ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5223/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5223/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Judecătoriei Sect. 1 București la data de 14 octombrie 2009

reclamantul D.V.I. a chemat în judecată pe pârâții C.V., C.G. și Mun. București

prin Primarul General, solicitând instanței să constate preluarea fără titlu

valabil imobilul situat în București, sector 1 (lot A) și să oblige pârâții

persoane fizice să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie acest

imobil compus din construcție și terenul aferent.

Prin Sentința

civilă nr. 17105 din 8 septembrie 2010 pronunțată de Judecătoria Sector 1 București

în Dosarul nr. 34307/299/2009 a fost admisă excepția necompetenței materiale a

Judecătoriei Sector 1 București și a fost declinată competența de soluționare a

cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

Pe rolul

Tribunalului București, la termenul din 30 mai 2012 pârâtul Mun. București a

ridicat excepția lipsei de interes în formularea primului capăt de cerere,

excepție ce a fost pusă în discuția părților alături de excepția lipsei

calității procesuale active și excepția lipsei inadmisibilității acțiunii în revendicare,

excepții ridicate de pârâții C.V. și G. prin întâmpinarea depusă la Judecătoria

Sector 1 București.

Prin Sentința

civilă nr. 1120 din 6 iunie 2012 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

respins ca neîntemeiate excepția lipsei de interes, excepția inadmisibilității

și excepția lipsei calității procesuale active, a respins acțiunea ca

neîntemeiată și l-a obligat pe reclamant la plata sumei de 1.700 lei cheltuieli

de judecată constând în onorariu de avocat și de expert, către pârâții C.

Pentru a

pronunța această soluție tribunalul a reținut considerentele următoare:

Analizând

cu prioritate excepția lipsei de interes a primului capăt de cerere, tribunalul

a constatat că nevalabilitatea titlului statului nu reprezintă un capăt de

cerere distinct, cu o existență de sine stătătoare, ci o chestiune

prejudicială, invocată ca argument în susținerea acțiunii în revendicare.

Aprecierea

caracterului valabil al titlului uneia dintre părțile acțiunii în revendicare

imobiliară reprezintă o condiție de temeinicie a acestei acțiuni, care

presupune compararea și analizarea titlurilor părților litigante.

Prin

urmare, excepția lipsei de interes a fost respinsă ca neîntemeiată.

Referitor

la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, Tribunalul a constatat

că acesta a făcut dovada că imobilul din litigiu a aparținut bunicii sale și a

fost transmis ulterior reclamantului prin dezbaterea unor succesiuni succesive,

aspect ce rezultă fără putință de tăgadă din înscrisurile existente la dosar

depuse de reclamant.

În

aceste condiții tribunalul a constatat că reclamantul a făcut dovada calității

sale procesuale active în prezenta cauză și a respins excepția lipsei calității

sale procesuale active, ca neîntemeiată.

În ceea ce privește

excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, față de cele dispuse prin decizia

în interesul Legii nr. 33/2008 tribunalul a constatat că acțiunea în

revendicare nu este inadmisibilă.

Pe fondul cauzei,

după compararea titlurilor prezentate, tribunalul a apreciat că titlul

paraților - persoane fizice este preferabil celui deținut de către reclamant.

Impotriva sentinței a

declarat apel reclamantul, susținând că instanța nu s-a pronunțat expres pe

cererea privind constatarea nevalabilității titlului statului, greșit a considerat

preferabil titlul pârâților, iar hotărârea este dată cu încălcarea a art. 44 si

art. 20 alin. (1) si (2) din Constituția României, coroborate cu art. 17 din D.U.D.O.

si art. 480-481 C. civ. si cu interpretarea greșita a Deciziei de îndrumare nr.

33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secțiile

unite.

Prin Decizia civilă nr.

182/ A din 12 decembrie 2012 Curtea de Apel București,

secția a IX-a civilă,

și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și

asigurări sociale a respins apelul reținând următoarele.

