ÎCCJ, decizie (scj.ro #81610)

Lipsa caracterului abuziv al preluării unui imobil în temeiul unei hotărâri de condamnare la pedeapsa cu moartea și confiscarea averii. Inexistența dreptului în patrimoniul succesoral.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Drepturi reale. Acțiune în revendicare.

Index alfabetic :

imobil

- confiscarea averii

- acțiune în revendicare

Codul civil de la 1864, art. 480

Preluarea unor bunuri de către Stat prin efectul condamnării la pedeapsa complementară a confiscării averii, în temeiul unei sentințe penale, ca urmare a aplicării dispozițiilor Legii nr. 312/1945, (lege pentru urmărirea si sancționarea celor vinovați de dezastrul țării sau de crime de război) nu constituie o preluare abuzivă, atât timp cât respectiva hotărâre judecătorească nu a fost desființată printr-o cale extraordinară de atac, iar cererea de reabilitare a persoanei condamnate la pedeapsa capitală în temeiul actului normativ sus menționat, a fost respinsă de instanțele judecătorești. Ca atare, cum

dreptul de proprietate a ieșit din patrimoniul acestuia

anterior deschiderii succesiunii, în modalitățile prevăzute de legislația în vigoare la acel moment, moștenitorii săi nu justifică

îndreptățirea lor la recunoașterea

și protecția unui drept care nu le-a fost transmis pe cale succesorală de autorul lor.

Secția I civilă, decizia nr.250

din 28 ianuarie 2014

Prin cererea înregistrată la Tribunalul București la 29 ianuarie 2009, reclamantul A.D.B.C. a chemat în judecată pe pârâții Serviciul de Informații Externe, Municipiul București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând să se dispună obligarea acestora de a-i lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, str. B., în suprafață de 1501 m.p. și construcția edificată pe acesta.

În motivarea acțiunii, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 480 C.civ. și ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană, reclamantul a arătat că este proprietarul terenului în suprafață de 1.501 m.p., din care 783 m.p. construiți, în calitate de moștenitor al autorului său, care a dobândit imobilul prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 40xxx din 30 decembrie 1941 la Tribunalul Ilfov, Secția Notariat. Reclamantul a mai susținut că titlul său de proprietate este mai vechi și preferabil în comparație cu titlul statului, care emană de la un non dominus, ce exercită o posesie nelegitimă.

Prin cererea de intervenție în interes propriu înregistrată la data de 9 martie 2009 și admisă în principiu la termenul de judecată din 11 mai 2009, A.V., A.C.M. și A.M. au chemat în judecată pe pârâții Serviciul de Informații Externe, Municipiul București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor, solicitând ca, urmare a revendicării prin comparare de titluri, să oblige pârâții să lase în deplină proprietate și posesie imobilul intervenienților și reclamantului.

În motivarea cererii de intervenție, aceștia au arătat că sunt

moștenitorii autorului A.M., ca și reclamantul A.

D.B.C., în baza certificatelor de moștenitor și a actelor de stare civilă anexate, justificându-și interesul.

Prin încheierea din 1 martie 2010, tribunalul a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtul S.I.E. și a unit cu fondul pricinii excepția prescripției achizitive.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepțiile netimbrării și inadmisibilității acțiunii, raportat la temeiul de drept invocat, respectiv art. 480 C.civ.

În ceea ce privește cererea de restituire a terenului în suprafață de 1501 m.p., s-a invocat de către același pârât excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin cererea completatoare formulată la termenul de judecată din 15 octombrie 2010, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata contravalorii imobilului.

La termenul din 11 februarie 2011, tribunalul a respins excepțiile

de netimbrare a cererii și inadmisibilității acțiunii invocate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiate și a unit cu fondul cauzei excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București prin Primarul

General.

La termenul din 9 decembrie 2011, tribunalul a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin sentința civilă nr. 2072 din 16 noiembrie 2012, Tribunalul București, Secția a V-a civilă a admis

excepția lipsei calității procesual pasive a pârâților Municipiul București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a respins capătul de cerere formulat de reclamantul A.D.B.C., având ca obiect revendicare în natură, în contradictoriu cu pârâții Municipiului București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind promovat împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală.

