ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 393/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 393/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 4 februarie 2002,

reclamanții T.I. și T.L. au chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului

București, solicitând obligarea acesteia să le predea în deplină proprietate și

posesie, locuința situată în București, str. Florea Teodorescu, și cota-parte

indiviză din părțile comune ale construcției și terenului.

În drept, acțiunea a

fost întemeiată pe dispozițiile art. 1, 2, 9, 21 și 46 din Legea nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr.

335 din 14 martie 2002, Tribunalul București, secția a III a civilă, a respins

cererea, astfel cum a fost precizată.

Prin decizia civilă nr.

267 din 09 aprilie 2009, Curtea de Apel București a admis apelul, a desființat

sentința și a trimis cauza spre rejudecare.

S-a reținut, în

esență, că reclamanții au depus o cerere precizatoare la data de 05 februarie 2002

prin care au arătat că s-au conformat prevederilor Legii nr. 10/2001, respectiv

că au înregistrat o notificare la Primăria Municipiului București prin care au solicitat constatarea nulității contractului de

vânzare-cumpărare, însă instanța deși a luat act de această precizare, nu a

analizat pe fond cererea.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III a civilă, la data de

04 iunie 2009.

Prin cererea depusă

la data de 26 iunie 2009, reclamanții și-au precizat acțiunea sub aspectul

cadrului procesual, solicitând introducerea în calitate de pârâți și a

numiților C.F. și C.E., iar la data de 01 martie  2010 a fost indicat temeiul

de drept ca fiind art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/20001 în ceea ce privește

capătul de cerere privind constatarea nulității contractului de

vânzare-cumpărare.

Prin sentința civilă nr.

1832 din 28 octombrie 2011, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

respins acțiunea reclamanților ca neîntemeiată.

Cu privire la cererea

de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 01

noiembrie 1996, de a cărui soluționare depinde și cererea de restituire în

natură a apartamentului, instanța a reținut că la data de 01 noiembrie 1996 a

fost încheiat acest contract de vânzare-cumpărare, în baza Legii nr. 112/1995, pârâții

C. deținând imobilul în calitate de chiriași în baza contractului de închiriere

din 22 iunie 1994.

Conform dispozițiilor

art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, actele juridice de înstrăinare, având

ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, cu modificările și

completările ulterioare, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în

care actul a fost încheiat cu bună-credință.

Instanța a reținut că

motivele de nulitate ale unui act juridic se analizează în raport cu data

încheierii contractului de vânzare-cumpărare, respectiv anul 1996, reclamanții

fundamentându-și acțiunea pe caracterului nelegal al contractului și reaua-credința

cumpărătorilor.

În ceea ce privește

reaua-credință a pârâților C.F. și C.E., instanța a reținut că buna-credință se

prezumă, sarcina probei revenind reclamanților. Instanța a observat astfel că

acest contract a fost încheiat la data de 01 noiembrie 1996, la un interval de

o lună de la data la care se pronunțase recursul în anulare din 01 octombrie 1996,

prin care acțiunea reclamanților în revendicare fusese respinsă în mod

irevocabil.

La data de 01

octombrie 1996, situația juridică a imobilului era clarificată iar din acel

moment pârâții și-au fundamentat convingerea ca adevăratul proprietar al

acestui imobil este statul și nu reclamanții. Instanța a respins astfel acest

capăt de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare din 01 noiembrie 1996, ca neîntemeiat.

În ce privește

cererea de restituire în natură a imobilului, instanța a reținut că, deși

petitul acțiunii a fost formulat ca și o acțiune în revendicare, solicitându-se

lăsarea în deplină proprietate și posesie a acestui imobil, în drept,

reclamanții și-au precizat cererea pe dispozițiile din Legea nr. 10/2001, iar

instanța de fond a soluționat cererea în baza dispozițiilor acestei legi

speciale.

Reclamanții au

formulat, în condițiile Legii nr. 10/2001, notificare în temeiul Legii nr. 10/2001

prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului în litigiu,

notificare ce face obiectul Dosarului nr. 1783 și care nu a fost soluționată.

Potrivit art. 1 din

Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv de stat, în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, și nerestituite, se restituie, de regulă în

natură, în condițiile prezentei legi, iar în cazurile în care restituirea în

natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.

Tribunalul a

constatat, pe de o parte, că termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea

obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire

este un termen imperativ.

În consecință,

tribunalul a constatat că pârâta nu și-a îndeplinit obligația legală prevăzută

de art. 25 din Legea nr. 10/2001 și având în vedere dispozițiile Deciziei nr. XX

din 19 martie 2007 a instanței supreme, instanța a analizat pe fond cererea de

restituire în natura a imobilului.