Comparând titlurile părților

din litigiul prezent, tribunalul a apreciat în mod corect că cel al pârâților

este preferabil, criteriile aplicate fiind, față de situația imobilului

revendicat, cele decurgând din jurisprudența C.E.D.O. în materia dreptului de proprietate

– cauza M.A. - și dezlegările date prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii

cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe

dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate

în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulată după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, critica apelantului în sensul

insuficientei motivări în drept a sentinței nefiind însoțită de indicarea

textelor de lege care ar fi aplicabile în cauză cu rezultatul unei soluții

favorabile în ceea ce îl privește.

De asemenea,

reclamantul a avut la dispoziție procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 pentru

valorificarea dreptului de proprietate, procedură pe care nu a urmat-o, deși

termenele de solicitare a măsurilor reparatorii au fost prelungite succesiv, recurgând

la acțiunea în revendicare de drept comun, ce nu poate fi soluționată făcând

totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.

C.E.D.O. a stabilit

în jurisprudența sa că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul

securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului

proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință.

În ceea ce privește lipsa

unui mijloc de despăgubire în situația în care proprietarul deposedat nelegal

de bunul său pierde în acțiunea în revendicare îndreptată împotriva subdobânditorului

de bună credință, invocată de apelant, instanța de apel a observat că remediul pentru

trecerea nelegală a bunului în proprietatea statului a fost constituit prin

procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, astfel că doar inacțiunea

reclamantului care nu a formulat notificare în termen a avut drept consecință

imposibilitatea obținerii beneficiilor actului normativ menționat. În acest

context, nu se poate reproșa statului lipsa unui sistem reparator eficient

pentru preluările abuzive ale imobilelor în perioada comunistă, securitatea juridică

impunând reguli de implementare a măsurilor de restituire, a căror nerespectare

de către beneficiarii legii produce consecințe în plan juridic.

Cât privește O.U.G. nr.

4/2012, invocată în susținerea imposibilității de a obține despăgubiri în urma

respingerii acțiunii în revendicare, acest act normativ nu îi este aplicabil apelantului

care nu a utilizat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Impotriva deciziei

instanței de apel a declarat recurs reclamantul, în temeiul art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., susținând că este pronunțată cu aplicarea greșită a legii. In

argumentare a arătat că instanța a constatat greșit că titlul pârâților este

preferabil, fiind dobândit cu bună credință, cât timp aceștia nu au dovedit buna

credință. In cazul de față, imobilul fiind preluat fără titlu, nu se poate

susține că fostul proprietar are dreptul numai la măsuri reparatorii în

echivalent. A mai susținut că decizia în interesul Legii nr. 33/2008 nu

interzice promovarea acțiunii in revendicare după intrarea in vigoare a legii nr.

10/2001. De asemenea, instanța a încălcat dispozițiile art. 1 din Primul

Protocol adițional la C.E.D.O. și jurisprudența C.E.D.O. care consacră

caracterul prioritar al dreptului fostului proprietar. De asemenea, legea

specială nu îngrădește dreptul la restituirea în natură a imobilelor și nu

prevede o procedură pentru valorificarea acestui drept, urmând a fi aplicat

dreptul comun. Ca atare, recurentul consideră că deține un bun, iar mijlocul

procedural de valorificare a acestuia este acțiunea în revendicare.

Recursul nu este

fondat.

Potrivit

dispozițiilor art. 1899 alin. (2) C. civ., buna-credință este prezumată, iar

reaua-credință trebuie dovedită de cel care o invocă în favoarea sa. In speță,

recurentul reclamant nu a produs nici o dovadă în acest sens, respectiv nu a

probat caracterul ilicit al conduitei pârâților la perfectarea contractului de

vânzare cumpărare, iar simpla afirmație că aceștia au fost de rea credință nu

poate constitui o dovadă pertinentă care să permită preferabilitatea titlului

său. De altfel, reclamantul nu deține nici o hotărâre judecătorească anterioară

prin care să se fi constatat reaua credință a pârâților, față de care instanța ar

fi putut da preferință titlului său.

