aparținând

surorii defunctului S.I., respectiv numitei C.C., potrivit certificatului de

moștenitor nr. 97/1968  fila 61 dosar.

Neavând

calitate de moștenitori ai coproprietarei C.C., reclamanții nu au dovedit

calitatea procesuală în prezenta acțiune, deoarece nu

există

identitate între persoana acestora și titularul dreptului subiectiv pretins.

În acest sens, tribunalul a constatat că

reclamanții pot pretinde decât cel mult recunoașterea dreptului asupra unei

cote indivize și abstracte din proprietatea bunului, dar nu un drept asupra

întregului imobil.

Având în vedere că acțiunea în

revendicarea este o manifestare a dreptului de dispoziție ce tinde la

readucerea întregului imobil în patrimoniul fostului

proprietar, coindivizarul nu poate efectua acte de dispoziție cu

privire la întregul

bun comun sau la o porțiune determinată material din

acel bun, fără consimțământul celorlalți coindivizari.

Prin decizia nr. 573 din 12 decembrie

2003, Curtea de Apel București, se

cția a

IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanți împotriva

sentinței

civile nr. 467/2003, reținând pe de o parte încălcarea principiului

unanimității în ceea ce privește acțiunea în revendicare, iar pe de altă parte

faptul că nepronunțarea instanței de fond asupra capătului de acțiune, având ca

obiect constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare nu este un motiv

de admitere a apelului, reclamanții putând solicita instanței de fond, în baza

art. 281

2

C. proc. civ. să se pronunțe asupra acestui capăt de

acțiune.

Prin decizia nr. 9156 din 14 noiembrie

2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de

reclamanții P.P.A.D. și P.P.M. împotriva deciziei nr. 573 din 12 decembrie 2003

a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care a casat-o și, în

consecință a admis apelurile declarate de reclamanți și pârâți împotriva

sentinței civile nr. 467 din 23 mai 2003 a Tribunalului București, secția a

IV-a civilă, pe care a desființat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceluiași

tribunal.

Înalta Curte a reținut că, instanțele de

fond și apel erau obligate să soluționeze pricina cu respectarea dispozițiilor

prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Or, prima instanță a

rezolvat litigiul fără a intra în cercetarea fondului, considerând fără temei

legal că restituirea putea fi cerută numai de către toate persoanele

coproprietare ale imobilului revendicat și instanța de apel a confirmat această

soluție.

În mod practic, prin cele două hotărâri

pronunțate a fost refuzat accesul la

justiție

al unor persoane care au pretins un drept de proprietate cu privire la un

imobil,

drept care ar rămâne neprotejat din punct de vedere juridic în condițiile

pasivității manifestate de către unul dintre

foștii coproprietari. De altfel, art. 4 din

Legea nr. 10/2001 a fost

modificat prin Legea nr. 247/2005, fiind introdus alin. (4), potrivit căruia de

cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura

prevăzută la Capitolul III, profită ceilalți moștenitori ai persoanei

îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire, modificare ce

evidențiază preocuparea legiuitorului de a fi asigurată protecția din punct de

vedere juridic a persoanelor care, respectând prevederile legale, acționează

pentru valorificarea într-un termen rezonabil al

drepturilor pretinse și contribuie

astfel, la o stabilitate a

raporturilor juridice.

Tot fără temei juridic instanțele s-au

pronunțat numai asupra capătului de acțiune privind revendicarea, lăsând

nesoluționate celelalte capete ale cererii de chemare în judecată, potrivit

completării ulterioare.

Soluționarea capetelor de cerere privind

constatarea nulității titlurilor pârâților nu este condiționată de regula

unanimității avute în vedere de către

instanțe

la rezolvarea capătului de cerere privind revendicarea.

Posibilitatea

oferită unei părți de a cere completarea hotărârii nu poate duce la concluzia

că această procedură reglementată prin art. 281 C. proc. civ. înlocuiește

obligatoriu calea de atac. Dimpotrivă, partea interesată este cea care

poate să aleagă între a cere completarea hotărârii sau a declara apel ori, după

caz, recurs. Î

n atare condiții, apare

nejustificat refuzul instanței de apel de a examina criticile

formulate

împotriva hotărârii primei instanțe.

După această casare cu trimitere, cauza

a fost reînregistrată la Tribunalul București și prin încheierea din 13

septembrie 2006, instanța a dispus introducerea în cauză în calitate de pârâți

a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și

a numitei I.L. în calitate de soție a pârâtului I.I.C.,

cât și a

Municipiului București prin Primar General.

Prin încheierea din 25 octombrie 2006,

instanța a respins ca nefondată excepția necompetenței materiale a Tribunalului

București, având în vedere dispozițiile Legii nr. 10/2001 și a Legii nr.

