ÎCCJ, decizie (scj.ro #235015)

Obligație de a face stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă. Imposibilitatea executării în natură. Executare prin echivalent. Efectul întreruptiv de prescripție în privința dreptului la daune-interese al acțiunii prin care s-a solicitat executarea silită în natură a obligației

Cuprins pe materii: Drept civil. Prescripția extinctivă

Index alfabetic: întreruperea cursului prescripției

- răspundere civilă contractuală

-

obligație de a face

- titlu executoriu

- executare în natură a obligației

- executare prin echivalent

Decretul nr. 167/1958, art. 7, art. 16 lit. b

Din coroborarea dispozițiilor art. 1073 cu cele ale art. 1075 din vechiul Cod civil rezultă că

,

în situația în care executarea silită în natură a unei obligații (inclusiv de a face) nu este sau nu mai este posibilă, fiind exclusă „îndeplinirea exactă” a obligației, creanța inițială este înlocuită cu o altă creanță, aceea de daune-interese, pentru repararea prejudiciului suferit prin fapta debitorului, creditorul având deschisă doar calea executării prin echivalent. În schimb, dacă executarea silită în natură este posibilă, creditorul nu este obligat să recurgă la executarea directă a obligației, ci este doar îndreptățit la acest remediu, ceea ce înseamnă că ambele remedii sunt viabile pentru creditor, la libera sa alegere.

Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești prin care a fost soluționată cererea ce relevă opțiunea creditorului pentru unul dintre remediile în discuție, este incert dacă executarea în natură este posibilă și, prin urmare, dacă este deschisă calea executării prin echivalent.

Ca atare, formularea acțiunii, având ca finalitate executarea silită în natură a obligației contractuale asumate, sub condiția admiterii cererii, are efect întreruptiv de prescripție nu numai pentru executarea silită în natură a obligației, ci și pentru executarea prin echivalent.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 104 din 21 ianuarie 2025

I. Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 08.04.2021 pe rolul Tribunalului București, reclamantul Centrul Român pentru Educație și Dezvoltare Umană a solicitat obligarea Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene la:

- plata sumei de 852.839,64 lei cu titlu de daune-interese pentru neexecutarea obligației de a emite Instrucțiuni care să îi permită să beneficieze de dispozițiile art. 9A alin. (28) paragraful 1 din Contractul de Finanțare și de prevederile art. 2 alin. (1) și art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 606/23.06.2010 cu privire la cheltuielile de achiziție a imobilului situat în București, , cu destinația de Centru Regional de Incluziune Socială pentru regiunea București Ilfov și a cheltuielilor aferente acestei achiziții;

- plata sumei de 537.348,46 lei cu titlu de dobândă legală penalizatoare, calculată de la data de 06.11.2014 până la data de 15.02.2021 conform dispozițiilor art. 3 alin. (2') din O.G. nr. 13/2011;

- plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința nr. 1803 din 21.12.2022, Tribunalul București, Secția a IV-a civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată și a obligat pârâtul Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene (Fost Ministerul Fondurilor Europene – Autoritatea de Management pentru Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane) să plătească reclamantului suma de 852.839,64 lei daune interese la care se adaugă dobânda legală penalizatoare începând cu data de 06.11.2014 și până la data efectuării plății debitului principal.

Hotărârile pronunțate în apel

Prin încheierea de ședință din data de 06.11.2023, Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a apreciat că este neîntemeiată excepția inadmisibilității motivului de apel constând în critica legată de nemotivarea în cuprinsul hotărârii apelate a soluțiilor pronunțate asupra excepțiilor invocate, întrucât vizează însăși hotărârea ce face obiectul apelului.

Prin decizia civilă nr. 231A din 04.03.2024, Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de pârâtul Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene (fost Ministerul Fondurilor Europene – Autoritatea de Management Pentru Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane) împotriva sentinței menționate și, în consecință:

A schimbat în parte încheierea din data de 14.02.2022 și în tot sentința apelată, în sensul că a admis excepția prescripției și a respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 231A/2024 și a încheierii de ședință din 06.11.2023, pronunțate de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate, pe temeiul art. 488 alin. 1 pct. 5 și 8 C.proc.civ., după cum urmează:

Astfel, a arătat că, potrivit art. 466 alin. (1) și (4) C.proc.civ., obiectul apelului poate fi reprezentat atât de hotărârile pronunțate în primă instanță, cât și de încheierile premergătoare.