Cât timp reclamantul

nu a formulat o acțiune în constatarea nulității contractului de

vânzare-cumpărare al pârâților, în baza dispozițiilor art. 45 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001, titlul acestora s-a consolidat, beneficiind așadar pe deplin

de prezumția de legalitate. Aceasta înseamnă, așa cum corect s-a și apreciat,

că intimații-pârâți au dobândit speranța legitimă conferită prin dispozițiile

exprese ale art. 18 lit. c) din lege, de a păstra posesia legitimă a imobilului

în litigiu.

In consecință, criticile

recurentului reclamant ce vizează în mod explicit nevalabilitatea contractului

de vânzare-cumpărare nu pot fi reținute, întrucât exced cadrului procesual de

învestire - acțiune în revendicare prin compararea titlurilor aflate în

conflict judiciar.

Împrejurarea că, în

circumstanțele cauzei pendinte, pe deplin stabilite și necontestate, instanța

de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea invocată de reclamant, nu

înseamnă că hotărârea pronunțată ar fi nelegală.

Critica referitoare

la încălcarea dreptului de proprietate - în acest sens fiind invocate

dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenției, dar și jurisprudența C.E.D.O., nu poate fi primită, cât timp reclamantul nu poate

susține existenta unui bun în patrimoniul său, în sensul Convenției, respectiv

recunoașterea de către instanțele naționale a dreptului de proprietate asupra

imobilului în litigiu.

Nu pot fi reținute

nici susținerile recurentului reclamant, conform cărora aceasta are un bun în

sensul Convenției și un titlu valabil la momentul promovării acțiunii.

Anterior intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor ca efect al ineficacității

actelor de preluare a acestora în stăpânirea statului a fost guvernată de

dreptul comun, respectiv instituția revendicării fondată pe dispozițiile art. 480

- 481 C. civ.

În prezent, dreptul

comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001

, lege

specială și derogatorie de la dreptul comun, ale cărei dispoziții sunt

obligatorii de la data intrării ei în vigoare, în raport de principiul de drept

care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală – specialia

generalibus derogant – și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în

fiecare lege specială.

Legiuitorul permite

revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada de referință numai în

condițiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, care se aplică

cu prioritate față de prevederile art. 480 C. civ., care constituie dreptul

comun în materia revendicării.

O atare interpretare este

impusă și de reglementarea ce s-a dat prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998

privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, potrivit căruia

„bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin

vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de

succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de

reparații".

În acord cu soluțiile adoptate

de Curtea Constituțională a României privind domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001,

se constată că această lege, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2)

din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării, în

natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu

valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Legea nr. 10/2001 suprimă,

așadar, acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la un

proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și

procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și

liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din

Constituție și ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

De altfel, accesul la justiție

și dreptul la un proces echitabil sunt asigurate, sub toate aspectele, în

cadrul procedurii judiciare prevăzute de capitolul III al Legii nr. 10/2001,

deci în condițiile și pe căile prevăzute de legea specială, ceea ce înseamnă că

nu se aduce atingere nici art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O.

Așadar, cu condiția ca dreptul

să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la

justiție și chiar să îl supună unor limitări și restricții, o modalitate fiind

și aceea prin care se prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri

administrative prealabile.

Accesul la justiție presupune

în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea

interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanțe judecătorești. În

lipsa unei asemenea posibilități, dreptul de acces la instanță ar fi atins în

substanța sa.

În măsura în care aceste

exigențe sunt respectate, dreptul de acces la justiție nu este afectat.

C.E.D.O. a statuat, în cauza

„G. contra R.U.", 1975 că

„

dreptul de

acces la tribunale nu este un drept absolut,

precum și că

„există

posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care

circumscriu conținutul oricărui drept."

