ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5223/2013

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sect. 1 București la data de 14 octombrie 2009 reclamantul D.V.I. a chemat în judecată pe pârâții C.V., C.G. și Mun. București prin Primarul General, solicitând instanței să constate preluarea fără titlu valabil imobilul situat în București, sector 1 (lot A) și să oblige pârâții persoane fizice să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie acest imobil compus din construcție și terenul aferent. Prin Sentința civilă nr. 17105 din 8 septembrie 2010 pronunțată de Judecătoria Sector 1 București în Dosarul nr. 34307/299/2009 a fost admisă excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sector 1 București și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

Pe rolul Tribunalului București, la termenul din 30 mai 2012 pârâtul Mun. București a ridicat excepția lipsei de interes în formularea primului capăt de cerere, excepție ce a fost pusă în discuția părților alături de excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei inadmisibilității acțiunii în revendicare, excepții ridicate de pârâții C.V. și G. prin întâmpinarea depusă la Judecătoria Sector 1 București.

Prin Sentința civilă nr. 1120 din 6 iunie 2012 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins ca neîntemeiate excepția lipsei de interes, excepția inadmisibilității și excepția lipsei calității procesuale active, a respins acțiunea ca neîntemeiată și l-a obligat pe reclamant la plata sumei de 1.700 lei cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat și de expert, către pârâții C. Pentru a pronunța această soluție tribunalul a reținut considerentele următoare: Analizând cu prioritate excepția lipsei de interes a primului capăt de cerere, tribunalul a constatat că nevalabilitatea titlului statului nu reprezintă un capăt de cerere distinct, cu o existență de sine stătătoare, ci o chestiune prejudicială, invocată ca argument în susținerea acțiunii în revendicare.

Aprecierea caracterului valabil al titlului uneia dintre părțile acțiunii în revendicare imobiliară reprezintă o condiție de temeinicie a acestei acțiuni, care presupune compararea și analizarea titlurilor părților litigante. Prin urmare, excepția lipsei de interes a fost respinsă ca neîntemeiată. Referitor la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, Tribunalul a constatat că acesta a făcut dovada că imobilul din litigiu a aparținut bunicii sale și a fost transmis ulterior reclamantului prin dezbaterea unor succesiuni succesive, aspect ce rezultă fără putință de tăgadă din înscrisurile existente la dosar depuse de reclamant. În aceste condiții tribunalul a constatat că reclamantul a făcut dovada calității sale procesuale active în prezenta cauză și a respins excepția lipsei calității sale procesuale active, ca neîntemeiată.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, față de cele dispuse prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008 tribunalul a constatat că acțiunea în revendicare nu este inadmisibilă. Pe fondul cauzei, după compararea titlurilor prezentate, tribunalul a apreciat că titlul paraților - persoane fizice este preferabil celui deținut de către reclamant. Impotriva sentinței a declarat apel reclamantul, susținând că instanța nu s-a pronunțat expres pe cererea privind constatarea nevalabilității titlului statului, greșit a considerat preferabil titlul pârâților, iar hotărârea este dată cu încălcarea a art. 44 si art. 20 alin. (1) si (2) din Constituția României, coroborate cu art. 17 din D.U.D.O.

si art. 480-481 C. civ. si cu interpretarea greșita a Deciziei de îndrumare nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secțiile unite. Prin Decizia civilă nr. 182/ A din 12 decembrie 2012 Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă, și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale a respins apelul reținând următoarele. Comparând titlurile părților din litigiul prezent, tribunalul a apreciat în mod corect că cel al pârâților este preferabil, criteriile aplicate fiind, față de situația imobilului revendicat, cele decurgând din jurisprudența C.E.D.O. în materia dreptului de proprietate – cauza M.A.

- și dezlegările date prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, critica apelantului în sensul insuficientei motivări în drept a sentinței nefiind însoțită de indicarea textelor de lege care ar fi aplicabile în cauză cu rezultatul unei soluții favorabile în ceea ce îl privește.

De asemenea, reclamantul a avut la dispoziție procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 pentru valorificarea dreptului de proprietate, procedură pe care nu a urmat-o, deși termenele de solicitare a măsurilor reparatorii au fost prelungite succesiv, recurgând la acțiunea în revendicare de drept comun, ce nu poate fi soluționată făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale. C.E.D.O. a stabilit în jurisprudența sa că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință.

