ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 250/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 250/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul București,

secția a V-a civilă, la 29 ianuarie 2009, reclamantul A.D.B.C. a chemat în judecată

pe pârâții S.I.E., Municipiul București prin Primarul General și Statul Român prin

Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța

să se dispună obligarea acestora de a-i lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul

situat în București, str. B., sector 2, în suprafață de 1501 mp și construcția edificată

pe acesta.

În motivarea acțiunii,

întemeiate în drept pe dispozițiile art. 480 C. civ. și ale art. 1 din Protocolul

nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reclamantul a arătat că este

proprietarul terenului în suprafață de 1501 mp, din care 783 mp construiți, în calitate

de moștenitor al autorului său, care a dobândit imobilul prin contractul de vânzare-cumpărare

autentificat din 30 decembrie 1941 la Tribunalul Ilfov, secția notariat. Reclamantul

a mai susținut că titlul său de proprietate este mai vechi și preferabil în comparație

cu titlul statului, care emană de la un non dominus, ce exercită o posesie nelegitimă.

Prin cererea de intervenție

în interes propriu înregistrată la data de 9 martie 2009 și admisă în principiu

la termenul de judecată din 11 mai 2009, A.V., A.C.M. și A.M. au chemat în judecată

pe pârâții S.I.E., Municipiul București prin Primarul General și Statul român prin

Ministerul Finanțelor, solicitând ca, urmare a revendicării prin comparare de titluri,

să oblige pârâții să lase în deplină proprietate și posesie imobilul intervenienților

și reclamantului.

În motivarea cererii de

intervenție, aceștia au arătat că sunt moștenitorii autorului A.C.M., ca și reclamantul

A.D.B.C., în baza certificatelor de moștenitor și a actelor de stare civilă anexate,

justificându-și interesul.

Prin încheierea din 1

martie 2010, tribunalul a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de

pârâtul S.I.E. și a unit cu fondul pricinii excepția prescripției achizitive.

Pârâtul Statul român prin

Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepțiile netimbrării și inadmisibilității

acțiunii, raportat la temeiul de drept invocat, respectiv art. 480 C. civ.

În ceea ce privește cererea

de restituire a terenului în suprafață de 1501 mp, s-a invocat de către același

pârât excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului român prin Ministerul

Finanțelor Publice.

Prin cererea completatoare

formulată la termenul de judecată din 15 octombrie 2010 reclamantul a solicitat

obligarea pârâtului Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata contravalorii

imobilului.

La termenul din 11 februarie

2011, tribunalul a respins excepțiile de netimbrare a cererii și inadmisibilității

acțiunii invocate de Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiate

și a unit cu fondul cauzei excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului

Municipiul București prin Primarul General.

La termenul din 9 decembrie

2011, tribunalul a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale pasive a

Statului român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin sentința civilă

nr. 2072 din 16 noiembrie 2012, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis

excepția lipsei calității procesual pasive a pârâților Municipiul București prin

Primarul General și Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice și a respins

capătul de cerere formulat de reclamantul A.D.B.C., având ca obiect revendicare

în natură, în contradictoriu cu pârâții Municipiului București prin Primarul General

și Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind promovat împotriva

unor persoane lipsite de calitate procesuală.

A fost respins capătul

de cerere având ca obiect revendicare în natură formulat de reclamantul A.D.B.C.,

în contradictoriu cu pârâtul S.I.E. ca neîntemeiat.

A fost respins capătul

de cerere, având ca obiect plata contravalorii imobilului, în contradictoriu cu

pârâtul Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca inadmisibil.

A fost respinsă cererea,

pârâtul Statul român având ca obiect plata contravalorii imobilului,

reclamantul A.D.B.C. cererea de intervenție în interes propriu formulată de

intervenienții A.V., A.M. și A.C.M. în contradictoriu cu pârâții Municipiul București

prin Primarul General și Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind

promovată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală și a fost respinsă

cererea de intervenție în interes propriu formulată de aceiași intervenienți în

contradictoriu cu pârâtul S.I.E., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această

sentință, tribunalul a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat

din 20 decembrie 1941, numitul M.A.A. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului

situat în București, Str. B., grevat de următoarele sarcini: ipoteza de rangul I

pentru garantarea creanței de 1.000.000 franci francezi către C.G., urmărirea generală

de venituri instituită de portăreii de pe lângă Tribunalul Ilfov prin procesul-verbal

din data de 13 octombrie 1931, expropriere parțială atât a clădirii cât și a terenului,

dacă Primăria Municipiului București nu renunță la noua aliniere a str. B.