33/1994.

Prin încheierea din 14 februarie 2007,

instanța a admis în baza a art. 1201 C. civ.

excepția autorității de lucru judecat în privința capătului de cerere având ca

obiect

constatarea caracterului nelegal al exproprierii sub aspectul lipsei cauzei de

utilitate publică și a faptului că despăgubirile acordate au fost insuficiente

și nu au fost plătite în prealabil de către stat. S-a respins excepția

autorității de lucru judecat privind capătul de cerere referitor la

neconstituționalitatea și nelegalitatea exproprierii și pentru motivul că

Decretul nr. 535/1970 nu a fost publicat.

Prin încheierea din 2 mai 2007 a fost

admisă excepția autorității de lucru judecat cu privire la capătul de cerere

având ca obiect revendicarea pentru lipsa titlului în contradictoriu cu

Primăria Municipiului București și pârâții-persoane

fizice, a fost respinsă excepția autorității de lucru judecat privind

acțiunea în

revendicare pentru compararea titlurilor reclamanților și

pârâților-persoane

fizice, a fost admisă

excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român

prin

Ministerul Finanțelor Publice privind nulitatea contractului de

vânzare-cumpărare, a fost admisă excepția lipsei de interes privind nulitatea

contractului de vânzare-cumpărare și a fost admisă excepția lipsei calității

procesuale a Primăriei Municipiului București privind revendicarea prin

comparare de titluri și s-a acordat termen pentru continuarea judecății. Pentru

pronunțarea acestei încheieri, instanța a reținut că, raportul juridic dedus

judecății prin prezenta acțiune este identic cu cel anterior, judecat

irevocabil prin sentința nr. 83/1998, existând

întrunite cele trei elemente privind

autoritatea de lucru judecat,

respectiv identitate de persoane, obiect și cauză.

Toate celelalte date, care diferențiază

cele două cauze au caracter formal și irelevant în evaluarea autorității de

lucru judecat. Esențial pentru securitatea

circuitului

juridic rămâne faptul că nu se poate recunoaște în favoarea unei părți,

printr-o

hotărâre subsecventă un drept ce i s-a refuzat printr-o hotărâre anterioară.

În consecință și ținând seama de

caracterul peremptoriu în soluționarea

pricinii

a excepției analizate, instanța a admis excepția, constatând că în cauză

operează această excepția în raport cu Primăria Municipiului București și

pârâții

persoane fizice în ceea ce privește revendicarea pentru lipsa

titlului.

Această excepție a fost apreciată ca

întemeiată în privința revendicării prin

compararea

titlurilor de proprietate ale reclamanților și pârâților persoane fizice,

nefiind

întrunite condițiile triplei identități, față de împrejurarea că acest capăt de

cerere este formulat pentru prima dată în acest dosar.

Referitor la constatarea nulității

contractului de vânzare-cumpărare,

tribunalul

a reținut că părți nu pot fi decât persoanele contractante, Statul Român

prin

Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte în acel contract, astfel că nu

există identitate între persoana chemată în judecată și cea obligată în

raportul juridic dedus judecății, nejustificând calitatea procesuală pasivă,

excepția lipsei calității procesuale pasive fiind întemeiată.

Față de soluția dată cu privire la

autoritatea de lucru judecat în raport cu pârâta Primăria Municipiului

București, tribunalul a constatat că reclamanții nu mai justifică niciun folos

practic, personal și direct privind constatarea nulității contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate de pârâți cu Primăria Municipiului

București, astfel că nu mai îndeplinesc una

dintre condițiile necesare exercitării

acțiunii civile, respectiv pe cea

a interesului, fiind admisă și această excepție.

În privința excepției lipsei calității

procesuale pasive a Primăriei Municipiului București, raportată la revendicarea

prin comparare de titluri, tribunalul a reținut că nu există identitate între

persoana chemată în judecată și cea obligată în raportul juridic dedus judecății,

astfel că nu justifică o calitate procesuală pasivă, excepția fiind admisă,

Primăria Municipiului București nefiind titulara niciunuia din titlurile de

proprietate ce se compară.

Prin sentința civilă nr.828 din 6 iunie

2007, Tribunalul București, secția a

III-a

civilă, a admis excepția lipsei de interes privind capătul de cerere referitor

la

constatarea nevalabilității titlului statului, a admis acțiunea

reclamanților P.P.A.D. și P.P.M. în contradictoriu

cu pârâții A.M.A., I.I.C., I.L. și

V.M. privind revendicarea

prin comparare de titluri, a obligat pârâții-persoane fizice să lase

reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în

București, respectiv pârâtul A.M.A., ap. 1, parter, I.I.C., I.L. - ap. 2, etaj

1 și pârâta V.M. - ap. 3, etaj 2.