A fost respins capătul de cerere având ca obiect revendicare în natură formulat de reclamantul A.D.B.C., în contradictoriu cu pârâtul S.I.E. ca neîntemeiat.

A fost respins capătul de cerere, având ca obiect plata contravalorii imobilului, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca inadmisibil.

A fost respinsă cererea de intervenție în interes propriu

formulată de intervenienții A.V., A.M. și

A.C.M. în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primarul general și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind promovată împotriva unor persoane lipsite

de calitate procesuală și a fost respinsă cererea de intervenție în interes

propriu formulată de aceiași intervenienți în contradictoriu cu pârâtul S.I.E., ca neîntemeiată.

Tribunalul a reținut că, prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 40xxx din 20 decembrie 1941, numitul M.A.A. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, str. B. grevat de următoarele sarcini: ipoteza de rangul I pentru garantarea creanței de 1.000.000 franci francezi către C.G., urmărirea generală de venituri instituită de portăreii de pe lângă Tribunalul Ilfov prin procesul verbal din data de 13 octombrie 1931, expropriere parțială atât a clădirii cât și a terenului, dacă Primăria Municipiului București nu renunță la noua aliniere a străzii B.

Deși atât reclamantul, cât și pârâtul S.R.I. au

susținut că aceste sarcini au fost radiate, judecătorul fondului a exprimat

un dubiu asupra acestei situații.

Cu privire la prima sarcină menționată în cuprinsul contractului, tribunalul a reținut că susținerile părților nu se coroborează cu înscrisurile din dosar întrucât, deși potrivit extrasului eliberat de Arhivele Naționale „ipoteca instituită în favoarea numitului C.G. pentru imobilul din str. B. împotriva debitorului M. de L. a fost radiată conform Jurnalului nr. 24247 din 29 decembrie 1941”, aceste mențiuni au fost apreciate ca neconcludente, observându-se că extrasul datează din 2 aprilie 1931.

Pe de altă parte, în cuprinsul acestui înscris se face vorbire despre radierea unei ipoteci împotriva unui alt debitor decât cumpărătorul din contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 40xxx din 20 decembrie 1941, respectiv M.A.A. De asemenea, s-a reținut că identificarea obiectului contractului nu este clară,  nemenționându-se întinderea  suprafeței,  astfel  că  operează prezumția simplă a faptului că radierea menționată prin jurnalul nr. 24247 din 29 decembrie 1941 operată față de vânzătorul din actul de vânzare - cumpărare a vizat o altă suprafață din imobil. Cu atât mai mult cu cât, prin contractul de vânzare - cumpărare menționat, cumpărătorul M.A.A. a preluat și sarcinile imobilului, radierea uneia dintre acestea trebuia să opereze față de actualul debitor.

Aceleași considerente au fost reținute de tribunal și cu privire la cea de-a doua sarcină menționată în contractul de vânzare - cumpărare, cea instituită în favoarea statului, indicând rezerva asupra datei din extrasul pus la dispoziția reclamantului de Arhivele Naționale, respectiv anul 1940, 3 decembrie, deși actul de vânzare - cumpărare arată că titlul originar datează din anul 1941. Prin urmare, instanța a statuat și asupra caracterului îndoielnic al acestei radieri în beneficiul autorului M.A.A.

Tribunalul a mai constatat că, prin Decizia Uzinelor Comunale București, la data de 2 aprilie 1942, din terenul și construcția proprietatea lui A.M. a fost expropriată o suprafață necesară pentru lucrările de aliniere stradală, asupra acestei decizii revenindu-se la data de 19 aprilie 1943, ocazie cu care s-a indicat în concret suprafața expropriată, respectiv 196,88 m.p. teren, construcție în suprafață de 9,70 m.p. și înălțime de 14,50 m. De comun acord cu expropriatul A.M., s-a stabilit și s-a plătit valoarea despăgubirilor.

În ceea ce privește pe autorul inițial al reclamantului, instanța a reținut că prin sentința penală nr. 17 din 17 mai 1946 pronunțată de Tribunalul Poporului din București, A.M. a fost condamnat pentru „crime de dezastrul țării și crime de război", fapte sancționate de Legea nr. 312/1945, la pedeapsa cu moartea, la confiscarea tuturor bunurilor aflate în patrimoniul său și ieșite din patrimoniu după data de 23 august 1944, precum și la confiscarea bunurilor și drepturilor aparținând soției și descendenților acestuia, dobândite după data de 6 septembrie 1940.