Deși atât reclamantul,

cât și pârâtul S.R.I. au susținut că aceste sarcini au fost radiate, judecătorul

fondului a exprimat un dubiu asupra acestei situații.

Cu privire la prima sarcină

menționată în cuprinsul contractului, tribunalul a reținut că susținerile părților

nu se coroborează cu înscrisurile din dosar întrucât, deși potrivit extrasului eliberat

de Arhivele Naționale „ipoteca instituită în favoarea numitului C.G. pentru imobilul

din str. B. împotriva debitorului M.L. a fost radiată conform jurnalului din 29

decembrie 1941, aceste mențiuni au fost apreciate ca neconcludente, observându-se

că extrasul datează din 2 aprilie 1931”.

Pe de altă parte, în cuprinsul

acestui înscris se face vorbire despre radierea unei ipoteci împotriva unui alt

debitor decât cumpărătorul din contractul de vânzare-cumpărare autentificat din

20 decembrie 1941, respectiv M.A.A. De asemenea, s-a reținut că identificarea obiectului

contractului nu este clară, nemenționându-se întinderea suprafeței, astfel că operează

prezumția simplă a faptului că radierea menționată prin jurnalul din 29 decembrie

1941 operată față de vânzătorul din actul de vânzare-cumpărare a vizat o altă suprafață

din imobil. Cu atât mai mult cu cât, prin contractul de vânzare-cumpărare menționat,

cumpărătorul M.A.A. a preluat și sarcinile imobilului, radierea uneia dintre acestea

trebuia să opereze față de actualul debitor.

Aceleași considerente

au fost reținute de tribunal și cu privire la cea de-a doua sarcină menționată în

contractul de vânzare-cumpărare, cea instituită în favoarea statului, indicând rezerva

asupra datei din extrasul pus la dispoziția reclamantului de Arhivele Naționale,

respectiv anul 1940, 3 decembrie, deși actul de vânzare-cumpărare arată că titlul

originar datează din anul 1941. Prin urmare, instanța a statuat și asupra caracterului

îndoielnic al acestei radieri în beneficiul autorului M.A.A.

Tribunalul a mai constatat

că, prin decizia U.C. București, la data de 2 aprilie 1942, din terenul și construcția

proprietatea lui M.A.A. a fost expropriată o suprafață necesară pentru lucrările

de aliniere stradală, asupra acestei decizii revenindu-se la data de 19 aprilie

1943, ocazie cu care s-a indicat în concret suprafața expropriată, respectiv 196,88

mp teren, construcție în suprafață de 9,70 mp și înălțime de 14,50 m. De comun acord

cu expropriatul M.A.A., s-a stabilit și s-a plătit valoarea despăgubirilor.

În ceea ce privește pe

autorul inițial al reclamantului, instanța a reținut că prin sentința penală

nr. 17 din 17 mai 1946 pronunțată de Tribunalul Poporului din București, M.A.A.

a fost condamnat pentru „crime de dezastrul țării și crime de război”, fapte sancționate

de Legea nr. 312/1945, la pedeapsa cu moartea, la confiscarea tuturor bunurilor

aflate în patrimoniul său și ieșite din patrimoniu după data de 23 august 1944,

precum și la confiscarea bunurilor și drepturilor aparținând soției și descendenților

acestuia, dobândite după data de 6 septembrie 1940.

Prin urmare s-a constatat

că o parte din averea autorului M.A.A. a fost expropriată pentru cauză de utilitate

publică, măsură fiind însoțită de plata despăgubirii, iar o altă parte a fost confiscată

prin hotărârea penală menționată.

Începând cu anul 1950,

imobilul în litigiu s-a aflat în folosința și administrarea statului prin diverse

instituții, iar prin Decretul nr. 409/1955 s-a făcut prima mențiune despre existența

dreptului de proprietate în favoarea statului.

Conform relațiilor comunicate

de Primăria Municipiului București, prima înregistrare cadastrală s-a făcut în anul

1986, când a fost înscris ca posesor de parcelă Ministerul Afacerilor Externe, cu

suprafața de 1501 mp teren și 783 mp construcție, ca proprietate de stat, ulterior,

prin dispozițiile Legii nr. 366/2002 lămurindu-se natura juridică a dreptului de

proprietate pe care pârâtul S.I.E. îl exercită, anume aceea de proprietate publică.