A apreciat că pentru aplicarea judicioasă a dispozițiilor art. 466 alin. (4) C.proc.civ. este relevantă interpretarea istorico-teleologică a acestei norme juridice și, în esență, a subliniat că, ulterior adoptării Legii nr. 219/2005, dispozițiile art. 282 alin. (3) din vechiul Cod de procedură civilă au fost abrogate, iar forma nouă a acestei norme juridice consacră faptul că obiectul apelului poate fi reprezentat de „încheierile premergătoare”, care nu puteau fi atacate decât odată cu fondul.

Totodată, a menționat că doctrina a reținut, pe de o parte că „în Noul Cod, legiuitorul a dorit să-l oblige pe apelant să identifice, dacă este cazul, și încheierile premergătoare pe care le consideră netemeinice sau nelegale și dorește să le atace”, iar, pe de altă parte, că „neatacarea încheierii premergătoare are drept efect că aceasta rămâne definitivă, iar chestiunea soluționată prin aceasta nu mai poate fi supusă în discuție nici măcar în instanța de control judiciar”.

În concret, a afirmat că partea adversă a îndreptat cererea de apel exclusiv împotriva sentinței civile nr. 1803 din data de 21.12.2022, solicitând în principal, admiterea apelului așa cum a fost formulat, anularea hotărârii apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, iar, în subsidiar, admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii apelate în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată.

Recurentul-reclamant a susținut că, exercitându-și dreptul de dispoziție, intimatul-pârât a stabilit limitele rejudecării fondului, în sensul că aceasta va viza doar sentința apelată, respectiv doar măsura de admitere ca întemeiată a cererii de chemare în judecată. Or, față de aceste limite ale apelului, raționamentul logico-juridic pe care se fundamentează încheierea premergătoare - prin care Curtea de Apel București a reținut că încheierile prin care au fost soluționate excepțiile fac în mod implicit obiect al apelului și că motivul de apel constând în critica legată de nemotivarea în cuprinsul hotărârii apelate a soluțiilor pronunțate asupra excepțiilor invocate vizează însăși hotărârea ce face obiect al apelului-, încalcă atât dispozițiile art. 466 alin. (4) C.proc.civ., cât și pe cele ale art. 477 coroborate cu prevederile art. 9 din același cod.

A subliniat că, pe lângă faptul că încheierea din data de 14.02.2022 nu a fost indicată ca obiect al cererii de apel, prin intermediul acestei căi de atac, intimatul-pârât nu a învestit Curtea de Apel București cu modificarea sentinței apelate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă sau ca prescrisă, ci a solicitat în mod expres doar schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

Recurentul-reclamant a afirmat că singura critică ridicată de partea adversă, care confirmă că încheierea din 14.02.2022 nu a făcut obiectul cererii de apel, a fost reprezentată de faptul că sentința apelată nu este motivată din perspectiva măsurii de respingere ca neîntemeiate a excepțiilor inadmisibilității cererii de chemare în judecată și a prescripției dreptului material la acțiune.

Astfel, consideră că, în contextul în care intimatul-pârât a limitat apelul la o singură soluție, silogismul Curții de Apel București încalcă dispozițiile art. 477 alin. (2 C.proc.civ., care consacră regula potrivit căreia devoluțiunea va opera asupra întregii cauze numai atunci când apelul nu este limitat la anumite soluții din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil.

Astfel, în cadrul întâlnirilor de conciliere, partea adversă a susținut în permanență faptul că nu există o clauză contractuală sau o normă juridică care să impună obligația A.M. P.O.S.D.R.U. de a emite instrucțiuni pentru a stabili criteriile prin care să beneficieze de dreptul de a se constata ca eligibile cheltuielile efectuate pentru implementarea Proiectului.

Recurentul-reclamant a susținut că a ieșit din pasivitate, solicitând, prin cererea de chemare în judecată care a făcut obiectul dosarului nr. x/2/2016, pe de o parte obligarea A.M.P.O.S.D.R.U. la emiterea de instrucțiuni potrivit prevederilor art. 9 A alin. (28) paragraful 1 din Contractul de Finanțare și de prevederile art. 2 alin. (1) și art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 606/2010, iar, pe de altă parte, la recunoașterea ca eligibile a cheltuielilor aferente achiziționării imobilului, în valoare de 852.839,64 lei.