Instanța de fond a reținut că, la

termenul din 6 iunie 2007 s-a invocat excepția lipsei de interes privind

constatarea nevalabilității titlului statului, constatându-se că este

întemeiată pentru considerentele ce urmează:

Obiectul prezentei cauze îl constituie

acțiunea în revendicare formulată de reclamanți împotriva pârâților prin

compararea titlurilor acestora, având în

vedere

ca ambele părți dețin titluri de proprietate care provin de la autori diferiți.

În cadrul acestei acțiuni, în compararea

titlurilor celor două părți tribunalul a analizat implicit și faptul dacă

autorul fiecăreia deținea un titlu valabil și dacă era adevăratul proprietar.

În aceste condiții, formularea unui

capăt de cerere separat care să aibă ca obiect constarea nevalabilității

titlului statului apare ca fiind lipsit de interes, motiv pentru care s-a admis

excepția.

Potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998,

tribunalul poate analiza dacă actul în baza căruia statul a preluat imobilul, a

fost sau nu valabil în concordanță cu dispozițiile Constituției în vigoare și

Declarației Universale a Drepturilor Omului.

În speță, imobilul a fost preluat de la

reclamanți în baza Decretului nr. 535/1970 și a Decretului nr. 127/1971, acte

normative care nu au fost publicate niciodată.

La acea dată, era în vigoare

Constituția R. S. România din 1965 care, pe de o parte prevedea că actele

normative după ce sunt semnate de președinte se

publică în Buletinul Oficial, dată de la care intrau în vigoare, iar pe

de altă parte,

aceeași Constituție garanta proprietatea individuală.

Având în

vedere că, actul în baza căruia statul a intrat în posesia bunului

revendicat de către reclamanți nu a fost publicat în Buletinul Oficial

și s-a încălcat dreptul de proprietate al părții, titlul statului nu este

valabil.

S-a mai reținut că imobilul în litigiu

a trecut în proprietatea statului fără titlu, astfel încât el nu putea fi

vândut chiriașilor în baza Legii nr. 112/1995.

Prin urmare, prezumția simplă de

proprietate în favoarea pârâților este răsturnată în cauza de față, în

condițiile în care s-a reținut că autorul pârâților

(Statul) nu a avut calitatea de proprietar în momentul încheierii

contractului de

vânzare-cumpărare.

În aceste condiții, tribunalul a

constatat că reclamantul deține un titlu din care rezultă o prezumție simplă de

proprietate asupra imobilului revendicat.

În schimb, prezumția de proprietate ce

rezultă din titlul pârâților a fost răsturnată, în condițiile în care s-a

dovedit că pârâții au cumpărat de la un neproprietar, care preluase fără titlu

legal imobilul de la autorii reclamanților.

Instanța a mai reținut că titlul

preferabil se stabilește nu în raport de cine posedă bunul sau cine plătește

impozitele aferente acestui, ci în raport de drepturile autorilor de la care

provin, urmând a se da eficiență titlului care provine de la autorul al cărui

drept este preferabil. Această soluție este o aplicație a principiului „

Nemo

plus iuris ad allium transfere potest quam ipse habet

", potrivit

căruia nu se poate transmite mai mult decât s-a dobândit, iar transcrierea

titlului are importanță în aprecierea preferabilității titlului numai atunci

când părțile opun titluri care provin de la același autor.

Altfel spus, întrucât ambele părți

litigante dețin titlu de proprietate recunoscut ca valabil prin hotărâri

judecătorești irevocabile și au un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul

nr. I Adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, în conflictul

dintre ele, tribunalul a recunoscut preferabilitatea titlului înfățișat de

reclamanți, ca fiind cel originar și mai bine caracterizat, provenind de la

proprietarul inițial, care obținuse bunul în condițiile de perfectă legalitate,

necontestat și anterior naționalizării.

Prin decizia civilă nr. 451A din 11

iunie 2008, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis apelurile

formulate de pârâții V.M., A.M.A., I.I.C., I.L., SC E.I. SRL (continuator în

drepturi a soților I.I.C. și I.L.), precum și cererea de aderare la apel

formulată de reclamanții P.P.A.D. și P.P.M. împotriva sentinței civile nr.828

din 6 iulie 2007, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în

contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primar General și Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

A fost desființată sentința apelată și

trimisă cauza spre rejudecare instanței de fond.

Instanța de apel a reținut în esență că

prin decizia nr. 9156 din 14 noiembrie 2005, Înalta Curte de Casație și

Justiție finalizând primul ciclu procesual în cauză, a statuat în mod

obligatoriu pentru instanța de rejudecare, cadrul procesual și temeiul juridic

ce trebuie avute în vedere.