Din cauza naturii condamnării

autorului reclamantului și intervenienților au fost respinse atât notificarea formulată

de aceștia, cât și contestația întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, prin

sentința civilă nr. 384 din 19 aprilie 2005 pronunțată de Tribunalul București,

reținându-se că nicio preluare de avere făcută în temeiul Legii nr. 312/1945 nu

poate face obiectul reparației prin Legea nr. 10/2001. Hotărârea judecătorească

amintită a intrat în puterea lucrului judecat, considerentele avute în vedere nemaiputând

fi puse în discuție de o altă instanță.

Prin sentința penală

nr. 339 din 30 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București a fost respinsă

cererea formulată de reclamant și intervenientul A.C.M. privind reabilitarea judecătorească

a defunctului M.A.A., hotărârea fiind menținută ca urmare a respingerii recursului

prin decizia civilă nr. 1922 din 25 mai 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție.

S-a mai reținut că, potrivit

raportului de expertiză tehnică imobiliară efectuat în cauză, suprafața de teren

a imobilului măsoară în prezent 644 mp, chestiune asupra căreia nu s-au ridicat

obiecțiuni de către niciuna dintre părți.

Tribunalul a respins capătul

de cerere având ca obiect revendicarea în natură a imobilului, formulat în contradictoriu

cu pârâții Municipiul București prin Primarul General și Statul român prin Ministerul

Economiei și Finanțelor, ca fiind promovat împotriva a două persoane lipsite de

calitate procesuală, având în vedere că acești pârâți nu exercită posesia asupra

imobilului, evidențiat în patrimoniul pârâtului S.I.E.

Cererea completatoare,

formulată de reclamant la termenul din 15 octombrie 2010, prin care acesta a solicitat,

în temeiul art. 480 C. civ. și art. 1 Protocolul 1 la Convenția Europeană a Depturilor

Omului, obligarea pârâtului Statul român prin Ministerul Economiei și Finanțelor

la plata contravalorii imobilului imposibil de restituit în natură, a fost respinsă

ca inadmisibilă în raport de considerentele deciziei nr. 27/2011 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii.

Totodată, s-a considerat

că, față de ipoteza concretă a litigiului, având în vedere că reclamantul s-a prevalat

deja de dispozițiile Legii nr. 10/2001, acesta nu mai poate solicita, pe calea dreptului

comun, obligarea pârâtului Statul român prin Ministerul Economiei și Finanțelor

la plata contravalorii imobilului, câtă vreme în procedura administrativă și jurisdicțională

efectuată în temeiul Legii nr. 10/2001, s-a statuat că bunul imobil nu se circumscrie

domeniului de aplicare a legii speciale.

Reținând că reclamantul

nu a probat nici întinderea dreptului de proprietate și nici existența acestuia

în patrimoniul defunctului M.A.A., la momentul decesului, în anul 1946, tribunalul

a apreciat că nu se impune compararea titlurilor părților și nici analiza apărării

de fond invocate pe calea excepției prescripției achizitive de către pârâtul S.I.E.

Pentru identitate de rațiune,

obiect și cauză cu soluția pronunțată asupra acțiunii principale, s-a argumentat

și în ceea ce privește cererea de intervenție principală.

Împotriva sentinței menționate

au declarat apel reclamantul A.D.B.C. și intervenienții A.V., A.M. și A.C.M., criticând-o

ca nelegală și netemeinică. Reclamantul a criticat refuzul comparării drepturilor

autorilor de la care provin titlurile de proprietate și constatării preferabilității

titlului lor, mai vechi, autentic, invincibil și imprescriptibil, în raport cu titlul

pârâtului, emanând de la un non dominus, care a exercitat o posesie nelegitimă.

Apelanții intervenienți

nu au motivat apelul declarat, astfel încât, având în vedere identitatea dreptului

și a intereselor acestor părți cu cele ale reclamantului, curtea de apel a analizat

apelul lor făcând aplicarea dispozițiilor art. 292 alin. (1) C. proc. civ., dar

și pe baza susținerilor cuprinse în motivarea apelului principal.