Prin urmare s-a constatat că o parte din averea autorului A.M. a fost expropriată pentru cauză de utilitate publică, măsură fiind însoțită de plata despăgubirii, iar o altă parte a fost confiscată prin hotărârea penală menționată.

Începând cu anul 1950, imobilul în litigiu s-a aflat în folosința și

administrarea statului prin diverse instituții, iar prin Decretul nr. 409 din 23 septembrie 1955 s-a făcut prima mențiune despre existența dreptului de proprietate în favoarea statului.

Conform relațiilor comunicate de Primăria Municipiului București, prima înregistrare cadastrală s-a făcut în anul 1986, când a fost înscris ca posesor de parcelă Ministerul Afacerilor Externe, cu suprafața de 1.501 m.p. teren și 783 m.p. construcție, ca proprietate de stat, ulterior, prin dispozițiile Legii nr. 366/2002 lămurindu-se natura juridică a dreptului de proprietate pe care pârâtul S.I.E. îl exercită, anume aceea de proprietate publică.

Din cauza naturii condamnării autorului reclamantului și intervenienților au fost respinse atât notificarea formulată de aceștia, cât și contestația întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, prin sentința civilă nr. 384 din 19 aprilie 2005 pronunțată de Tribunalul București, reținându-se că nicio preluare de avere făcută în temeiul Legii nr. 312/1945 nu poate face obiectul reparației prin Legea nr. 10/2001. Hotărârea judecătorească amintită a intrat în puterea lucrului judecat, considerentele avute în vedere nemaiputând fi puse în discuție de o altă instanță.

Prin sentința penală nr. 339 din 30 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București a fost respinsă cererea formulată de

reclamant și intervenientul A.C.M. privind reabilitarea

judecătorească a defunctului A.M., hotărârea fiind menținută ca urmare a respingerii recursului prin decizia civilă nr.1922 din 25 mai 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

S-a mai reținut că, potrivit raportului de expertiză tehnică imobiliară efectuat în cauză, suprafața de teren a imobilului măsoară în prezent 644 m.p., chestiune asupra căreia nu s-au ridicat obiecțiuni de către niciuna dintre părți.

Tribunalul a respins capătul de cerere având ca obiect revendicarea în natură a imobilului, formulat în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primarul General și Statul Român

prin Ministerul Economiei și Finanțelor, ca fiind promovat împotriva a

două persoane lipsite de calitate procesuală, având în vedere că acești pârâți nu exercită posesia asupra imobilului, evidențiat în patrimoniul pârâtului S.I.E.

Cererea completatoare, formulată de reclamant la termenul din 15 octombrie 2010, prin care acesta a solicitat, în temeiul art. 480 C.civ. și art. 1 Protocolul 1 la CEDO, obligarea pârâtului Statul Român

prin Ministerul Economiei și Finanțelor la plata contravalorii imobilului

imposibil de restituit în natură, a fost respinsă ca inadmisibilă în raport de

considerentele deciziei nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii.

Totodată, s-a considerat că, față de ipoteza concretă a litigiului, având în vedere că reclamantul s-a prevalat deja de dispozițiile Legii nr. 10/2001, acesta nu mai poate solicita, pe calea dreptului comun,

obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor

la plata contravalorii imobilului, câtă vreme în procedura administrativă și

jurisdicțională efectuată în temeiul Legii nr. 10/2001, s-a statuat că

bunul imobil nu se circumscrie domeniului de aplicare a legii speciale.

Reținând că reclamantul nu a probat nici întinderea dreptului de proprietate și nici existența acestuia în patrimoniul defunctului A.M., la momentul decesului, în anul 1946, tribunalul a apreciat că nu se impune compararea titlurilor părților și nici analiza apărării de fond invocate pe calea excepției prescripției achizitive de către pârâtul S.I.E.

Pentru identitate de rațiune, obiect și cauză cu soluția pronunțată asupra acțiunii principale, s-a argumentat și în ceea ce privește cererea de intervenție principală.