În ceea ce privește lipsa unui mijloc de despăgubire în situația în care proprietarul deposedat nelegal de bunul său pierde în acțiunea în revendicare îndreptată împotriva subdobânditorului de bună credință, invocată de apelant, instanța de apel a observat că remediul pentru trecerea nelegală a bunului în proprietatea statului a fost constituit prin procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, astfel că doar inacțiunea reclamantului care nu a formulat notificare în termen a avut drept consecință imposibilitatea obținerii beneficiilor actului normativ menționat. În acest context, nu se poate reproșa statului lipsa unui sistem reparator eficient pentru preluările abuzive ale imobilelor în perioada comunistă, securitatea juridică impunând reguli de implementare a măsurilor de restituire, a căror nerespectare de către beneficiarii legii produce consecințe în plan juridic.

Cât privește O.U.G. nr. 4/2012, invocată în susținerea imposibilității de a obține despăgubiri în urma respingerii acțiunii în revendicare, acest act normativ nu îi este aplicabil apelantului care nu a utilizat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001. Impotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs reclamantul, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că este pronunțată cu aplicarea greșită a legii. In argumentare a arătat că instanța a constatat greșit că titlul pârâților este preferabil, fiind dobândit cu bună credință, cât timp aceștia nu au dovedit buna credință. In cazul de față, imobilul fiind preluat fără titlu, nu se poate susține că fostul proprietar are dreptul numai la măsuri reparatorii în echivalent.

A mai susținut că decizia în interesul Legii nr. 33/2008 nu interzice promovarea acțiunii in revendicare după intrarea in vigoare a legii nr. 10/2001. De asemenea, instanța a încălcat dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O. și jurisprudența C.E.D.O. care consacră caracterul prioritar al dreptului fostului proprietar. De asemenea, legea specială nu îngrădește dreptul la restituirea în natură a imobilelor și nu prevede o procedură pentru valorificarea acestui drept, urmând a fi aplicat dreptul comun. Ca atare, recurentul consideră că deține un bun, iar mijlocul procedural de valorificare a acestuia este acțiunea în revendicare. Recursul nu este fondat. Potrivit dispozițiilor art. 1899 alin. (2) C. civ., buna-credință este prezumată, iar reaua-credință trebuie dovedită de cel care o invocă în favoarea sa.

In speță, recurentul reclamant nu a produs nici o dovadă în acest sens, respectiv nu a probat caracterul ilicit al conduitei pârâților la perfectarea contractului de vânzare cumpărare, iar simpla afirmație că aceștia au fost de rea credință nu poate constitui o dovadă pertinentă care să permită preferabilitatea titlului său. De altfel, reclamantul nu deține nici o hotărâre judecătorească anterioară prin care să se fi constatat reaua credință a pârâților, față de care instanța ar fi putut da preferință titlului său. Cât timp reclamantul nu a formulat o acțiune în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare al pârâților, în baza dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, titlul acestora s-a consolidat, beneficiind așadar pe deplin de prezumția de legalitate.

Aceasta înseamnă, așa cum corect s-a și apreciat, că intimații-pârâți au dobândit speranța legitimă conferită prin dispozițiile exprese ale art. 18 lit. c) din lege, de a păstra posesia legitimă a imobilului în litigiu. In consecință, criticile recurentului reclamant ce vizează în mod explicit nevalabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nu pot fi reținute, întrucât exced cadrului procesual de învestire - acțiune în revendicare prin compararea titlurilor aflate în conflict judiciar. Împrejurarea că, în circumstanțele cauzei pendinte, pe deplin stabilite și necontestate, instanța de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea invocată de reclamant, nu înseamnă că hotărârea pronunțată ar fi nelegală.

Critica referitoare la încălcarea dreptului de proprietate - în acest sens fiind invocate dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenției, dar și jurisprudența C.E.D.O., nu poate fi primită, cât timp reclamantul nu poate susține existenta unui bun în patrimoniul său, în sensul Convenției, respectiv recunoașterea de către instanțele naționale a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu. Nu pot fi reținute nici susținerile recurentului reclamant, conform cărora aceasta are un bun în sensul Convenției și un titlu valabil la momentul promovării acțiunii. Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor ca efect al ineficacității actelor de preluare a acestora în stăpânirea statului a fost guvernată de dreptul comun, respectiv instituția revendicării fondată pe dispozițiile art. 480 - 481 C. civ.