Atât reclamanții apelanți, cât și

pârâții intimați, prin cererea de aderare la apel au susținut că instanța de

fond nu a soluționat corect capetele de acțiune vizând valabilitatea titlului statului

pentru imobilul în litigiu și nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare,

aspecte de care depindea soluționarea revendicării. Astfel,

reclamanții-apelanți au susținut că hotărârea primei instanțe este

contradictorie și apreciază greșit că statul a preluat imobilul fără titlu

valabil, având în vedere două aspecte.

Fiind admisă excepția autorității de

lucru judecat sub aspectul existenței valabile a titlului statului (sentința

civilă nr. 83/1998), instanța nu putea stabili contrariul.

De asemenea, aspectul nepublicării

Decretului nr. 535/1970 nu produce efecte juridice sub aspectul nevalabilității

titlului statului, pentru că respectivul decret nu trebuia publicat, potrivit

dispozițiilor art. 68 alin. (2) din Constituția României din 1965.

Prin cererea de aderare la apel,

pârâții au susținut în mod greșit că instanța de fond nu a soluționat capătul

de cerere privind lipsa titlului statului, aspect ce nu intră sub puterea

lucrului judecat a sentinței civile nr. 83/1998, întrucât în cauză s-a invocat un

nou motiv de nulitate al Decretului nr. 53 5/1970 (ce nu a

fost invocat în primul proces), respectiv

nepublicarea acestui decret.

Curtea a

constatat că instanța de fond a soluționat capătul de cerere privind

nevalabilitatea titlului statului prin trei hotărâri diferite.

În primul rând, în mod corect a arătat

că există autoritate de lucru judecat

sub

aspectul respectării condițiilor exproprierii făcute prin Decretul nr.

535/1970,

întrucât prin sentința civilă nr. 83/1998 rămasă irevocabilă

prin decizia nr. 3129 din 22 iunie 2001 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

s-a statuat irevocabil că exproprierea s-a realizat pentru cauză de utilitate

publică cu o justă și prealabilă despăgubire. Aceste aspecte nu mai pot fi

reanalizate în prezenta cauză nici în fond și nici în apel.

Celelalte hotărâri date de instanța de

fond prin care s-au pronunțat cu privire la valabilitatea sau nevalabilitatea

titlului statului sunt contradictorii. Pe de o parte, prima instanță a admis

excepția lipsei de interes și a respins acest capăt de acțiune ca lipsit de

interes, iar pe de altă parte a constat că preluarea imobilului de către stat

s-a făcut nelegal, Decretul nr. 535/1970 nefiind publicat. Aceeași problemă de

drept dedusă judecății s-a reținut că nu poate fi în același timp lipsită de

interes, dar și soluționată pe fond.

Organizarea pe care reclamantul o face

chestiunilor de drept deduse judecății în capetele de acțiune, nu este

obligatorie pentru instanța de fond, aceasta având obligația să soluționeze

toate problemele de drept deduse judecății, indiferent dacă acestea se

constituie sau nu în capete de acțiuni distincte.

Pe de altă parte, instanța de apel a

reținut că prima instanță s-a rezumat numai să susțină că Decretul nr. 535/1970

nu a fost publicat, astfel încât el nu a produs efecte juridice, preluarea de

către stat a imobilului fiind nelegală, fără să verifice și să cerceteze

incidența în cauză a dispozițiilor art.68 alin.2 din Constituția României din

trebuia publicat în raport de textul enunțat anterior.

Soluția contradictorie dată

nevalabilității titlului statului și necercetarea pe fond a caracterului

juridic al Decretului nr. 535/1970 au dus la desființarea sentinței apelate,

urmând ca instanța de fond să rejudece acest capăt de cerere și să stabilească

caracterul juridic al decretului, respectiv, dacă acesta este un

decret cu caracter normativ, pentru care era

obligatorie publicarea, sau un decret

cu caracter individual ce nu

trebuia publicat și care produce efecte juridice de la data emiterii lui.

Al doilea aspect pe care instanța de

fond trebuia să-1 analizeze din

perspectiva

art. 45 din Legea nr. 10/2001 este acela al valabilității contractelor de

vânzare-cumpărare

încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.

Cu privire la capătul de cerere ce are

ca obiect nulitatea acestor contracte,

instanța

de fond s-a pronunțat prin încheierea de fond din 2 mai 2007, în sensul

admiterii

excepției lipsei de interes.