În ce privește

calitatea de persoană îndreptățită în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001,

tribunalul a constatat ca în baza contractului de schimb autentificat din anul 1975,

reclamanții au dobândit acest imobil. Prin sentința penală nr. 724 din 12

octombrie 1987 pronunțată de Tribunalul Militar București, T.I. a fost

condamnat în lipsă la o pedeapsă de 7 ani închisoare, interzicerea drepturilor

prev. de art. 64 lit. a), b), c), e) pe o durată de 5 ani și confiscarea

parțială a averii pentru infracțiunea de refuz înapoiere în țară, fiind

menținut sechestrul asigurator instituit asupra bunurilor confiscate. Prin

decizia nr. 1556 din 9 august 1988 a Consiliului Popular al Municipiului

București, s-a dispus trecerea imobilului în proprietatea statului în baza

Decretului nr. 223/1974.

Tribunalul a

constatat că s-a făcut dovada în condițiile Legii nr. 10/2001 că T.I. și T.L.,

au fost proprietarii imobilului, care a fost preluat fără titlu valabil.

Din contractul de

vânzare-cumpărare din 01 noiembrie 1996, reiese că Primăria Municipiului

București a vândut pârâților C., în baza Legii nr. 112/1995, imobilul în

litigiu.

Conform dispozițiilor

art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 de regulă, imobilele preluate în mod

abuziv se restituie în natură iar potrivit alin. (2) dacă restituirea în natură

este posibilă, persoana îndreptățită nu poate opta pentru măsuri reparatorii

prin echivalent decât în cazurile expres prevăzute de prezenta lege.

Conform dispozițiilor

art. 9 din Legea nr. 10/2001 imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în

posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se

află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini iar conform dispozițiilor

art. 21 alin. (1) imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv,

indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a

prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o

societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice

centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație

cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi

restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin

dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare.

Din aceste texte

legale, reiese că regula este restituirea în natură, în situația în care este

posibilă restituirea.

Însă potrivit dispozițiilor

art. 7 alin. (1)

1

nu se restituie în natură, ci doar în echivalent,

imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995.

Art. 18 lit. c) din

Legea nr. 10/2001 prevede la rândul său că măsurile reparatorii se stabilesc

numai în echivalent în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea

Legii nr. 112/1995.

Potrivit dispozițiilor

art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevăd că dacă imobilul a fost vândut

cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, persoana îndreptățită are

dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent.

Din coroborarea

acestor texte de lege, reiese că dacă imobilul a fost vândut cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, persoana îndreptățită are dreptul numai la

măsuri reparatorii prin echivalent iar cum în cauză, instanța a respins cererea

de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat

în temeiul Legii nr. 112/1995, cererea reclamanților de restituire în natură

este neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr.

199/ A din 4 iunie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins, ca nefondat, apelul reclamanților.

Din analiza petitelor

cererii de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost precizată, Curtea a reținut

că aceasta are ca obiect: 1) cererea de restituire în natură a imobilului în

litigiu, formulată în contradictoriu cu Municipiul București în temeiul Legii nr.

10/2001 și 2) cererea de constatare a nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare din 01 noiembrie 1996, formulată în contradictoriu cu

chiriașii cumpărători C.F. și C.E., în temeiul art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Curtea a apreciat că

se impune analizarea cu prioritate a legalității și temeiniciei soluției dată

de prima instanță capătului de cerere privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare

din 01 noiembrie 1996 încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Potrivit

dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001: „actele juridice de

înstrăinare.., având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate

astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, cu modificările și

completările ulterioare, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în

care actul a fost încheiat cu bună-credință”.

Astfel cum rezultă

din actele care au stat la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare,

intimații-pârâți C. dețineau imobilul în calitate de chiriași în baza

contractului de închiriere din 22 iunie 1994.

În ce privește

buna-credința intimaților pârâți, Curtea a apreciat că aceasta trebuie

analizată la data încheierii de către pârâți a contractului de vânzare-cumpărare.

Prin decizia civilă nr.

61/ A din 18 ianuarie 1994 pronunțată de Tribunalul București, secția a III a civilă,

în Dosarul nr. 3716/1993, menținută prin decizia civilă nr. 831 din 17 iunie 1994

pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. 793/1994, a fost admis

apelul împotriva sentinței civile nr. 2822 din 25 mai 1993 a Judecătoriei

Sectorului 5 București, schimbată sentința în sensul că a obligat pârâții CGMB

și SC C. SA să lase în deplină proprietate și liniștită posesie, reclamanților T.I.

și T.L., imobilul situat în București, str. Dr. Florea Teodorescu.