Prin decizia civilă

nr. 93 A din 2 aprilie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondate apelurile declarate

de reclamant și intervenienți, reținând, în esență, că nu se impune cercetarea acțiunii

în revendicare prin compararea titlurilor câtă vreme a rezultat din probatoriile

administrate, că dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat a ieșit din

patrimoniul autorului M.A.A., anterior deschiderii succesiunii acestuia, care a

avut loc la data de 1 iunie 1946, pe calea exproprierii pentru utilitate publică,

în privința suprafeței de 196,88 mp teren și a construcției de 9,70 mp și ca urmare

a confiscării ca pedeapsă complimentară aplicată în urma condamnării sale la pedeapsa

cu moartea prin sentința penală nr. 17 din 17 mai 1946 pronunțată de Tribunalul

Poporului, în privința restului de proprietate.

Curtea de Apel București

a înlocuit acea parte a considerentelor hotărârii primei instanțe pe baza cărora,

reținând existența mai multor sarcini asupra imobilului revendicat, judecătorul

fondului a exprimat o rezervă în privința dreptului de proprietate invocat de reclamant.

S-a constatat, în acest

sens, că probatoriile administrate au confirmat apartenența neîntreruptă a dreptului

de proprietate asupra imobilului din str. B., începând cu data dobândirii sale prin

cumpărare, la patrimoniul numitului M.A.A. și faptul preluării acestuia (din patrimoniul

cumpărătorului) parțial pe calea exproprierii pentru utilitate publică și parțial,

în urma confiscării, ca pedeapsă complementară, aplicată autorului apelanților prin

sentința penală nr. 17 din 17 mai 1946 a Tribunalului Poporului, în baza dispozițiilor

Legii nr. 312/1945.

S-a constatat, totodată,

că imobilul în litigiu nu intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, întrucât

autorul apelanților a fost acuzat și condamnat prin sentința menționată pentru fapte

ce nu pot fi considerate ca manifestare a opoziției față de sistemul totalitar comunist,

după cum se reglementează în art. 2 alin. (1) lit. b), ci pentru faptele și consecințele

politice ale participării României în cel de-al doilea război mondial alături de

Germania nazistă.

Curtea de apel a reținut

că prin sentința civilă nr. 384 din 19 aprilie 2005 a Tribunalului București, definitivă

și irevocabilă, prin care s-a respins contestația intervenienților împotriva deciziei

nr. 21958 din 31 octombrie 2003 emisă de S.I.E. s-a statuat cu putere de lucru judecat

asupra faptului că situația imobilului în litigiu nu este reglementată de Legea

nr. 10/2001, acesta constituind motivul respingerii notificărilor formulate în temeiul

legii speciale.

Consecința directă a acestei

dezlegări este aceea a admisibilității acțiunii în revendicare promovate de reclamant

și intervenienți și a judecății în condițiile dreptului comun, iar nu prin aplicarea

prevederilor Legii nr. 10/2001 sau a raționamentelor și criteriilor la care îndrumă

decizia nr. 33/2008 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul

în interesul legii.

Or, aplicând dreptul comun,

instanța de apel a constatat că dreptul de proprietate asupra imobilului din

str. B., sector 2, a încetat să mai existe în patrimoniul autorului apelanților

ca urmare a exproprierii sale parțiale și, în privința restului de proprietate rămasă,

ca urmare a confiscării dispuse prin hotărârea penală menționată.

Curtea a reținut că ambele

preluări care au condus la încetarea existenței dreptului de proprietate asupra

imobilului în litigiu în patrimoniul lui M.A.A. au avut o bază legitimă, în raport

cu legislația în vigoare la momentul producerii preluărilor.

În consecință, instanța

de apel a apreciat că soluția de respingere ca neîntemeiată a cererii principale

și a celei de intervenție în interes personal este corectă și legală.

Împotriva deciziei menționate

au declarat recurs, în termenul legal, reclamantul A.D.B.C., A.C.M. și A.M., criticând-o

ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Dezvoltând motivele de

recurs, recurenții au susținut că actul de preluare abuzivă nu a avut niciodată

efecte legale, ci a constituit doar justificarea abuzurilor statului comunist, astfel

încât, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Consiliul Europei a Drepturilor

Omului, coroborat cu art. 480 C. civ., și-au justificat calitatea de proprietari

asupra imobilului din str. B., sector 2 București.

Recurenții au învederat

că titlul de proprietate al autorului lor este mai vechi, preferabil și imprescriptibil,

astfel că nu s-a stins prin neuz.

S-a solicitat, în acest

sens, să fie omologat raportul de expertiză întocmit în cauză, din care rezultă

identificarea imobilului revendicat și valoarea de piață a acestuia.

