ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5439/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5439/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului

constată următoarele:

Judecătoria sectorului 1 București, prin

sentința civilă nr. 2202 din 12 februarie 2007 a respins, ca neîntemeiată,

excepția lipsei de calitate procesuală activă. A admis în parte acțiunea

formulată de M.C.B. în contradictoriu cu pârâta D.A., pe care a obligat-o să

lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr.

1 situat în București, astfel cum a fost intabulat în C.F. din București,

sector 1, identificat și prin raportul de expertiză imobiliară efectuat în

cauză, omologat, precum și terenul aferent în suprafață de 172,31 mp, astfel cum

a fost identificat prin raportul de expertiză imobiliară, parte integrantă din

hotărâre. A respins în parte acțiunea cu privire la suprafața de 6,19 mp, precum

și garajul, ca neîntemeiată.

Prin Decizia nr. 1224/

A din 19 octombrie 2004, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis

excepția necompetenței materiale a Judecătoriei sectorului 1 București, în

soluționarea în fond a cauzei. A anulat sentința civilă nr. 2202/2007. A

constatat competența în primă instanță a Tribunalului București, în raport de

dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit valorii de

circulație a imobilului stabilită prin raportul de expertiză.

Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 768 din 25 mai 2010 a respins, ca

neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului. A

respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității. A respins, ca

neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a chematei în

garanție Primăria municipiului București. A respins, ca neîntemeiată, acțiunea

principală formulată de reclamantul M.C.B. în contradictoriu cu pârâta D.A. și

chemata în garanție Primăria municipiului București. A admis cererea de

intervenție accesorie formulată de A.M.M.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a constatat că prin contractul de vânzare-cumpărare din 28

mai 1971 de Notariatul de Stat Local al sectorului 8 București, C.M. a dobândit

dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, sectorul 8 (în

prezent sectorul 1), format din teren în suprafață de 178,5 mp și un

apartament.

În baza autorizației

pentru executarea de lucrări din 16 noiembrie 1973 emisă de Consiliul Popular

al sectorului 8, C.M.S. a edificat pe terenul respectiv un garaj cu caracter

provizoriu.

Potrivit

certificatului de moștenitor din 9 iulie 1975 emis de Notariatul de Stat Local

al sectorului 8 București, de pe urma defunctei C.M.M., a rămas ca moștenitor

reclamantul, în calitate de fiu.

Prin Decizia nr. 1919

din 22 decembrie 1981 emisă de Comitetul Executiv al Consiliului Popular al

municipiului București, în baza Decretului nr. 223/1974, s-a dispus preluarea

cu plată, în proprietatea statului, a imobilului situat în București, sector 1

și preluarea fără plată, în proprietatea statului, a terenului aferent

construcției, în suprafață totală de 178,5 mp.

Reclamantul și-a

schimbat numele din M.C. în M.C.B., conform certificatului de naturalizare din 30

iulie 1987 emis de Tribunalul Districtual al Statelor Unite din Los Angeles,

ale cărui efecte au fost recunoscute pe teritoriul României prin sentința nr.

87 din 17 februarie 2003 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

La data de 30 aprilie

1997 a fost încheiat între Primăria municipiului București, prin mandatar SC R.V.

SA, în calitate de vânzător și pârâta D.A., în calitate de cumpărătoare,

contractul de vânzare-cumpărare, în temeiul Legii nr. 112/1995, având ca obiect

imobilul în litigiu, în suprafață utilă de 94,83 mp. Odată cu locuința s-a

transmis în proprietatea pârâtei și o cotă indiviză de 85,33% din părțile de

folosință comune ale imobilului, precum și o suprafață de 132,66 mp teren

situat sub construcție.

Din raportul de

expertiză imobiliară efectuat de expertul B.M. a rezultat că pe terenul în

litigiu există o construcție nouă, cu regim de înălțime S (subsol) + P (parter)

+ E (etaj) + M (mansardă), în locul clădirii cu regim de înălțime parter și

pivniță, clădirea fiind modificată față de construcția dobândită prin cumpărare

cu actul autentificat sub nr. X. S-a constatat de expert că terenul preluat de

la reclamant este același cu terenul de 172,31 din documentația cadastrală,

diferența de 6,19 mp datorându-se modernizării aleii de acces și modului

diferit de calcul, iar construcția revendicată, este una și aceeași cu cea

vândută de SC R.V. SA prin contractul din 30 aprilie 1997, mai puțin garajul

care nu s-a vândut, deoarece era o construcție provizorie și nu mai exista la

data vânzării.

Față de cele reținute

mai sus, tribunalul a constatat că excepția lipsei calității procesuale active

a reclamantului, invocată de pârâtă, este neîntemeiată, în speță, reclamantul

făcând dovada că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în

litigiu, prin moștenire legală de la mama sa, care cumpărase imobilul prin

contractul de vânzare-cumpărare din 28 mai 1971.