Instanța

de fond a admis în mod greșit excepția lipsei de interes, deoarece

reclamanții justifică un folos practic, personal și direct, ce rezultă

din

constatarea nulității contractelor de

vânzare-cumpărare, încheiate de chiriașii

cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, întrucât, ca efect al nulității,

dreptul de proprietate asupra apartamentelor ce s-a născut în patrimoniul

pârâților-persoane

fizice la

momentul semnării contractelor încetează retroactiv. Pârâții rămân în

posesia

locuințelor (întrucât nu s-a solicitat și repunerea acestora în situația

anterioară și întoarcere apartamentelor în posesia statului) și vor fi obligați

personal, în cazul admiterii acțiunii în revendicare să predea imobilul

reclamanților.

Instanța

de fond trebuia să respingă excepția lipsei de interes și să cerceteze pe fond

capătul de acțiune, având ca obiect nulitatea contractelor de vânzare-

cumpărare.

Chiar

apelanții, fără să critice în mod direct hotărârea sub aspectul admiterii

excepției lipsei de interes cu ,privire la nulitatea contractelor de

vânzare-cumpărare, au solicitat prin motivele de apel ca instanța să analizeze

toate aspectele legate de încheierea contractelor de vânzare-cumpărare

(respectarea

dispozițiilor Legii nr.

1122/1995, inexistența unui litigiu pe rol, lipsa notificărilor,

buna-credință,

etc).

Întrucât instanța de fond nu a cercetat

aceste aspecte și nu s-a pronunțat pe fond, pe nulitatea contractelor de

vânzare-cumpărare, s-a reținut că instanța de apel nu poate să facă pentru

prima dată această cercetare în apel, motiv pentru care a reținut că se impune

și sub acest aspect desființarea hotărârii apelate.

Împotriva deciziei nr. 451A din 11

iunie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, în termen au

declarat recurs reclamanții P.P.A.D. și P.P.M., pe care au criticat-o sub mai

multe aspecte de nelegalitate.

O primă grupare a criticilor formulate

de reclamanți se referă la greșita

admitere

a apelului pârâților, pe care o încadrează în motivul prevăzut de art. 304

pct.

9 C. proc. civ.

În acest sens, se arată că instanța de

apel a apreciat greșit că hotărârea primei instanțe este contradictorie, fără

susținere faptică și juridică.

Se mai arată că instanța de apel eronat

a apreciat că nestabilirea de către

instanța

de fond a caracterului normativ sau individual al Decretului nr. 535/1970

impunea

casarea; că greșit nu a reținut caracterul nelegal al titlului statului, ce ar

fi impus respingerea apelului.

O altă eroare constă în faptul reținut

de Curtea de Apel, privitor la rezolvarea problemei validității contractelor de

vânzare-cumpărare, ce putea influența soluționarea acțiunii în revendicare, în

sensul respingerii ei.

În acest

sens, se susține că, chiar dacă s-ar admite că vânzările către pârâții-

persoane fizice au fost valabile, lipsa calității de proprietar al

înstrăinătorului le face ineficace față de adevăratul proprietar. Astfel,

soluția lipsei de interes putea

fi păstrată

numai dacă instanța de apel ar fi agreat aplicarea regulilor generale de

soluționare

a acțiunii în revendicare (după criteriul autorului preferabil).

O a doua grupare a motivelor se referă

la greșita respingere a capătului de cerere privitor la revendicarea imobilului

situat în București, sub aspectul terenului și al părților comune din imobilul

construcție. Cu privire la acest aspect se învederează că în mod eronat

instanța

de apel a admis excepția

inadmisibilității aderării reclamanților la apel.

Prin

cererea introductivă modificată, reclamanții au solicitat obligarea

pârâților-persoane fizice să lase în întregime, în deplină proprietate

și liniștită posesie imobilul din București, situat la adresa indicată

anterior, pe baza comparării de titluri.

Prima

instanță a admis această cerere (fără a preciza că „în parte") în sensul

obligării pârâților să lase în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul, adică apartamentele din clădire, omițând să observe că în urma

suprapunerii titlurilor

supuse comparării, trebuiau

obligați și la restituirea spațiilor comune și a terenului de sub clădire.

Reclamanții mai susțin că, o corectă

soluționare a capătului de cerere privind revendicarea presupune rezolvarea

unitară a situației terenului și construcției. Compararea de titluri înseamnă

suprapunerea titlului lor cu cel al pârâților-persoane fizice și al

Municipiului București, cu consecința obligării pârâților la lăsarea în deplină

proprietate și liniștită posesie a întregului imobil.

Analizând recursul, în limitele

criticilor formulate care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. se constată că este fondat pentru considerentele ce urmează:

La data de 12 august 2002, reclamanții

P.P.A.D., P.P.M. și P.P.E. au chemat în judecată pe pârâții V.M., I.I.C., A.M.