Ulterior, prin

decizia civilă nr. 2940 din 01 octombrie 1996 pronunțată de Curtea Supremă de

Justiție în Dosarul nr. 489/1996 a fost admis recursul în anulare declarat de

procurorul general al României, a fost casată sentința civilă nr. 2822 din 25

mai 1993 a Judecătoriei Sectorului 5 București, decizia civilă nr. 61/ A din 18

ianuarie 1994 pronunțată de Tribunalul București, secția a III a civilă, în Dosarul

nr. 3716/1993, precum și decizia civilă nr. 831 din 17 iunie 1994 pronunțată de

Curtea de Apel București în Dosarul nr. 793/1994 și a fost respinsă acțiunea

reclamanților T.I. și T.L. împotriva Consiliului Local al Municipiului

București, SC C. SA, precum și împotriva pârâtului C.F..

Contractul de vânzare-cumpărare,

prin care intimații pârâți C. au devenit proprietarii imobilului în litigiu în

baza Legii nr. 112/1995, a fost încheiat la data de 01 noiembrie 1996, la un

interval de o lună de la data la care se pronunțase recursul în anulare din 01

octombrie 1996, prin care acțiunea reclamanților în revendicare fusese respinsă

în mod irevocabil.

Prin urmare, situația

juridică a imobilului, astfel cum a fost clarificată la data de 01 octombrie 1996,

a format convingerea ca adevăratul proprietar al acestui imobil este Statul și nu

reclamanții, motiv pentru care intimații pârâți au demarat procedura cumpărării

imobilului pe care îl ocupau în calitate de chiriași.

Este adevărat că

intimatul pârât C.F. a fost prezent la soluționarea acțiunii în revendicare

formulată de către reclamanți, pe parcursul tuturor fazelor procesuale și a

avut cunoștință de faptul că aceștia au solicitat restituirea în natură a imobilului

situat în București, str. Dr. Florea Teodorescu, cu privire la care acesta a

încheiat contractul de închiriere din 22 iunie 1994.

Cu toate acestea,

prezența sa în acest litigiu nu este de natură a răsturna bună-credință la data

încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 01 noiembrie 1996, chiriașii

cumpărători așteptând ca situația juridică a imobilului să fie lămurită, pentru

ca mai apoi să uzeze de procedura prevăzută de Legea nr. 112/1995.

Curtea a apreciat ca

temeinică și legală soluția de respingere a cererii de constatare a nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 01 noiembrie 1996, soluție

care se răsfrânge în mod inevitabil, față de petitele acțiunii introductive,

astfel cum s-a arătat, asupra cererii de restituire în natură, formulată de

apelanții reclamanți, astfel cum s-a arătat deja, în temeiul Legii nr. 10/2001

în contradictoriu cu Municipiul București

Astfel cum în mod

corect a reținut prima instanță, apelanții reclamanți au formulat notificare în

temeiul acestei legi speciale de reparație, înregistrată sub nr. 1783/2001,

solicitând restituirea în natura a imobilului situat în București, str. Dr.

Florea Teodorescu.

Potrivit

dispozițiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 unitatea deținătoare era

obligată ca în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz

de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22 să se pronunțe prin

decizie sau după caz prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în

natură.

În speță, astfel cum

în mod corect a constatat instanța de fond, intimatul pârât Municipiul

București nu a respectat acest termenul legal, de la data formulării

notificării și până în prezent trecând aproape 11 ani, deși termenul legal de

soluționare a notificării era potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

de 60 de zile, timp în care intimatul pârât a stat în pasivitate și nu a emis o

decizie sau dispoziție motivată, de admitere sau respingere a notificării,

conform Legii nr. 10/2001.

Absența răspunsului

persoanei juridice notificate are valoarea unui refuz de restituire (în natură

sau prin echivalent) a imobilului, astfel încât acest refuz poate fi cenzurat

de către tribunal, în condițiile legii speciale, sens în care s-a statuat și

prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție în soluționarea recursului în interesul legii.

În acest context, în

mod corect instanța de fond, constatând că până în prezent notificarea

formulată de apelanții reclamanți nu a fost soluționată printr-o decizie/dispoziție

de admitere sau respingere a acesteia, a examinat fondul pretențiilor,

administrând probele necesare pentru a verifica dacă sunt îndeplinite

condițiile de admisibilitate a cererii de restituire în natură a imobilului,

dând în acest fel posibilitate persoanelor îndreptățite de a-și valorifica în

fața instanței drepturile recunoscute de lege, la fel ca și persoanele care au

primit un răspuns de la unitatea notificată.

Totodată, soluționând

fondul acestei notificări, instanța de fond a reținut în mod corect că imobilul

nu poate fi restituit în natură de intimatul pârât Municipiul București, care a

înstrăinat bunul în condițiile Legii nr. 112/1995, astfel că nu mai este

deținătorul acestuia.

Astfel, potrivit

dispozițiilor art. 7 alin. (1)

1

nu se restituie în natură, ci doar

în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995.