În dosarul respectiv, prin sentința civilă nr. 3858 din 05.12.2016, Curtea de Apel București a admis în parte cererea de chemare în judecată pe care a formulat-o, reținând următoarele: (i) A.M.P.O.S.D.R.U. i-a creat o vătămare în accepțiunea art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,  privând-o de posibilitatea de a se prevala de prevederilor art. 9A alin. 28 din Contractul de finanțare și de dispozițiile art. 2 din H.G. nr. 606/23.06.2010; (ii) „instanța nu poate aprecia ea însăși asupra caracterul eligibil al cheltuielilor efectuate întrucât ar însemna să interfereze cu sfera de putere discreționară în care se poate manifesta autoritatea administrativă”.

Totodată, prin decizia nr. 1789 din 27.04.2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că din analiza acestor dispozițiile legale și contractuale rezultă fără echivoc, astfel acum corect a reținut și instanța de fond, atât dreptul intimatului-reclamant de a putea obține resursele necesare implementării proiectului (resurse care vor face, ulterior, obiectul rambursării), de a constitui garanții în favoarea unei instituții de credit, sub forma gajării sau ipotecării asupra activelor fixe, cât și obligația pârâtului de a stabili termenii și condițiile în care reclamantul aflat în ipoteza menționată anterior să aibă vocația de a i se rambursa cheltuielile efectuate pentru implementarea proiectului.

Așadar, din motivarea sentinței nr. 3858/2016 și a deciziei nr. 1789/2020 rezultă că, în lipsa emiterii instrucțiunilor instituite de dispozițiile art. 9 A alin. (28) din Contractul de finanțare, reclamantul nu poate beneficia de rambursarea costurilor de achiziție a imobilului și a celor aferente acestei operațiuni.

Astfel, pretențiile sale, care decurg din modalitatea de executare a Contractului de finanțare, puteau fi deduse judecății doar ulterior soluționării definitive a dosarului nr. x/2/2016, deoarece partea adversă a susținut în permanență că, din textele de lege și din clauzele contractuale invocate de instanța de fond, nu rezultă în mod imperativ în sarcina A.M.P.O.S.D.R.U. obligația de a emite instrucțiuni, ci că se prevede faptul că termenii și condițiile specifice se pot stabili de A.M.P.O.S.D.R.U.

Recurentul-reclamant a susținut că, numai după ce Curtea de Apel București și Înalta Curte de Casație și Justiție au constatat definitiv că, în temeiul clauzei 9 A alin. 28 paragraful 1 din Contractul de finanțare și a dispozițiilor art. 2 alin. (1) coroborate cu dispozițiile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 606/2010, intimatul-pârât are obligația contractuală de a emite Instrucțiuni pentru rambursarea costurilor de achiziție a imobilului și a celor aferente acestei operațiuni, s-a născut dreptul său de a invoca neexecutarea acestei prestații și repararea prejudiciului generat de această împrejurare.

Prin urmare, din data de 12.06.2020 (moment în care a fost comunicată decizia nr. 1789/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție), a început să curgă un nou termen de prescripție în care putea obține fie executarea în natură a obligației intimatului-pârât de a rambursa cheltuielile eligibile pe care le-a efectuat pentru implementarea Proiectului, fie executarea prin echivalent a acestei obligații.

Întrucât la momentul 12.06.2020, chiar și în ipoteza emiterii instrucțiunilor, nu se mai putea obține în natură executarea obligației de rambursare a cheltuielilor eligibile efectuate pentru implementarea Proiectului (deoarece, în data de 31.03.2017, programul european de finanțare 2007-2013 prin Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social European, Fondul de Coeziune și Fondul European de Pescuit, aferent Contractului de Finanțare s-a încheiat în data de 08.04.2021), a înregistrat cererea de chemare în judecată, care face obiectul prezentului dosar.

Totodată, a menționat că această împrejurare a fost susținută și de către partea adversă, prin precizările depuse în etapa apelului, în data de 29.11.2023.