Deci, se poate constata că

prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative

de restituire, dar și modalitățile de a ataca în justiție măsurile dispuse în

cadrul acestei proceduri, persoana îndreptățită având, în consecință,

posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau

în cadrul procedurii prevăzute de lege, inclusiv de a deduce judecății însuși

dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Pe cale de consecință,

reglementarea cu caracter special din Legea nr. 10/2001 oferă cadrul juridic

complet pentru măsuri reparatorii (în natură sau prin echivalent) în cazul

imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin Dec. nr. 92/1950, ca în speța

de față și, fiind de imediată aplicare, deoarece interesează ordinea publică,

prevalează legii generale.

Or, în speță, reclamantul nu a

formulat notificare pentru imobilul în discuție, conform prevederilor art. 22

din Legea nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că nu a înțeles să urmeze procedura

prevăzută de legea specială reparatorie pentru restituirea bunului.

În ceea ce privește decizia în

interesul Legii nr. 33/2008, este adevărat că această hotărâre stabilește că

atunci când există neconcordanțe între Legea nr. 10/2001 și Convenția

Europeană, prioritate are aceasta din urmă, însă plecând de la considerentele

anterioare, privitoare la posibilitatea limitărilor, implicit admise și de

contenciosul european, se constată că nu există vreo neconcordanță între cele

două acte normative, Legea nr. 10/2001 concretizând această posibilitate

conferită de jurisprudența C.E.D.O., prin instituirea celor două faze –

administrativă și judiciară.

Pe de

altă parte, hotărârea „M.A. și alții/R.” nu conține prevederi care, prin

interpretare și aplicare la datele concrete ale speței, i-ar putea fi

favorabile.

Astfel,

nici din perspectiva Convenției reclamantul nu avea vocația restituirii în

natură cu privire la imobilul în litigiu, date fiind cele statuate în

jurisprudența recentă a Curții Europene, respectiv în Cauza A. din 12 octombrie

2010, publicată în M. Of. 778 din 22 noiembrie 2010.

Astfel, în analiza

concursului dintre legea internă și Convenția europeană instanțele, în raport

cu circumstanțele concrete ale cauzei, sunt ținute să constate în ce măsură

reclamantul se prevalează de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția

Europeană.

Aprecierea existenței

unui „bun” în patrimoniul reclamantului implică recunoașterea în conținutul

noțiunii explicitate în jurisprudența C.E.D.O., inclusiv în cea dezvoltată în

cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât și a unei „speranțe

legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.

În cadrul unei

acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul

la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de

recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.

În cauza Atanasiu și

alții contra României se arată că un „bun actual” există în patrimoniul

proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în

prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai

că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul

restituirii bunului (parag. 140 și 143).

În caz contrar,

fostul proprietar se poate prevala doar de o recunoaștere a unui drept la

despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de

legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a

îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (parag. 141,

142 și 143).

Or, în speță, nu se

poate considera că reclamantul ar deține un „bun actual”, câtă vreme în

favoarea acestuia nu s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă și

executorie în sensul restituirii imobilului.

Așadar, proprietarul

care nu deține un „bun actual” nu poate obține mai mult decât despăgubirile

prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speță, chiar dacă

principiul specialia generalibus derogant nu s-ar fi opus, reclamantul nu avea

un drept la restituire care să îl îndreptățească la redobândirea posesiei

bunului, nici pe temeiul evaluărilor presupuse de garanțiile art. 1 din

Protocolul 1 adițional la Convenție.

Față de toate

considerentele reținute, Înalta Curte constată că decizia atacată a fost dată

cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate și că, astfel, nu sunt

îndeplinite condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., recursul reclamantului fiind nefondat și urmând a fi respins ca

atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul D.V.I. împotriva Deciziei nr. 182/ A

din 12 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă, și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări

sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 noiembrie 2013.