Cu privire la

excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, invocată tot de pârâtă,

tribunalul a constatat că nu este întemeiată, în speța dedusă judecății,

obiectul litigiului constând în obligarea pârâtei să lase în deplină

proprietate și posesie un imobil cu privire la care reclamantul susține că are

un titlu de proprietate preferabil celui al pârâtei.

Având în vedere

prevederile art. 21 alin. (1) (fost 20) din Legea nr. 10/2001 și cum, prin

ipoteză, imobilul nu se mai află în posesia unei „unități deținătoare” întrucât

a fost înstrăinat către pârâtă, a rezultat că nici notificarea – și deci,

declanșarea procedurii prealabile - nu mai sunt posibile, pentru a se pune

problema incidenței dispozițiilor art. 47 alin. (2) din lege (care impun

suspendarea procedurii prealabile până la rezolvarea acțiunilor în justiție)

sau a admisibilității acțiunii în revendicare.

A aprecia, în sensul

inadmisibilității unor acțiuni, pe motiv că partea nu a urmat o procedură

prealabilă la care legea nu o obligă, atâta vreme cât nu se încadrează în

niciuna din ipotezele reglementate de dispozițiile speciale vizând procedurile

de restituire, ar însemna o îngrădire a accesului la justiție.

În cauza de față,

obiectul litigiului fiind o acțiune în revendicare formulată după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001 împotriva unei persoane care nu are calitatea să

retrocedeze administrativ bunul, s-a constatat că în mod evident nu se poate

pune problema inadmisibilității acțiunii formulate, fiind fără relevanță în ce

măsură reclamantul a urmat sau nu procedura prevăzută de legea specială de

reparație sau dacă aceasta s-a finalizat.

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesual pasive a chematei în garanție Primăria

municipiului București prin Primarul general, invocată prin întâmpinare, nici

aceasta nu a fost găsită întemeiată.

Astfel, prin cererea

de chemare în garanție formulată de pârâtă, aceasta a solicitat obligarea

Primăriei municipiului București, ca în cazul în care va cădea în pretenții, să

fie obligată să-i restituie valoarea actualizată a prețului plătit. Potrivit art.

1337 C. civ., vânzătorul răspunde față de cumpărător pentru evicțiunea totală

sau parțială a lucrului vândut, or chemata în garanție a avut calitatea de

vânzător în contractul de vânzare-cumpărare.

Pe fondul cauzei,

având în vedere că atât reclamantul, cât și pârâta invocă un drept de

proprietate asupra imobilului, prezentând fiecare câte un titlu, tribunalul a

procedat la compararea titlurilor pentru a stabili care dintre ele este

preferabil (superior) deci care dintre ele justifică în plan probatoriu

apartenența dreptului la unul sau altul dintre patrimonii.

La compararea

titlurilor de proprietate ale părților, tribunalul a avut în vedere criteriile

de preferință instituite de Legea nr. 10/2001.

Chiar dacă reclamantul

nu și-a întemeiat cererea pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, solicitând ca

analiza acțiunii în revendicare să aibă la bază criteriile presupuse de dreptul

comun, tribunalul a apreciat că nu pot fi ignorate efectele legii speciale ce

reglementează modalitatea concretă de reparare a prejudiciului creat prin

preluarea abuzivă de către stat a unor imobile, în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989. Aceasta întrucât la momentul edictării Legii nr. 10/2001,

legiuitorul a intenționat reglementarea unui regim unitar al categoriei de

imobile vizate, constând în derularea unei proceduri administrative, în

principal, și promovarea unor acțiuni în justiție, fie directe, în situația în

care nu este posibilă ori ineficace parcurgerea fazei prealabile, fie pe calea

controlului judiciar al actelor emise în procedura administrativă.

Din modul de

formulare a dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată,

așa cum a fost modificată s-a dedus intenția legiuitorului de a fi menținute

contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu bună credință, recunoașterea

prevalentei interesului subdobânditorului ce a dovedit o atare atitudine

subiectivă impunându-se pentru asigurarea securității circuitului civil și a

stabilității raporturilor juridice. Ca atare, criteriul de analiză a acțiunii

în revendicare nu l-a reprezentat compararea, potrivit regulilor clasice, a

titlurilor înfățișate de persoanele cu interese contrare asupra aceluiași

imobil, ci atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlu oneros a bunului

proprietatea altei persoane, criteriu ce se impune prin voința legiuitorului,

explicit consacrată prin dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Dispozițiile art. 45

din Legea nr. 10/2001 reprezintă un caz particular de aplicare a principiului

validității aparenței în drept (error communis facit jus), care presupune

întrunirea concomitentă a bunei-credințe a cumpărătorului și a condiției ca

acesta să se fi aflat într-o eroare comună și invincibilă.