Împotriva sentinței menționate au declarat apel reclamantul A.D.B.C. și intervenienții A.V., A.M. și A.C.M., criticând-o ca nelegală și netemeinică. Reclamantul a criticat refuzul comparării

drepturilor autorilor de la care provin titlurile de proprietate și constatării preferabilității titlului lor, mai vechi, autentic, invincibil și imprescriptibil,

în raport cu titlul pârâtului, emanând de la un non dominus, care a exercitat o posesie nelegitimă.

Apelanții intervenienți nu au motivat apelul declarat, astfel încât,

având în vedere identitatea dreptului și a intereselor acestor părți cu cele ale reclamantului, curtea de apel a analizat apelul lor făcând aplicarea dispozițiilor art. 292 al. (1) C.pr.civ., dar și pe baza susținerilor cuprinse în motivarea apelului principal.

Prin decizia civilă nr. 93 A din 2 aprilie 2013, Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamant și intervenienți, reținând că nu se impune cercetarea acțiunii în revendicare prin compararea titlurilor câtă vreme a rezultat din probatoriile administrate, că dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat a ieșit din patrimoniul autorului M.A., anterior

deschiderii succesiunii acestuia, care a avut loc la data de 1 iunie 1946,

pe calea exproprierii pentru utilitate publică, în privința suprafeței de

196,88 m.p. teren și a construcției de 9,70 m.p. și ca urmare a confiscării ca pedeapsă complimentară aplicată în urma condamnării sale la pedeapsa cu moartea prin sentința penală nr. 17 din 17 mai 1946 pronunțată de Tribunalul Poporului, în privința restului de proprietate.

Curtea de Apel București a înlocuit acea parte a considerentelor hotărârii primei instanțe pe baza cărora, reținând existența mai multor

sarcini asupra imobilului revendicat, judecătorul fondului a exprimat o

rezervă în privința dreptului de proprietate invocat de reclamant.

S-a constatat, în acest sens, că probatoriile administrate au confirmat apartenența neîntreruptă a dreptului de proprietate asupra

imobilului din str. B., începând cu data dobândirii sale prin

cumpărare, la patrimoniul numitului M.A.A. și faptul preluării acestuia (din patrimoniul cumpărătorului) parțial pe calea exproprierii pentru utilitate publică și parțial, în urma confiscării, ca pedeapsă complementară, aplicată autorului apelanților prin sentința penală nr. 17 din 17 mai 1946 a Tribunalului Poporului, în baza dispozițiilor Legii nr. 312/1945.

S-a constatat, totodată, că imobilul în litigiu nu intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, întrucât autorul apelanților a fost acuzat și condamnat prin sentința menționată pentru fapte ce nu pot fi considerate ca manifestare a opoziției față de sistemul totalitar comunist, după cum se reglementează în art. 2 al. (1) lit. b, ci pentru faptele și consecințele politice ale participării României în cel de-al Doilea Război Mondial alături de Germania nazistă.

Curtea de apel a reținut că prin sentința civilă nr. 384 din 19 aprilie 2005 a Tribunalului București, definitivă și irevocabilă, prin care s-a respins contestația intervenienților împotriva deciziei nr. 21958 din 31 octombrie 2003 emisă de S.I.E. s-a statuat cu putere de lucru judecat asupra faptului că situația imobilului în litigiu nu este reglementată de Legea nr. 10/2001, acesta constituind motivul respingerii notificărilor formulate în temeiul legii speciale.

Consecința directă a acestei dezlegări este aceea a admisibilității acțiunii în revendicare promovate de reclamant și intervenienți și a

judecății în condițiile dreptului comun, iar nu prin aplicarea prevederilor

Legii nr. 10/2001 sau a raționamentelor și criteriilor la care îndrumă decizia nr. 33/2008 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii.

Or, aplicând dreptul comun, instanța de apel a constatat că dreptul

de proprietate asupra imobilului din str. B. a încetat să mai existe în patrimoniul autorului apelanților ca urmare a

exproprierii sale parțiale și, în privința restului de proprietate rămasă, ca

urmare a confiscării dispuse prin hotărârea penală menționată.

Curtea a reținut că ambele preluări care au condus la încetarea existenței dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în patrimoniul lui M.A.A. au avut o bază legitimă, în raport cu legislația în vigoare la momentul producerii preluărilor.