și Primăria

Municipiului București,

solicitând ca prin hotărâre judecătorească să se constate nulitatea

contractelor de vânzare-cumpărare prin care s-a transmis celor trei

pârâți-persoane

fizice proprietatea unor apartamente din imobilul, situat în

București, să se constate caracterul nelegal al

exproprierii

acestui imobil, expropriere dispusă prin Decretul nr. 535/1970.

Ulterior,

la data de 25 noiembrie 2002, printr-o cerere precizatoare și de completare a

acțiunii au chemat în judecată în calitate de pârât pe SC H.N. SRL

București (mandatara vânzătorului Consiliul General al Municipiului

București) și au solicitat compararea titlurilor de proprietate,

respectiv al reclamanților cu titlul de

proprietate al pârâților, comparare în baza

căreia revendică imobilul.

După un

prim ciclu procesual, prin decizia nr. 9156 din 14 noiembrie 2005 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a

reținut că, instanțele de fond și apel au lăsat

nesoluționat capătul de cerere privind constatarea nulității titlurilor

pârâților.

După acest prim ciclu procesual, având

în vedere cererea de precizare și completare a acțiunii, existentă la fila 27 a

dosarului nr. 5702/2002 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă,

instanța de fond s-a pronunțat prin încheierea de la 2 mai 2007 asupra

excepției autorității de lucru judecat, asupra lipsei calității procesuale

active a statului și asupra lipsei de interes pentru capătul de cererea privind

constatarea nulității titlurilor pârâților (filele 293-296 Dosar nr.

15662/3/2006 al Tribunalului București, secția a III-a civilă).

În acest sens, s-a reținut că

fundamentul lucrului judecat rezidă în necesitatea de a da eficiență hotărârii

judecătorești și de a se evita o nouă judecată asupra aceleiași chestiuni

litigioase, o hotărâre judecătorească prin care s-a consfințit un drept, în mod

irevocabil, se bucură de prezumția absolută de adevăr

res judicata pro

veritate habetur

și nu poate fi contrazisă printr-o altă hotărâre.

Elementele lucrului judecat sunt acelea

care structurează lucrul judecat și îi determină efectele, aspecte ce rezultă

din art. 1201 C. civ..

Conform acestui text „Este lucru

judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este

întemeiată pe aceiași cauză și este între aceleiași părți, făcute de ele și în

contra lor în aceiași calitate".

Așadar, pentru a exista autoritate de

lucru judecat, nu este necesar ca obiectul, în sensul de pretenție concretă,

dedusă judecății, să fie formulată în ambele acțiuni, în același mod, fiind

suficient ca din cuprinsul cererilor să rezulte că scopul final urmărit de

parte este identic. Sub acest aspect, în cele două cereri de chemare în

judecată avem de a face cu aceleași pretenții, respectiv revendicarea de la

aceiași pârâți ai aceluiași imobil.

Al doilea element al puterii de lucru

judecat vizează identitatea de cauză, care nu trebuie confundată cu dreptul

subiectiv și nici cu mijloacele de dovadă ale acestuia; cauza rezidă în

fundamentul juridic al acțiunii și se materializează practic în situația de

fapt calificată juridic, reprezentând justificarea pretenției promovate în

acțiune. Din lecturarea celor două acțiuni aflate în discuție rezultă

întrunirea acestei condiții arătate anterior.

Cea de a treia condiție este și ea

formulată expres de textul enunțat, text care pretinde ca judecata să aibă loc

„între aceleași părți, făcute de ele și în contra lor în aceiași

calitate'", fiind vorba aici de punerea în aplicare a principiului

relativității lucrului judecat, fiind logic și echitabil ca în materie

procesuală hotărârea judecătorească să producă efecte numai între părțile

litigante. Legea civilă are în vedere participarea unei persoane la activitatea

juridică în calitate de parte; ceea ce interesează nu este însă prezența fizică

a părții la judecată, ci dobândirea calității de parte în proces.

Din punct de vedere al puterii de lucru

judecat este irelevant faptul că poziția procesuală activă sau pasivă a

părților s-a schimbat în cadrul celei de a doua acțiuni.

În speța de față, tribunalul a

constatat că părțile și-au păstrat calitățile inițiale.

Atât în jurisprudență, cât și în

literatura juridică de specialitate s-a statuat că, pentru ca o hotărâre

judecătorească să se bucure de putere de lucru judecat, aceasta trebuie să

îndeplinească anumite condiții, respectiv: să fie pronunțată de o instanță

română, să fie pronunțată într-o materie contencioasă și să dezlege fondul

cauzei.