Pentru a produce

efecte juridice, este necesar ca buna-credință să fie în afara oricărei

îndoieli culpabile.

În speță, tribunalul

a constatat că pârâta a fost de bună-credință la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare, în favoarea sa operând prezumția consacrată de dispozițiile art.

1899 alin. (2) C. civ., prezumție care nu a fost răsturnată de către reclamant.

Pe de altă parte,

pârâta a avut convingerea legitimă că Statul este titularul dreptului de

proprietate asupra imobilului în litigiu, având în vedere că la data încheierii

contractului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, valabilitatea

titlului statului nu fusese contestată de fostul proprietar, neexistând vreo

acțiune în revendicare formulată de acesta pe rolul instanțelor judecătorești.

Distinct de aceste

considerații, tribunalul a constatat că potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001,

măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în situația în care

imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare.

Prin această normă juridică,

deși este recunoscută existența dreptului de proprietate, i se închide

persoanei îndreptățite la beneficiul măsurilor reparatorii calea obținerii unei

reparații în natură imposibil de aplicat din punct de vedere juridic, din

moment ce dreptul fusese anterior înstrăinat unui terț.

În opinia

tribunalului, prin această dispoziție legală, având în vedere necesitatea

asigurării stabilității circuitului juridic civil, se statuează obligativitatea

menținerii situației juridice create în mod valabil în aplicarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995 și se instituie indirect un criteriu de preferință în

favoarea persoanelor ce au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în

baza art. 9 din lege, criteriu aplicabil la soluționarea acțiunii în

revendicare.

Totodată, tribunalul

a apreciat că trebuie avute în vedere prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului si jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului în materie, care fac parte din dreptul intern, conform art.

11 din Constituția României.

S-a retinut că

instanța europeană a constatat în favoarea foștilor proprietari încălcarea

dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul art. 1 al

Convenției, în situații diferite de cea a reclamantului și anume atunci când

petenții au justificat existența unui bun în sensul Convenției, respectiv o

hotărâre judecătorească definitivă si irevocabilă care le-a consfințit dreptul

de proprietate asupra bunului revendicat, urmată de desființarea acesteia sau

imposibilitatea punerii în executare, ulterior momentului în care în sarcina

Statului Român s-a născut obligația respectării Convenției.

Pe de altă parte, s-a

constatat că pârâta beneficiază de un bun actual în sensul Convenției, având în

vedere că nu a fost admisă o acțiune în constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare - cumpărare încheiat de aceasta și de soțul său în baza

Legii nr. 112/1995 (vezi hotărârea Raicu contra României).

De asemenea,

tribunalul a reținut incidența deciziei în interesul Legii nr. 33/2008,

potrivit căreia acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca

obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945

- 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

sunt admisibile, însă titlul de proprietate al cumpărătorului în baza Legii nr.

112/1995 este, de regulă, preferabil. Cu toate acestea, acțiunile întemeiate pe

dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate

în mod abuziv în perioada de referință, formulate după intrarea în vigoare a

legii speciale de reparație pot fi admise, iar titlul de proprietate al

cumpărătorului în baza Legii nr. 112/1995 nu este preferabil, în situația în

care, anterior vânzării bunului către chiriaș, fostului proprietar sau

moștenitorilor acestuia li se recunoscuse dreptul de proprietate prin hotărâre

judecătorească irevocabilă, inclusiv în cazul în care ulterior, în urma

declanșării recursului în anulare, hotărârea a fost desființată, întrucât în

asemenea situații a avut loc o privare de proprietate, ce nu a fost justificată

de o cauză de utilitate publică și nici nu a fost însoțită de despăgubiri

corespunzătoare, precum și o afectare a principiului securității raporturilor

juridice.

În consecință, ținând

seama de criteriile de preferință deduse din interpretarea dispozițiilor art. 45

alin. (2) și art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a constatat că

titlul pârâtei este mai bine caracterizat, motiv pentru care acțiunea în

revendicare formulată de reclamant a apărut ca fiind neîntemeiată.

Față de soluția de

respingere a acțiunii principale, tribunalul, în baza art. 60 alin. (1) C.

proc. civ., a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă, ca

lipsită de obiect, constatând că aceasta nu a căzut în pretenții.

Totodată, tribunalul,

în conformitate cu art. 49 și următ. C. proc. civ. a admis cererea de

intervenție accesorie formulată de A.M.M.

În temeiul art. 274 C.

proc. civ., tribunalul a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr. 635/

A din 23 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie a admis apelul reclamantului împotriva sentinței

pronunțată de tribunal, pe care a desființat-o și a trimis cauza spre rejudecare

la prima instanță.