În consecință, instanța de apel a apreciat că soluția de respingere ca neîntemeiată a cererii principale și a celei de intervenție în interes personal este corectă și legală.

Împotriva deciziei menționate au declarat recurs reclamantul A.D.B.C. și A.C.M. și A.M., criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ.

Dezvoltând motivele de recurs, recurenții au susținut că actul de preluare abuzivă nu a avut niciodată efecte legale, ci a constituit doar

justificarea abuzurilor statului comunist, astfel încât, potrivit art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană coroborat cu art. 480 C.civ., și-au justificat calitatea de proprietari asupra imobilului din str. B.

Recurenții au învederat că titlul de proprietate al autorului lor este mai vechi, preferabil și

imprescriptibil, astfel că nu s-a stins prin neuz.

S-a solicitat, în acest sens, să fie omologat raportul de expertiză întocmit în cauză, din care rezultă identificarea imobilului revendicat și valoarea de piață a acestuia.

Examinând criticile formulate prin motivele de recurs, Curtea a constatat că, deși expuse sumar, acestea vizează nelegalitatea refuzului

comparării titlurilor de proprietate ale părților și neconstatarea preferabilității

titlului reclamantului și intervenienților.

Curtea va reține că instanța de apel a stabilit corect că dreptul de proprietate asupra imobilului din București, str. B.

a ieșit din patrimoniul autorului comun al reclamantului și intervenienților,

M.A.A., în modalități prevăzute de legislația în vigoare la momentul preluărilor și nu în mod abuziv, astfel cum s-a susținut prin motivele de recurs.

Astfel, prima preluare s-a realizat pe calea exproprierii pentru utilitate publică, în baza Deciziei nr. 2834 din 19 aprilie 1943, cu

acordul fostului proprietar M.A.A. în ceea ce privește stabilirea

și plata despăgubirilor, achitate efectiv de proprietarul Primăria Municipiului București.

Cea de-a doua preluare a fost efectul condamnării la pedeapsa complementară a confiscării averii, în temeiul sentinței penale nr. 17 din 17 mai 1946 a Tribunalului Poporului și, ca urmare a aplicării dispozițiilor Legii nr. 312/1945, neputând fi înlăturată decât prin desființarea respectivei hotărâri judecătorești în căile extraordinare de atac.

Înscrisurile depuse la dosar au probat faptul că, în mod definitiv, instanțele judecătorești au respins cererea de reabilitare judecătorească

a profesorului universitar M.A.A., iar desființarea sentinței

penale de condamnare nu a fost invocată și nici dovedită.

Prin urmare, recurenții nu au justificat îndreptățirea lor la recunoașterea

și protecția unui drept care nu le-a fost transmis pe cale succesorală de autorul lor, întrucât nu exista în patrimoniul acestuia la data deschiderii succesiunii, 1 iunie 1946.

În aceste condiții, s-a apreciat corect de instanțele de fond și apel că nu se mai impune cercetarea acțiunii în revendicare prin procedeul comparării titlurilor, câtă vreme probatoriile administrate în cauză au

relevat că dreptul de proprietate a ieșit din patrimoniul autorului M.

A. anterior deschiderii succesiunii acestuia, în modalitățile prevăzute de legislația în vigoare la acel moment.

În acest context, s-a reținut corect că aceleași considerente ce au condus prima instanță la soluția respingerii cererilor în revendicare ca neîntemeiate, constituie deopotrivă argumente pentru respingerea ca neîntemeiată a cererii completatoare și subsidiare de acordare a despăgubirilor pentru imobilul în litigiu.

Prin urmare, nu se impune analiza criticii referitoare la neomologarea

raportului de expertiză prin care s-a identificat imobilul și s-a stabilit valoarea de piață a acestuia, cu atât mai mult cu cât aceasta nici nu se circumscrie motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

pr.civ., vizând modul de apreciere a probelor, ce nu constituie

motive de casare ori modificare a deciziei în actuala reglementare a art. 304 C.pr.civ.

Pentru toate aceste considerente, Curtea a constatat că recursul este nefondat și, în temeiul art. 312 al. (1) C.pr.civ.,  l-a respins.