În același sens sunt și dispozițiile art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001, care

prevăd la rândul lor că măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent

în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea Legii nr. 112/1995.

De asemenea, potrivit

dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dacă imobilul a fost

vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, persoana îndreptățită

are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent.

Din coroborarea

acestor texte de lege, rezultă că în situația în care imobilul a fost vândut cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, persoana îndreptățită are dreptul

numai la măsuri reparatorii prin echivalent.

În speță, având în

vedere soluția de respingere a cererii de constatare a nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, în

mod corect a apreciat instanța de fond că restituirea în natură de către

Municipiul București, în procedura administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001,

nu este posibilă, apelantele reclamante fiind îndreptățite doar la măsuri

reparatorii în echivalent, în condițiile legii speciale.

De asemenea, prima

instanță a apreciat în mod corect că nu a fost învestită și cu o cerere de

acordare de măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001

și a soluționat cauza în limitele învestirii și cu respectarea principiului

disponibilității părții.

De altfel, nici prin

apel nu a fost criticată soluția dată cererii de restituire în natură formulată

în contradictoriu cu Municipiul București în temeiul Legii nr. 10/2001,

analizată de prima instanță potrivit Deciziei nr. XX din 19 martie 2007, ci au

înțeles să critice soluția dată de instanța de fond asupra capătului de cerere

în revendicare exclusiv prin raportare la modul în care a fost soluționată

cererea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare.

În aceste condiții,

Curtea, respectând limitele cu care a fost învestită de apelante,

regăsite în adagiul

“tantum devolutum

quantum appellatum”, a analizat exclusiv motivele invocate prin memoriul de

apel, fără a putea statua cu privire la măsurile în echivalent ce s-ar cuveni

apelantelor reclamante în temeiul legii speciale. Însă, având în vedere că

notificarea lor nu a fost soluționată, acestea pot fie aștepta soluționarea

acesteia, fie solicita pe cale separată în temeiul Deciziei nr. XX din 19

martie 2007 a I.C.C.J., acordarea de măsuri reparatorii.

Pe de altă parte,

astfel cum s-a arătat anterior, apelantele-reclamante nu au învestit instanța

de fond și cu o acțiune în revendicare în contradictoriu cu intimații pârâți,

întemeiată pe dreptul comun în materie, în cadrul căreia să se procedeze la

compararea titlurilor de proprietate exhibate de către părți, motiv pentru

care, apreciind că nu există motive care să atragă schimbarea sentinței, Curtea

în baza art. 296 C. proc. civ. va respinge apelul ca nefondat.

Împotriva deciziei instanței

de apel au formulat cerere de recurs la data de 23 iulie 2013, reclamanții G.R.,

T.L. și W.M., prin care au invocat următoarele critici de pretinsă

nelegalitate:

În mod nelegal instanțele

anterioare au respins acțiunea cu privire la constatarea nulității contractului

de vânzare-cumpărare și, implicit, cererea de restituire în natură a

imobilului, cât timp pârâții C., la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare,

în raport de care trebuie analizată buna-credință, au cunoscut toate

demersurile întreprinse de autorul reclamantelor în vederea redobândirii

dreptului de proprietate asupra imobilului, și cu toate acestea, au încheiat

contractul la o lună de la data admiterii recursului în anulare.

Din cuprinsul

sentinței civile nr. 2940 din 01 octombrie 1996, pronunțată de Curtea Supremă

de Justiție, deciziile prin care s-a dispus atribuirea în natură a imobilului,

reclamanților, au fost anulate din motive de nelegalitate, pentru că instanțele

ce le-au pronunțat nu aveau competente ce țin de domeniul legislativului, iar

nu pentru netemeinicie, instanța supremă neverificând valabilitatea titlului statului.

Prin recursul în

anulare nu s-a consolidat calitatea de proprietar cu titlu valabil a statului,

astfel cum în mod total eronat s-a reținut, întrucât prin judecarea acestei căi

extraordinare de atac nu a fost evocat fondul cauzei.

Pe temeiul

dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., s-a susținut că deși instanța de

apel a enunțat acest motiv de apel în cuprinsul hotărârii, a omis să motiveze

respingerea acestuia, cu referire la toate argumentele invocate în cadrul

acestui motiv de apel.

Nu s-a avut în vedere

că reclamanții formulaseră o cerere de restituire în natură a imobilului în

virtutea Legii nr. 112/1995, la data de 27 iunie 1996, anterior datei la care

pârâții au încheiat în mod nelegal și total speculativ, contractul de vânzare-cumpărare

al imobilului.