S-a reținut de către

curtea de apel că deși instanța de fond a reținut în considerente că: față de

soluția de respingere a acțiunii principale, în baza art. 60 alin. (1) C. proc.

civ. va respinge cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă, totuși în

dispozitiv a omis a se pronunța pe această cerere, pronunțându-se doar pe

excepția lipsei calității procesuale pasive a chematei în garanție.

Împotriva acestei

ultime decizii a declarat recurs pârâta D.A.

A arătat că întreaga

sentință a fost desființată doar pentru că instanța de fond, deși în

considerente a reținut că în baza art. 60 C. proc. civ. va respinge cererea de

chemare în garanție formulată de pârâtă, totuși în dispozitiv a omis a se

pronunța pe respectiva cerere.

A precizat că

instanța nu a analizat sub niciun aspect apelul declarat și nici nu a formulat

vreo altă critică cu privire la sentința pe care a desființat-o.

A considerat că în

această împrejurare, în conformitate cu dispozițiile art. 296 C. proc. civ.,

instanța nu putea decât să schimbe în parte sentința atacată, în sensul

criticii pe care a adus-o.

A mai apreciat că în

speță este aplicabil motivul de recurs prevăzut de pct. 7 al art. 304 C. proc.

civ., deoarece decizia nu cuprinde motivele care au condus la desființarea

sentinței în totalitate.

Recurenta a arătat că

interesul său în exercitarea căii extraordinare de atac constă în faptul că în

cazul în care sentința ar fi fost schimbată doar în parte, respectiv numai în

ceea ce privește obligarea primei instanțe de a se pronunța asupra cererii de

chemare în judecată, restul dispozițiilor acesteia ar fi rămas câștigate

cauzei.

Recursul este fondat,

în considerarea argumentelor ce succed.

Astfel, deși este

adevărat că în dispozitivul sentinței pronunțată de tribunal nu este trecută și

soluția dată asupra cererii de chemare în garanție formulată de pârâtă, ci

numai cea privind respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a

chematei în garanție Primăria municipiului București, se reține că în

considerentele hotărârii, aceasta a fost respinsă ca lipsită de obiect, față de

soluția de respingere a acțiunii principale, în raport de dispozițiile art. 60 alin.

(1) C. proc. civ., constatându-se că pârâta nu a căzut în pretenții.

Se reține, prin

urmare, că a fost soluționată implicit cererea de chemare în garanție, atâta

timp cât în considerentele hotărârii se regăsesc rațiunile de fapt și de drept

ale soluției preconizată cu privire la aceasta.

Ca atare, absența din

dispozitiv a soluției cu privire la cererea de chemare în garanție formulată în

cauză nu poate atrage nelegalitatea sentinței și nu echivalează cu

nepronunțarea asupra acesteia.

În schimb, decizia

pronunțată în apel apare ca fiind nemotivată, singurul motiv al desființării în

integralitate a hotărârii primei instanțe fiind nepronunțarea, prin dispozitiv,

asupra cererii de chemare în garanție.

Se constată astfel că

instanța de apel în considerentele deciziei recurate, deși admite apelul

reclamantului și desființează în tot sentința instanței de fond, nu arată

motivele de fapt și de drept care au condus la adoptarea soluției, sens în care

se reține a fi întrunit motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C.

proc. civ., susținut ca atare de recurentă.

Mai mult, instanța de

apel a încălcat și obligația prevăzută prin dispozițiile imperative ale art. 261

pct. 5 C. proc. civ.

Deși tribunalul în

considerentele sentinței a reținut situația de fapt dedusă judecății și a

realizat încadrarea faptelor în drept, instanța de apel a desființat sentința

fără a indica textele legale pe care s-a întemeiat pentru adoptarea soluției în

calea de atac.

Pe de altă parte, o

soluție pronunțată în apel de desființare cu trimitere spre rejudecare are ca

temei art. 297 alin. (1) C. proc. civ., ale cărui dispoziții prevăd doar două

motive ce permit o atare soluție, respectiv necercetarea fondului și dezbaterea

cauzei în absența părții care nu a fost legal citată, ipoteze care nu sunt

întrunite în cauză.

Cum în speță

tribunalul a procedat la analiza fondului cauzei, iar părțile au fost legal

citate, soluția instanței de apel de trimitere spre rejudecare încalcă

dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. care prevăd o asemenea

posibilitate doar în ipotezele enumerate anterior, ce nu se regăsesc în cauză,

încalcând totodată și principiul efectului devolutiv al căii de atac.

Pentru aceste

considerente, se va admite recursul pârâtei, va fi casată decizia atacată și va

trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâta D.A. împotriva Deciziei nr. 635/ A din 23 iunie 2011 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Casează decizia

atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 septembrie 2012.