În prezent, dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001 , lege specială și derogatorie de la dreptul comun, ale cărei dispoziții sunt obligatorii de la data intrării ei în vigoare, în raport de principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală – specialia generalibus derogant – și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială. Legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada de referință numai în condițiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, care se aplică cu prioritate față de prevederile art. 480 C. civ., care constituie dreptul comun în materia revendicării.

O atare interpretare este impusă și de reglementarea ce s-a dat prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, potrivit căruia „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparații". În acord cu soluțiile adoptate de Curtea Constituțională a României privind domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, se constată că această lege, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării, în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Legea nr. 10/2001 suprimă, așadar, acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De altfel, accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil sunt asigurate, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzute de capitolul III al Legii nr. 10/2001, deci în condițiile și pe căile prevăzute de legea specială, ceea ce înseamnă că nu se aduce atingere nici art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O. Așadar, cu condiția ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiție și chiar să îl supună unor limitări și restricții, o modalitate fiind și aceea prin care se prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile. Accesul la justiție presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanțe judecătorești.

În lipsa unei asemenea posibilități, dreptul de acces la instanță ar fi atins în substanța sa. În măsura în care aceste exigențe sunt respectate, dreptul de acces la justiție nu este afectat. C.E.D.O. a statuat, în cauza „G. contra R.U.", 1975 că „ dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut, precum și că „există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept." Deci, se poate constata că prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar și modalitățile de a ataca în justiție măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri, persoana îndreptățită având, în consecință, posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii prevăzute de lege, inclusiv de a deduce judecății însuși dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Pe cale de consecință, reglementarea cu caracter special din Legea nr. 10/2001 oferă cadrul juridic complet pentru măsuri reparatorii (în natură sau prin echivalent) în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin Dec. nr. 92/1950, ca în speța de față și, fiind de imediată aplicare, deoarece interesează ordinea publică, prevalează legii generale. Or, în speță, reclamantul nu a formulat notificare pentru imobilul în discuție, conform prevederilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că nu a înțeles să urmeze procedura prevăzută de legea specială reparatorie pentru restituirea bunului.

În ceea ce privește decizia în interesul Legii nr. 33/2008, este adevărat că această hotărâre stabilește că atunci când există neconcordanțe între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană, prioritate are aceasta din urmă, însă plecând de la considerentele anterioare, privitoare la posibilitatea limitărilor, implicit admise și de contenciosul european, se constată că nu există vreo neconcordanță între cele două acte normative, Legea nr. 10/2001 concretizând această posibilitate conferită de jurisprudența C.E.D.O., prin instituirea celor două faze – administrativă și judiciară. Pe de altă parte, hotărârea „M.A. și alții/R.” nu conține prevederi care, prin interpretare și aplicare la datele concrete ale speței, i-ar putea fi favorabile.

Astfel, nici din perspectiva Convenției reclamantul nu avea vocația restituirii în natură cu privire la imobilul în litigiu, date fiind cele statuate în jurisprudența recentă a Curții Europene, respectiv în Cauza A. din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. 778 din 22 noiembrie 2010. Astfel, în analiza concursului dintre legea internă și Convenția europeană instanțele, în raport cu circumstanțele concrete ale cauzei, sunt ținute să constate în ce măsură reclamantul se prevalează de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană. Aprecierea existenței unui „bun” în patrimoniul reclamantului implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența C.E.D.O., inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât și a unei „speranțe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.

În cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt. În cauza Atanasiu și alții contra României se arată că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143). În caz contrar, fostul proprietar se poate prevala doar de o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (parag.

141, 142 și 143). Or, în speță, nu se poate considera că reclamantul ar deține un „bun actual”, câtă vreme în favoarea acestuia nu s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă și executorie în sensul restituirii imobilului. Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual” nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speță, chiar dacă principiul specialia generalibus derogant nu s-ar fi opus, reclamantul nu avea un drept la restituire care să îl îndreptățească la redobândirea posesiei bunului, nici pe temeiul evaluărilor presupuse de garanțiile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție. Față de toate considerentele reținute, Înalta Curte constată că decizia atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate și că, astfel, nu sunt îndeplinite condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recursul reclamantului fiind nefondat și urmând a fi respins ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul D.V.I. împotriva Deciziei nr. 182/ A din 12 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă, și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 noiembrie 2013.