Deosebit

de importantă este ultima condiție, ce trebuie avută în vedere în

prezenta cauză. Astfel, numai în situația în care instanța a soluționat

cauza în fond, partea care a câștigat procesul se poate prevala în cadrul unei

acțiuni ulterioare de dreptul recunoscut. Dacă litigiul nu a fost soluționat în

fond, instanța nestatuând asupra drepturilor părților, hotărârea pronunțată nu

are putere de lucru judecat.

Pe cale de consecință, pentru ca să

existe putere de lucru judecat este

necesar

ca instanța, prin hotărârea dată să fi examinat și rezolvat litigiul în fond,

deoarece

numai în acest caz partea al cărei drept a fost recunoscut se poate prevala de

acest drept într-o nouă judecată, iar instanța nu mai poate lua în discuție

existența dreptului. Dimpotrivă, dacă litigiul nu a fost rezolvat în fond

și, deci, nu au fost soluționate drepturile

părților, hotărârea dată nu are putere de

lucru judecat.

Prin efectele sale, puterea lucrului

judecat este opozabilă nu numai persoanei fizice care a fost parte în procesul

în care s-a dat o hotărâre judecătorească, ci și moștenitorilor universali și

cu titlu universal, întrucât ei

preiau

patrimoniul aceluia pe care îl moștenesc, așa cum a existat în momentul

deschiderii

succesiunii cu toate drepturile și obligațiile.

Față de

cele expuse este evident că în cauză, raportul juridic dedus judecății

prin prezenta acțiune este identic cu cel

anterior, judecat irevocabil prin sentința civilă nr. 83/1998, existând

întrunite cele trei elemente, persoană, obiect și cauză,

pentru

a se putea reține autoritatea de lucru judecat.

Toate celelalte elemente care

diferențiază cele două cauze au caracter formal și irelevant în evaluarea

autorității de lucru judecat. Esențial pentru securitatea circuitului civil

rămâne faptul că nu se poate recunoaște în favoarea unei părți, printr-o

hotărâre subsecventă, un drept ce i s-a refuzat printr-o hotărâre anterioară.

Ținând cont de caracterul peremptoriu

în soluționarea pricinii, al excepției analizate, admițându-se această

excepție, ea operează în raport de pârâta Primăria Municipiului București și

pârâții-persoane fizice privind revendicarea pentru lipsa titlului.

Totuși,

excepția nu este întemeiată în privința revendicării prin compararea

titlurilor de proprietate ale reclamanților și pârâților-persoane

fizice, nefiind îndeplinite condițiile triplei identități, față de faptul că

acest capăt de cerere este pentru prima dată formulat în acest dosar.

Referitor la constatarea nulității

contractelor de vânzare-cumpărare,

tribunalul

reține că părți nu pot fi decât părțile contractante, Statul Român prin

Ministerul

Finanțelor nefiind parte în acel contract, așa încât nu există identitate între

persoana chemată în judecată și cea obligată în raportul juridic dedus

judecății și, pe cale de consecință, nu justifică nici calitate procesuală

pasivă.

Față de excepția autorității de lucru

judecat, invocată în raport cu pârâta Primăria Municipiului București, trebuie

reținut că reclamanții nu mai justifică nici un folos practic, personal și

direct privind constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare,

încheiate de pârâți cu Primăria, astfel că nu mai este îndeplinită una dintre

condițiile necesare exercitării acțiunii, respectiv cea a interesului.

În privința excepției lipsei calității

procesuale pasive a Primăriei Municipiului București față de capătul de cerere

privind revendicarea prin comparare de titluri (al reclamanților cu cel al

pârâților) se reține că nu există identitate între persoana chemată în judecată

și cea obligată în raportul juridic dedus judecății, și, pe cale de consecință,

nu justifică calitatea procesuală pasivă, Primăria nefiind titulara niciunuia

din titlurile de proprietate ce se compară.

Prin încheiere motivată, instanța a

luat act de poziția procesuală a reclamanților, în sensul că renunță la capătul

de cerere privind nulitatea titlurilor părților, arătând că titlul acestora

există, însă este mai bine caracterizat.

Tocmai din acest motiv, instanța a

procedat la compararea titlurilor (unde prin definiție, pârâții au titlu),

având în vedere precizarea și completarea de acțiune coroborată cu aspectele

finalizate prin încheierea de ședință din 2 mai 2007.

În acest mod, practic, în fața

tribunalului s-au clarificat toate aspectele privind obiectul litigiului. Nu a

mai rămas nici un capăt de cerere nesoluționat.

În final, trebuie reținut că obiectul

prezentei cauze este acțiunea în revendicare, formulată de reclamanți împotriva

pârâților, prin compararea titlurilor acestora, având în vedere că ambele părți

dețin titluri de proprietate care provin însă de la autori diferiți.