Intimatul pârât S.I.E.

a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de reclamant

și intervenienți ca nefondat.

Totodată, s-a susținut

de către intimat că dezvoltarea motivelor de recurs nu respectă condițiile de fond

impuse de art. 304 C. proc. civ., întrucât acestea reprezintă o reproducere ad literam

a motivelor de apel, fără o minimă argumentare a criticilor în fapt și în drept,

de natură a releva nelegalitatea hotărârii atacate.

În faza procesuală a recursului

nu s-au administrat probe noi.

Examinând cu prioritate

excepția nulității recursului, invocată de pârâtul intimat S.I.E., conform dispozițiilor

art. 137 C. proc. civ., Curtea va constata că aceasta este nefondată și urmează

a fi respinsă.

Conform dispozițiilor

art. 306 alin. ultim C. proc. civ., se va constata că este posibilă încadrarea criticilor

aduse de recurenți deciziei instanței de apel în motivul de nelegalitate prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aceste critici fiind circumscrise în parte acestui

motiv.

Examinând criticile formulate

prin motivele de recurs, Curtea va constata că, deși expuse sumar, acestea vizează

nelegalitatea refuzului comparării titlurilor de proprietate ale părților și neconstatarea

preferabilității titlului reclamantului și intervenienților.

Curtea va reține că instanța

de apel a stabilit corect că dreptul de proprietate asupra imobilului din București,

str. B., sector 2 a ieșit din patrimoniul autorului comun al reclamantului și intervenienților,

M.A.A., în modalități prevăzute de legislația în vigoare la momentul preluărilor

și nu în mod abuziv, astfel cum s-a susținut prin motivele de recurs.

Astfel, prima preluare

s-a realizat pe calea exproprierii pentru utilitate publică, în baza deciziei din

19 aprilie 1943, cu acordul fostului proprietar M.A.A. în ceea ce privește stabilirea

și plata despăgubirilor, achitate efectiv de proprietarul Primăria Municipiului

București.

Cea de-a doua preluare

a fost efectul condamnării la pedeapsa complementară a confiscării averii, în temeiul

sentinței penale nr. 17 din 17 mai 1946 a Tribunalului Poporului și, ca urmare a

aplicării dispozițiilor Legii nr. 312/1945, neputând fi înlăturată decât prin desființarea

respectivei hotărâri judecătorești în căile extraordinare de atac.

Înscrisurile depuse la

dosar au probat faptul că, în mod definitiv, instanțele judecătorești au respins

cererea de reabilitare judecătorească a profesorului universitar M.A.A., iar desființarea

sentinței penale de condamnare nu a fost invocată și nici dovedită.

Prin urmare, recurenții

nu au justificat îndreptățirea lor la recunoașterea și protecția unui drept care

nu le-a fost transmis pe cale succesorală de autorul lor, întrucât nu exista în

patrimoniul acestuia la data deschiderii succesiunii, 1 iunie 1946.

În aceste condiții, s-a

apreciat corect de instanțele de fond și apel că nu se mai impune cercetarea acțiunii

în revendicare prin procedeul comparării titlurilor, câtă vreme probatoriile administrate

în cauză au relevat că dreptul de proprietate a ieșit din patrimoniul autorului

M.A.A. anterior deschiderii succesiunii acestuia, în modalitățile prevăzute de legislația

în vigoare la acel moment.

În acest context, s-a

reținut corect că aceleași considerente ce au condus prima instanță la soluția respingerii

cererilor în revendicare ca neîntemeiate, constituie deopotrivă argumente pentru

respingerea ca neîntemeiată a cererii completatoare și subsidiare de acordare a

despăgubirilor pentru imobilul în litigiu.

Prin urmare, nu se impune

analiza criticii referitoare la neomologarea raportului de expertiză prin care s-a

identificat imobilul și s-a stabilit valoarea de piață a acestuia, cu atât mai mult

cu cât aceasta nici nu se circumscrie motivului de nelegalitate prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând modul de apreciere a probelor, ce nu constituie

motive de casare ori modificare a deciziei în actuala reglementare a art. 304 C.

proc. civ.

Pentru toate aceste considerente,

Curtea va constata că recursul este nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității

recursului invocată de intimatul-pârât S.I.E.

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul A.D.B.C. și intervenienții A.V., A.M. și A.C.M.

împotriva deciziei nr. 93 A din 2 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 ianuarie 2014.