Astfel cum s-a

stabilit în literatura de specialitate, dar și în practica judiciară, inclusiv

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, buna-credință reprezintă obligația

generală de conduită ce revine părților la încheierea și executarea unei

convenții, iar pentru a cunoaște dacă o persoană a acționat cu bună-credință la

încheierea unui contract de vânzare-cumpărare este necesar a se avea în vedere

toate acțiunile care se referă la prudență și diligentă, implicând informarea

asupra situației juridice a imobilului și asupra posibilităților efective pe

care fostul proprietar le putea valorifica pentru retrocedarea imobilului.

Cum la data

cumpărării imobilului exista o cerere formulată de către reclamanți în baza Legii

nr. 112/1995 pentru retrocedarea în natura, dar și posibilitatea introducerii

unei cereri în baza Convenției europene a drepturilor omului, situația de rea-credință

a pârâților nu putea fi ignorată.

În ceea ce-l privește

pe pârâtul C.F., acesta nici nu trebuia să depună vreo diligentă în a afla

situația juridică a imobilului, întrucât, în calitate de parte în litigiile

purtate până la pronunțarea recursului în anulare, cunoștea fără echivoc

intenția pusa în practică a foștilor proprietari de a revendica imobilului.

Rezultă așadar că

acești cumpărători și-au asumat riscul de a încheia actul cu un neproprietar,

așa încât buna lor credință nu poate subzista.

Instanțele de fond

trebuia să aibă în vedere la pronunțarea hotărârilor condițiile ce trebuie

îndeplinite pentru ca buna-credință să fie aplicabilă în cauză, respectiv: să

existe o eroare cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului, eroare

comună, unanimă și invincibilă, precum și lipsa oricărei culpe sau îndoieli.

În cauză însă,

îndoiala cu privire la calitatea de proprietar a statului exista în conștiința

pârâților, de aici și „graba” cu care a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare,

respectiv la o lună de la pronunțarea recursului în anulare, tocmai pentru a

evita apariția unei legi sau hotărâri prin care să le fie atribuit bunul în

natură.

Instanța de apel a

omis să analizeze motivul de apel prin care s-a arătat că, cel puțin în

privința unei cote de 50% din imobil, ce aparținea reclamantei T.L., nu fusese

supusă sancțiunilor statului comunist de confiscare a averii. Nevalabilitatea

titlului statului este evidentă și înlătură eroarea în care pârâții s-ar fi

putut afla, care nu a fost supusă sechestrului ci pur și simplu preluată în mod

abuziv.

Pârâții și-au

întemeiat apărarea prin invocarea bunei-credințe la încheierea contractelor,

având convingerea că adevăratul proprietar era statul. Or, cumpărătorii au fost

încunoștințați, prin notificări, precum și prin însăși prezența lui C.F. în

cadrul litigiilor promovate de către reclamanți, despre faptul ca reclamantele

se consideră adevăratele proprietare ale imobilului preluat abuziv de stat prin

aplicarea Decretului nr. 223/1974, respectiv că acestea vor depune toate

diligentele pentru retrocedarea imobilului.

Pe cale de

consecință, contractul de vânzare-cumpărare este lovit de nulitate absolută

fată de dispozițiile Legii nr. 10/2001, deoarece imobilul în cauza a fost

preluat de stat fără titlu valabil, iar cumpărătorii au fost de rea credință,

câta vreme cunoșteau că reclamanții posedau titlu de proprietate și că și-au

exprimat, în scris, intenția întreprinderii de demersuri în vederea

revendicării imobilului în cauza și redobândirii sale în natură.

Instanța de apel a

pronunțat o hotărâre nelegală prin care a interpretat și a aplicat în mod

eronat dispozițiile legale în materie, impunându-se astfel admiterea recursului

raportat la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pentru a le putea fi

reținuta buna-credință, aceasta trebuia să coexiste alături de buna-credința a

vânzătorului, fapt ce nu a fost analizat de către instanțele anterioare. În

cauza de față, nu poate fi vorba de așa ceva, având în vedere că încă din anul

1992, reprezentanții Primăriei Municipiului București și SC C. SA aveau

cunoștință de existenta titlului de proprietate al reclamanților și dorința

acestora de a redobândi proprietatea asupra imobilului.

Este astfel evidentă

conivența frauduloasă a acestora care, cunoscând situația reala a imobilului

revendicat, au încheiat actul de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995,

ignorând în mod vădit rău intenționat, cererile de revendicare, notificările și

toate demersurile întreprinse de reclamanți.

Pârâții trebuia să

aibă în vedere că, recursul în anulare, ca o cale extraordinară de atac nu era

în mod absolut privat de orice critică, întrucât, reclamanții puteau să se

adreseze Curții Europene a Drepturilor Omului, lucru pe care l-au și făcut,

ceea ce echivalează cu exercitarea unei cai extraordinare de atac, apte să

invalideze hotărârea instanței supreme naționale.