Totodată, a afirmat că nu trebuie omis nici faptul că, în pofida soluțiilor pronunțate în dosarul nr. x/2/2016, intimatul-pârât, prin întâmpinarea la cererea de chemare în judecată, a arătat că „în plus, în legătură cu prevederile invocate ale art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 606/2010, respectiv ale art. 9A alin. (28) modificat din Contractul de finanțare încheiat între părți, trebuie spus că acestea stipulează, fără echivoc, faptul că, (...) termenii și condițiile specifice conform cărora Centrul poate beneficia de prevederile prezentului articol se pot stabili prin instrucțiune emisă de A.M. P.O.S.D.R.U. din cadrul Ministerului, așadar care implică o posibilitate (opțiune), nu o obligație de a emite respectiva instrucțiune”.

A subliniat recurentul-reclamant că, în  ciuda acestor afirmații, intimatul a emis Instrucțiunea nr. 122/26.08.2022

pro causa

, pe parcursul derulării prezentului litigiu.

De asemenea, a apreciat că, în speță, considerentul Curții de Apel București, potrivit căruia cererea de chemare în judecată care a făcut obiectul dosarului nr. x/2/2016, „având ca finalitate executarea silită în natură a obligației nu reprezintă o cauză de întrerupere a prescripției cu privire la executarea silită prin echivalent a aceleiași obligații”, este eronat deoarece dreptul său de a solicita executarea prin echivalent s-a născut abia în data de 12.06.2020, întrucât executarea obligației de emitere a instrucțiunilor nu mai putea avea ca efect executarea în natură a obligației de rambursare a cheltuielilor eligibile pe care le-a efectuat pentru implementarea Programului, întrucât acesta s-a finalizat în data de 31.03.2017.

A subliniat că nu putea solicita executarea prin echivalent în perioada 2013-2016, întrucât obligația de rambursare a cheltuielilor eligibile depindea de emiterea de către intimatul-pârât a instrucțiunilor, însă acesta a susținut în permanență că, în temeiul prevederilor art. 9 A alin. (28) paragraful 1 din Contractul de finanțare și de dispozițiile art. 2 alin. (1) și ale art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 606/2010, nu este debitorul unei astfel de obligații.

Ca atare, recurentul-reclamant a susținut că, din perspectiva dispozițiilor art. 7 și ale art. 16 lit. b) din Decret, cererea de chemare în judecată care a făcut obiectul dosarului nr. x/2/2016 a avut ca efect întreruperea prescripției, dreptul său de a solicita daune interese pentru imposibilitatea executării în natură a obligației de rambursare a cheltuielilor eligibile pentru implementarea Programului, născându-se în data de 12.06.2020, la momentul definitivării dosarului nr. x/2/2016.

III.

Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene a depus întâmpinare prin care a combătut susținerile recurentului-reclamant și a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținând că hotărârile recurate nu au fost date cu încălcarea regulile de procedură a căror nerespectare ar fi putut atrage sancțiunea nulității și nici cu interpretarea ori aplicarea greșită a normelor de drept material/legislația aplicabilă.

Astfel, a arătat că dispozițiile art. 174 alin. (1) C.proc.civ. constituie dreptul comun în materia actelor de procedură și, ca atare, vizează o singură ipoteză de nulitate, constând în încălcarea formelor procedurale, condiționată, însă, de producerea unei vătămări, ce trebuie demonstrată, constatată și declarată de instanța de control judiciar, fiind analizată în strânsă corelație cu diferitele acte de procedură pe care instanța și părțile le îndeplinesc pe parcursul judecății litigiului de față.

În ceea ce privește susținerea recurentului-reclamant, în sensul că Ministerul ar fi îndreptat cererea de apel exclusiv spre sentința apelată, a apreciat că aceasta nu are nici relevanță, dar nici efect juridic, în economia soluționării căii de atac, câtă vreme, inclusiv, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de contencios administrativ și fiscal a statuat sub acest aspect, prin Decizia nr. 1850 din 31.03.2023, că „(...) este adevărat că, prin recursurile care au învestit instanța de reformare, cele două recurente nu au atacat, în mod expres, și această încheiere interlocutorie, dar acest fapt nu împiedică analizarea sentinței, din această perspectivă, câtă vreme stabilirea lacunară a situației de fapt, ca efect al respingerii obiecțiunilor s-a perpetuat și reflectat în nelegalitatea hotărârii de fond recurată, potrivit argumentelor anterior expuse (...).”