În compararea titlurilor celor două

părți, instanța de fond a analizat și faptul dacă autorul fiecăreia dintre ele

deținea un titlu valabil și dacă era adevăratul proprietar.

În această situație, este indiscutabil,

adevărată lipsa de interes a unui capăt de cerere separat care să aibă ca

obiect constatarea nevalabilității titlului statului.

Conform art. 6 din Legea nr. 213/1996,

instanța de fond putea să analizeze dacă actul în baza căruia statul a preluat

imobilul a fost sau nu valabil, în concordanță cu dispozițiilor Constituției în

vigoare și cu Declarația Universală a Drepturilor Omului.

În cauză, imobilul a fost preluat de la

reclamanți prin Decretele nr. 535/1970 și nr. 127/1971, acte normative care nu

au fost publicate.

La data respectivă era în vigoare

Constituția României din 1965, care prevedea pe de o parte că actele normative,

după ce sunt semnate de președinte se publică, dată de la care intrau în

vigoare, iar pe de altă parte, Constituția garanta proprietatea individuală.

Având în

vedere că, actul în baza căruia statul a intrat în posesia bunului

revendicat nu a fost publicat, s-a

încălcat dreptul de proprietate al părții și titlul

statului

nu este valabil.

În aceste condiții, imobilul în litigiu

a trecut în proprietatea statului fără titlu și nu putea fi vândut în temeiul

Legii nr. 112/1995.

În schimb, prezumția simplă de

proprietate în favoarea pârâților este răsturnată, în condițiile în care s-a

reținut că autorul pârâților (Statul) nu a avut calitatea de proprietar la data

încheierii contractelor de vânzare-cumpărare.

Instanța de fond a constatat că

reclamanții dețin un titlu din care rezultă o prezumție simplă de proprietate

asupra imobilului revendicat.

Cu privire la prezumția de proprietate

ce rezultă din titlul pârâților, s-a reținut că a fost răsturnată, dovedindu-se

că aceștia au cumpărat imobilul de la

un

neproprietar, care anterior a preluat fără titlu legal același imobil de la

autorii

reclamanților.

Pentru

stabilirea titlului preferabil nu trebuie avută în vedere persoana care

posedă bunul sau care plătește impozitele aferente acesteia, așa cum

s-a susținut în speță, ci trebuie avute în vedere drepturile autorilor de la

care provin titlurile în discuție, urmând să se dea eficiență titlului care

provine de la autorul al cărui

drept este

preferabil, pentru că nimeni nu poate să transmită mai mult decât a

dobândit.

În speță, întrucât ambele părți în

litigiu dețin un titlu de proprietate recunoscut ca valabil prin hotărâri

judecătorești irevocabile și au un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului trebuie recunoscută

preferabilitatea titlului înfățișat de reclamanți ca fiind cel ce provine de la

adevărații autori și care este mai bine caracterizat, dreptul autorului inițial

fiind legal, necontestat și anterior exproprierii.

Față de motivele de recurs invocate și

analizate prin considerentele de mai

sus,

instanța de recurs reține că aceste critici sunt fondate, urmând ca recursul să

fie admis, să se caseze hotărârea instanței de apel, să fie respinse

apelurile pârâților și cererea de aderare la apel formulată de reclamanți, iar

hotărârea instanței de fond să fie menținută ca legală și temeinică.

Este

adevărat că instanța de fond a admis acțiunea, în sensul obligării

pârâților-persoane fizice să lase în deplină proprietate și liniștită

posesie imobilul, situat în București, referindu-se la apartamentele

înstrăinate conform contractelor de vânzare-cumpărare nr. 1153/24171 din 5

noiembrie 1996, nr. 1136/20288 din 15 noiembrie 1996 și 1278/20283 din 14

noiembrie 1996.

În această situație, este evident că nu

s-a omis să se observe că, în urma suprapunerii titlurilor supuse comparării,

pârâții nu au fost obligați și la

restituirea

spațiilor comune din construcție, precum și a terenului de sub aceasta, în

condițiile în care întreaga analiză făcută se referă la revendicarea imobilului

deținut de pârâți, în baza respectivelor contracte de vânzare-cumpărare.

In consecință,

recursul va fi admis, în sensul celor arătate anterior.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de

reclamanții P.P.A.D. și

P.P.M. împotriva deciziei nr. 451A

din 11 iunie 2008, a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Casează decizia atacată și respinge apelurile

pârâților, respectiv V.M., A.M.A., I.I.C., I.L., SC E.I. SRL (continuator în

drepturi a soților I.I.C. și I.L.) și cererea de aderare la apel formulată de

reclamanți împotriva sentinței nr. 820 din 6 iunie 2007 a Tribunalului

București, secția a III-a civilă, pe care o menține.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 11 decembrie 2008.