După ce s-a pronunțat

în anul 2003 decizia în cauza T. împotriva României, la momentul la care

reclamanții au formulat cererea de revizuire în temeiul art. 322 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 1528 din 19

februarie 7007, a respins ca inadmisibilă cererea, întrucât hotărârea a cărei

revizuire se cere nu evoca fondul, fapt ce a adus reclamanții în aceiași situație

inechitabilă, anterioară pronunțării hotărârii Curții Europene a Drepturilor

Omului.

Instanța de apel nu

s-a raportat nicio clipă la dispozițiile hotărârii Curții Europene a

Drepturilor Omului, deși avea această obligație, pe de-o parte, deoarece

constituia un motiv de apel ce trebuia analizat, iar pe de altă parte,

hotărârile Curții Europene sunt obligatorii pentru instanțele române.

Prin dispozițiile Legii

nr. 10/2001, legiuitorul a înțeles să aducă o reparație echitabilă

proprietarilor deposedați în mod abuziv de către stat, iar acțiunea de față are

tocmai scopul de a restabili echilibrul încălcat odată prin deposedarea abuzivă

petrecută în regimul comunist, și ulterior prin desființarea unor hotărâri

definitive și irevocabile pronunțate tocmai pentru repararea primului abuz.

Comisia de Aplicare a

Legii nr. 112/1995 a emis hotărârea nr. 117 la data de 23 octombrie 1996,

anterior vânzării, dispunând că imobilele naționalizate ale căror foști

proprietari au depus cerere de restituire în baza Legii nr. 112/1995 nu trebuie

vândute chiriașilor, decât după clarificarea situației juridice, în acord cu  prevederile

art. 14 din Legea  nr. 112/1995.

Prin încheierea

contractului de vânzare-cumpărare s-au  încălcat  dispozițiile actului normativ

în baza căruia s-a vândut imobilul, întrucât potrivit art. 1 din Legea nr. 112/1995

dispozițiile sale se aplică doar în situația imobilelor cu destinația de

locuință, trecute în proprietatea statului cu titlu, or, pârâții aveau clar

formată convingerea că nu statul este proprietar în mod valabil al imobilului,

acest lucru nefiind stabilit prin niciun act normativ sau hotărâre

judecătorească.

Excepția nulității

recursului invocată de intimații pârâți C. va fi respinsă, pentru următoarele

considerente:

În calea

extraordinară de atac a recursului, criticile ce pot fi formulate de partea

recurentă nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care

concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte

de ordin procedural și/sau substanțial).

Așadar, scopul

acestei căi de atac este, esențialmente, de control al legalității hotărârii

atacate cu recurs, ceea ce înseamnă că orice susținere care relevă pretinse

erori ale instanței de apel în aprecierea probelor administrate în cauză,

istoricul cauzei deduse judecății, toate cu consecințe directe în planul

configurării ori reconfigurării situației de fapt a dosarului pendinte,

excedează analizei instanței de recurs.

Instanțele anterioare

au prezentat în mod exhaustiv întreaga situație de fapt a dosarului pendinte,

expunând în mod concret și considerentele legale pentru care au ajuns la

soluția pronunțată în primă instanță, respectiv, în apel, pe fondul raportului

juridic litigios. O situație de nelegalitate pentru a fi analizată în recurs

trebuie susținută prin invocarea expresă a textului de lege încălcat sau

aplicat greșit, la situația de fapt pe deplin stabilită în fața instanțelor

anterioare, ceea ce în cauză s-a întâmplat, recurenții-reclamanți invocând

ipoteze concrete de pretinsă nelegalitate ce pot fi analizate din perspectiva

dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Recursul este

nefondat.

Instanța de apel, cu

prioritate, a stabilit limitele învestirii sale astfel cum acestea au fost

determinate prin cererea de chemare în judecată, dat fiind faptul că, potrivit art.

129 alin. final C. proc. civ. „în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai

asupra obiectului cererii deduse judecății”.

Curtea a constatat

astfel că, deși primul petit al acțiunii a fost formulat ca și o acțiune în

revendicare - s-a solicitat lăsarea în deplină proprietate și posesie a

imobilului în litigiu - în drept, reclamanții și-au precizat cererea pe

dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Chiar instanța de

apel a calificat această cerere, în primul ciclu procesual, ca fiind una de

restituire în natură în baza Legii nr. 10/2001, reținând că soluționarea sa

depinde de capătul de cerere privind constatarea nulității. Acest aspecte au

intrat în puterea de lucru judecat, cu toate consecințele ce decurg sub

aspectul cadrului procesual de învestire.

În ceea ce privește

capătul de cerere privind constatarea nulității contractului de

vânzare-cumpărare, reclamanții au indicat ca temei juridic în mod expres

dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/20001.

Potrivit

dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 „actele juridice de

înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca

obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, cu

modificările și completările ulterioare, sunt lovite de nulitate absolută, în

afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință”.