Totodată, a considerat că simpla nemulțumire ori interpretare proprie dată de recurentul-reclamant situației de fapt și de drept incidente nu sunt suficiente pentru a răsturna realitatea juridică constatată și reținută de instanța de apel, precum și realitatea administrativă constatată de autoritatea publică redată în cuprinsul cererii de apel, cu privire la actele și faptele părții adverse înfăptuite în derularea contractului de finanțare agreat și asumat, pe care t-a ignorat.

IV. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând hotărârile recurate, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Critica astfel formulată nu este fondată.

În conformitate cu art. 477 alin. 1 C.proc.civ., „Instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.”

Pe acest temei, limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat presupun ca instanța de apel să se raporteze la criticile apelantului și să nu rejudece cauza dincolo de aceste limite, norma citată transpunând pentru etapa căii ordinare de atac principiul disponibilității în procesul civil, consacrat de art. 9 C.proc.civ., la care a făcut, de asemenea, referire recurentul.

Or, în mod necontestat, prin cererea de apel s-au formulat și critici vizând încheierea de ședință din data de 14.02.2022, astfel încât, în mod corect, instanța de apel s-a considerat învestită și cu cercetarea legalității și temeiniciei acestei încheieri, pronunțându-se în acest sens prin hotărârea asupra apelului.

Din acest motiv, nu se poate reține încălcarea prevederilor art. 477 și art. 9 C.proc.civ., dar nici a celor ale art. 466 alin. 4 C.proc.civ.

Potrivit acestei din urmă norme, „Împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel”.

Or, din moment ce apelantul-pârât a formulat critici și împotriva încheierii premergătoare, învestind instanța de apel cu verificarea legalității și temeiniciei acelei hotărâri, în mod corect a fost respinsă, prin încheierea recurată, excepția invocată prin întâmpinare de către reclamantul CREDU.

Se poate observa, totuși, că reclamantul a subliniat prin întâmpinarea din apel atât faptul neindicării încheierii de ședință a primei instanțe din data de 14.02.2022 ca obiect al cererii de apel, cât și solicitarea expresă a apelantului-pârât din cererea de apel de schimbare exclusiv a sentinței, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată, iar nu și a respectivei încheieri, în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Cu toate acestea, la termenul de judecată din 6.11.2023, la interpelarea instanței de apel, apărătorul intimatului-reclamant a precizat că a înțeles să invoce excepția inadmisibilității criticilor vizând încheierea de ședință a tribunalului din data de 14.02.2022, iar instanța de apel s-a pronunțat în consecință asupra acestei excepții, prin încheierea recurată în cauză.

Așadar, reclamantul nu a pretins că ar fi invocat prin întâmpinare excepția nulității cererii de apel formulate împotriva încheierii din 14.02.2022, pe temeiul art. 470 alin. 3 raportat la art. 470 alin. 1 lit. b C.proc.civ. și nici nu a criticat prin cererea de recurs o eventuală calificare juridică greșită, de către instanța de apel, a excepției invocate.

În absența unei învestiri a instanței de recurs în acest sens, nu este posibilă cercetarea legalității încheierii recurate din această perspectivă, iar susținerea vizând neindicarea de către apelantul-pârât a încheierii de ședință din data de 14.02.2022 ca obiect al cererii de apel nu reprezintă altceva decât un argument în sprijinul excepției inadmisibilității unui motiv de apel, așa cum excepția a fost în mod explicit denumită de către parte.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că nu este întrunit motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., a respins ca nefondat recursul împotriva încheierii de ședință din data de 06.11.2023, în temeiul art. 496 alin. 1 C.proc.civ.

În prealabil analizei motivelor de recurs, este necesară precizarea conținutului acestora prin raportare la considerentele deciziei recurate, pentru conturarea limitelor învestirii acestei instanțe de control judiciar.

Prin decizia recurată, s-a arătat că instanța de judecată a fost învestită în cauză cu soluționarea unei cereri având drept obiect acordarea de daune-interese pentru repararea prejudiciului creat reclamantului CREDU prin neexecutarea de către pârât a obligației de a emite instrucțiuni care să permită reclamantului să beneficieze, în condițiile art. 9A alin. 8 din contractul de finanțare încheiat între părți și art. 2 din HG nr. 606/2010, de rambursarea unor cheltuieli efectuate în cursul derulării contractului.

Instanța de apel a reținut că reclamantul a invocat răspunderea civilă contractuală și a apreciat, la fel ca prima instanță, că cererea este admisibilă, respingând motivul de apel al pârâtului Ministerului Fondurilor Europene - AM POSDRU (actualmente Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene). Acest aspect reprezintă lucru judecat, deoarece pârâtul nu a declarat recurs împotriva deciziei de apel.

În ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune, instanța de apel a considerat că aceasta este împlinită în cauză, motiv pentru care a admis apelul pârâtului și, evocând fondul, a respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă.

În motivarea soluției astfel pronunțate, s-a constatat că prescripția extinctivă a început să curgă de la momentul asumării de către pârât a obligației pretins neexecutate, respectiv de la data de 13.01.2011, fiind, astfel, aplicabile dispozițiile Decretului nr. 167/1958, iar la data de 19.12.2013 a operat recunoașterea dreptului și, deci, întreruperea cursului prescripției, moment de la care a început să curgă un nou termen de prescripție de 3 ani. De la acea dată și până la 6.04.2021, când a fost formulată cererea de chemare în judecată de față, nu au intervenit alte cauze de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției cu privire la dreptul material de a cere executarea în echivalent a obligației, chiar dacă introducerea cererii de chemare în judecată în dosarul nr. x/2/2016 a avut efect întreruptiv de prescripție cu privire la dreptul material de a cere executarea silită în natură a obligației.

Prin motivele de recurs, reclamantul a susținut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 7 coroborate cu dispozițiile art. 16 lit. b din Decretul nr. 167/1958, deoarece prescripția dreptului de a cere repararea prejudiciului pentru neexecutarea obligației contractuale de a emite instrucțiuni pentru rambursarea cheltuielilor eligibile s-a născut abia la data de 12.06.2020, când a fost comunicată decizia nr. 1789/2020 pronunțată de către ÎCCJ în dosarul nr. x /2/2016, în condițiile în care executarea în natură a obligației de rambursare a cheltuielilor nu mai este posibilă.

Așadar, recurentul–reclamant nu a contestat aplicabilitatea Decretului nr. 167/1958 și nici a prevederilor art. 7 din Decret, determinată de către instanța de apel prin plasarea exigibilității obligației pretins neexecutate la o dată anterioară intrării în vigoare a noului Cod civil și față de dispozițiile art. 201 din Legea nr. 71/2011, în conformitate cu care „Prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.”

De asemenea, partea nu a contestat nici incidența art. 16 lit. b din acest act normativ, potrivit căruia prescripția se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată, sub condiția admiterii acesteia. Referirea la decizia nr. 1789/27.04.2020 a Înaltei Curți a fost făcută în contextul art. 17 din Decret, referitor la efectele întreruperii prescripției, în sensul că după întrerupere începe să curgă o nouă prescripție, iar aceasta nu începe să curgă cât timp hotărârea de admitere a cererii nu a rămas definitivă.

Ceea ce s-a reproșat instanței de apel rezidă în circumscrierea efectului întreruptiv al cursului prescripției extinctive, produs prin formularea cererii de chemare în judecată în dosarul nr. x/2/2016, doar dreptului de a cere executarea silită în natură a obligației neexecutate de bunăvoie, cu toate că acest efect a operat și în privința dreptului la daune-interese.

Critica, astfel cum a fost formulată, este fondată.

Prin sentința civilă nr. 3858 din 5.12.2016 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, definitivă prin respingerea recursului prin decizia nr. 1789 din 27.04.2020 pronunțată de ÎCCJ – SCAF în dosarul nr. x/2/2016, a fost admisă acțiunea formulată de către reclamantul CREDU, în sensul că AMPOSDRU a fost obligată să emită instrucțiuni care să permită să se beneficieze de dispozițiile art. 9A alin. 8 din contractul de finanțare POSDRU/96/6.2/S/52980.

Prin urmare, după cum s-a reținut în fapt prin decizia recurată, reclamantul CREDU a obținut un titlu executoriu pentru executarea în natură a obligației contractuale asumate.

Or, cel puțin în asemenea circumstanțe, formularea cererii de chemare în judecată admise prin hotărâre definitivă are efect întreruptiv de prescripție nu numai pentru executarea silită în natură a obligației, ci și pentru executarea prin echivalent, distincția operată în motivarea deciziei recurate nefiind justificată.