În ceea ce privește

buna-credința pârâților, instanța de apel în mod corect a apreciat că aceasta

trebuie analizată la data încheierii de către pârâți a contractului de

vânzare-cumpărare.

S-a constatat astfel

că prin decizia civilă nr. 2940 din 01 octombrie 1996 pronunțată de Curtea

Supremă de Justiție în Dosarul nr. 489/1996 a fost admis recursul în anulare, a

fost casată sentința civilă nr. 2822 din 25 mai 1993 a Judecătoriei Sectorului

5 București, decizia civilă nr. 61/ A din 18 ianuarie 1994 a Tribunalului

București în Dosarul nr. 3716/1993, precum și decizia civilă nr. 831 din 17 iunie

1994 a Curții de Apel București în Dosarul nr. 793/1994 și a fost respinsă

acțiunea reclamanților T.I. și T.L. împotriva Consiliului Local al Municipiului

București, SC C. SA, precum și împotriva pârâtului C.F.

S-a constatat

totodată că actul de vânzare-cumpărare prin care pârâți C. au devenit

proprietarii imobilului în litigiu în baza Legii nr. 112/1995, a fost încheiat

la data de 01 noiembrie 1996, la un interval de o lună de la data la care se

pronunțase recursul în anulare, prin care acțiunea reclamanților în revendicare

fusese respinsă în mod irevocabil.

Concluzia corectă a

instanțelor fondului a fost aceea că în plan intern, la data încheierii de

către pârâți a contractului de vânzare-cumpărare din 01 noiembrie 1996,

fuseseră deja epuizate căile legale pentru realizarea dreptului de proprietate

pretins de reclamanți, nemaiexistând o altă cale de atac predictibilă, prin

care să poată fi invalidată această hotărâre.

Atât cererea de

cumpărare cât și declarația data conform art. 9 alin. (6) din Legea nr. 112/1995,

sunt datate 10 octombrie 1996, deci ulterior clarificării situației juridice,

astfel că în mod corect au reținut instanțele fondului că pârâții au respectat

dispozițiile legale în vigoare la încheierea contractului de vânzare-cumpărare

în baza Legii nr. 112/1995, având convingerea fermă că, după soluționarea

recursului în anulare prin care acțiunea reclamanților în revendicare fusese

respinsă în mod irevocabil, încheierea contractului se face cu adevăratul

proprietar al imobilului.

Cât timp instanțele

anterioare au clarificat pe deplin situația de fapt a cauzei pendinte, la

momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în raport de care

trebuia analizată buna-credință, astfel cum s-a consemnat în mod detaliat în

expunerea de motive a hotărârilor pronunțate, nu poate fi primită critica

recurenților-reclamantelor referitoare la demersurile întreprinse de autorul

acestora în vederea redobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului,

întrucât o astfel de susținere nu se mai justifică.

Faptul că din

cuprinsul sentinței civile nr. 2940 din 01 octombrie 1996 a Curții Supremă de

Justiție rezultă că hotărârile judecătorești anterioare au fost anulate doar

pentru că instanțele ce le-au pronunțat nu aveau competente ce țin de domeniul

legislativului, iar nu pentru netemeinicie, instanța supremă neverificând

valabilitatea titlului statului, nu înseamnă că situația juridică a imobilului

în litigiu de la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare ar mai

putea fi reevaluată ulterior. Prin recursul în anulare s-a consolidat calitatea

de proprietar cu titlu valabil a statului, întrucât prin judecarea acestei căi

extraordinare de atac s-a tranșat în mod irevocabil asupra pretenției de

revendicare a imobilului în litigiu din partea reclamantelor.

Prin urmare, pe

temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu poate fi reținută nici

o critică de nelegalitate, întrucât instanța de apel, în configurarea situației

de fapt a cauzei pendinte, a reținut elementele importante și relevante pentru

aplicarea dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Toate celelalte

susțineri ale recurenților-reclamanți referitoare la alte aspect de fapt ale

cauzei - data formulării cererii de restituire în natură a imobilului în

virtutea Legii nr. 112/1995, la semnificația practică a noțiunii de

buna-credință, astfel cum recurenții-reclamanți o pretind în circumstanțele

cauzei pendinte, referirea acestora la Hotărârea nr. 117 din 23 octombrie 1996

și la valorificarea acesteia în contextual situației de fapt a cauzei pendinte

- nu mai pot fi analizate, întrucât excedează ipotezelor de nelegalitate

prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Cât timp instanțele

anterioare au reținut că la data încheierii de către pârâți a contractului de

vânzare-cumpărare fuseseră deja epuizate căile legale pentru realizarea

dreptului de proprietate, înseamnă că obligația generală de conduită a părților

contractante, de prudență și diligentă - implicând inclusiv informarea clară

asupra situației juridice a imobilului, dar și asupra posibilităților efective

pe care fostul proprietar le mai putea valorifica în viitor pentru retrocedarea

imobilului - a fost pe deplin respectată.