Astfel cum a reținut și instanța de apel, creditorul unei obligații de a face are, în caz de neexecutare, un drept de opțiune între executarea silită în natură și executarea prin echivalent, atunci când executarea în natură este posibilă.

Acest drept potestativ transpare chiar din dispozițiile legale ce consacră remediile posibile în caz de neexecutare (sau executare defectuoasă) a obligației asumate de către debitor, anume dispozițiile art. 1073 și art. 1075 din vechiul Cod civil, în conformitate cu care „Creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, și în caz contrar are dreptul la dezdăunare”, respectiv „Orice obligație de a face sau de a nu face se schimbă în dezdăunări, în caz de neexecutare din partea debitorului.”

Din coroborarea acestor norme rezultă că, în situația în care executarea silită în natură a unei obligații (inclusiv de a face) nu este sau nu mai este posibilă, fiind exclusă „îndeplinirea exactă” a obligației, creanța inițială este înlocuită cu o altă creanță, aceea de daune-interese, pentru repararea prejudiciului suferit prin fapta debitorului, creditorul având deschisă doar calea executării prin echivalent. În schimb, dacă executarea silită în natură este posibilă, creditorul nu este obligat să recurgă la executarea directă a obligației, ci este doar îndreptățit la acest remediu, ceea ce înseamnă că ambele remedii sunt viabile pentru creditor, la libera sa alegere.

În oricare dintre aceste ipoteze, nerespectarea obligației asumate prin contract atrage răspunderea contractuală a debitorului, reprezentând o faptă ilicită generatoare de prejudiciu, ce se impune a fi reparat prin acordarea de despăgubiri.

Considerentele expuse anterior permit a se observa că, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești prin care a fost soluționată cererea ce relevă opțiunea creditorului pentru unul dintre remediile în discuție, este incert dacă executarea în natură este posibilă și, prin urmare, dacă este deschisă calea executării prin echivalent, prin intermediul căreia daunele-interese (compensatorii) reprezintă echivalentul valoric al creanței inițiale și asigură, astfel, repararea prejudiciului suferit de creditor prin neexecutarea obligației.

Mai mult decât atât, chiar analiza condițiilor răspunderii civile contractuale depinde de hotărârea judecătorească în discuție, deoarece instanța de judecată este ținută să cerceteze în acel litigiu existența obligației în sarcina unui anumit debitor și faptul neexecutării, aspecte care interesează, în egală măsură, existența unei fapte ilicite reprezentate de neexecutarea obligației contractuale, a prejudiciului suferit prin neexecutare.

În același timp, nu poate fi ignorat faptul că obligațiile de a face

intuitu personae

, care nu pot fi îndeplinite prin alte persoane decât debitorul, nu pot fi executate silit în natură, creditorul putând solicita, în cazul în care obține un titlu executoriu pentru o asemenea obligație, aplicarea de penalități, prin procedura prevăzută de art. 906 C.proc.civ., care se referă tocmai la ipoteza în care debitorul continuă să nu execute obligația de a face sau de a nu face, în pofida titlului executoriu.

Or, potrivit alin. 7 din această normă, acordarea de penalități nu exclude obligarea debitorului la plata de despăgubiri, la cererea creditorului, în condițiile art. 892 sau ale dreptului comun, ceea ce înseamnă că rămâne deschisă calea executării prin echivalent, pentru repararea prejudiciului suferit prin neexecutarea obligației de a face, chiar dacă respectivul creditor a încercat obținerea îndeplinirii conforme, obținând un titlu executoriu prin care debitorul a fost obligat la executarea obligației.

Prin urmare, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești prin care a fost soluționată cererea prin care creditorul urmărește executarea silită în natură a obligației contractuale, nu este posibilă nici executarea prin echivalent a aceleiași obligații, ceea ce înseamnă că întreruperea cursului prescripției operează, contrar aprecierii instanței de apel, și în privința cererii pentru acordarea de despăgubiri, conform art. 16 lit. b din Decretul nr. 167/1958, sub condiția admiterii cererii prin care s-a solicitat executarea silită în natură a obligației.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte a constatat că este fondat motivul de recurs pe acest aspect și a admis recursul împotriva deciziei civile nr. 231A din data de 4.03.2024, a casat această decizie și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel, în baza art. 496 alin. 2 și art. 497 C.proc.civ.