Împrejurarea că

pârâtul C.F. a fost prezent la soluționarea acțiunii în revendicare, pe

parcursul tuturor fazelor procesuale nu este de natură a răsturna buna lui

credință la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 01 noiembrie 1996,

întrucât situația de fapt stabilită de instanțele anterioare au stabilit cu

claritate că chiriașii cumpărători au așteptat ca situația juridică a

imobilului să fie lămurită, pentru ca mai apoi să uzeze de procedura prevăzută

de Legea nr. 112/1995.

În egală măsură nu

poate fi repusă în discuție nevalabilitatea titlului statului în privința cotei

de 50% din imobil, ce aparținea reclamantei T.L., cât timp hotărârea

judecătorească a tranșat în mod irevocabil asupra pretenției în revendicare a

ambilor reclamanți asupra imobilului în litigiu.

Nu pot fi primite

nici criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

întrucât dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 - „actele

juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de

privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate

astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, cu modificările și

completările ulterioare, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în

care actul a fost încheiat cu bună-credință”- din perspectiva condiției

bunei-credințe ce trebuie analizată în persoana chiriașilor-cumpărători, la

data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, au fost corect interpretate

și aplicate.

Prima instanța a

reținut prioritar oricărei alte analize de fond că reclamanții și-au

fundamentat acțiunea pe caracterului nelegal al contractului de

vânzare-cumpărare, respectiv reaua-credința chiriașilor cumpărători.

În condițiile in care

cumpărătorii, așa cum s-a reținut în expunerea de motive a hotărârii atacate,

au fost de bună-credință, vânzarea nu este nula, întrucât buna-credință

protejează efectele actului juridic.

Recunoașterea

prevalenței interesului subdobânditorilor de bună-credință a fost impusă de

preocuparea pentru asigurarea securității circuitului civil și a stabilității

raporturilor juridice în domeniul regimului juridic al imobilelor preluate in

mod abuziv de către stat.

Raționamentul juridic

similar pe care instanțele fondului și-a întemeiat hotărârea, a fost în mod

corect configurat, ținând cont de contextul procesual - în principal,

constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare - și dovada efectivă a

poziției subiective oneste a dobânditorilor.

În circumstanțele

cauzei pendinte, s-a reținut corect că nu exista nici un temei pentru

cumpărătorii imobilelor în litigiu sa pună la îndoială dreptul vânzătorului

asupra acestora.

Este relevant în

cauză, Hotărârea data in cauza Raicu contra României, în contextual căreia

instanța europeana a arătat ca persoanele care si-au dobândit cu bună-credința

bunurile nu trebuie sa fie puse in situația de a suporta ponderea

responsabilității statului care a confiscat in trecut aceste bunuri. Declararea

nulității contractelor, in condițiile in care cumpărătorii au fost de

bună-credință incontestabila, ar fi nu numai o soluție profund nelegala, ci ar

reprezenta o deplasare a responsabilității statului către pârâții de

buna-credința.

Împrejurarea că

recurenții-reclamanți fac referire pentru prima dată în recurs și la

reaua-credința vânzătorului la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare,

nu poate schimba cu nimic situația de fapt și de drept a cauzei pendinte,

întrucât instanța de apel a respectat cu prisosință cadrul procesual de

învestire, din perspectiva obiectului cererii și a temeiului juridic al

acesteia.

Tot astfel, invocarea

conivenței frauduloase a părților contractante la data perfectării actului de

vânzare-cumpărare nu poate fi primită, întrucât excedează pretenției inițial

dedusă judecății, asupra căreia instanțele fondului s-au pronunțat.

Împrejurarea că recurenții-reclamanți

puteau să se adreseze ulterior Curții Europene a Drepturilor Omului pentru

eventuale încălcări ale dreptului de proprietate, nu poate schimba pe nici un

temei de drept soluția pronunțată în cauză, față de constatarea explicită a instanțelor

fondului, conform căreia, în plan intern, la data încheierii contractului de

vânzare-cumpărare din 01 noiembrie 1996, fuseseră epuizate căile legale pentru

realizarea dreptului de proprietate pretins de reclamanți, nemaiexistând o altă

cale de atac predictibilă, prin care să poată fi invalidată această hotărâre.

Pentru toate aceste

considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamanților, ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

nulității recursului invocată de intimații pârâți C.E. și C.F.

Respinge, ca nefondat

recursul declarat de reclamanții G.R., T.L. și W.M. împotriva deciziei nr. 199/

A din 4 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 6 februarie 2014.