ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 318/2017

Decizia nr. 318/2017

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Giurgiu la data de 30 ianuarie 2015, reclamanții A., B., C., D. și E. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții SC F. SRL și G., obligarea în solidar a pârâților la plata despăgubirilor morale (câte 150.000 euro - pentru părinții defunctului, respectiv, câte 100.000 euro - pentru frații acestuia) ocazionate de moartea accidentală a numitului H..

Prin Sentința civilă nr. 1096 din data de 30 septembrie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D. și E., în contradictoriu cu pârâții SC F. SRL și G. și au fost obligați pârâții, în solidar, la plata sumei de 20.000 lei cu titlu de despăgubiri, către fiecare reclamant.

Apelul declarat de apelanții-reclamanți A., B., C., D. și E. a privit numai modalitatea de cuantificare a daunelor morale care au fost acordate de către prima instanță.

Prin Decizia civilă nr. 434 A pronunțată la data e de 7 iunie 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții-reclamanți A., B., C., D. și E.. A admis apelul declarat de pârâta SC F. SRL, a schimbat în tot Sentința civilă nr. 1096 din 30 septembrie 2015 pronunțată de Tribunalul București, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea, ca fiind prescrisă.

Împotriva deciziei curții de apel au declarat recurs, în termen legal, reclamanții A., B., C., D. și E., întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În cuprinsul motivelor de recurs, după enunțarea istoricului cauzei, recurenții-reclamanți au arătat că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea normelor de drept material referitoare la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă, reținând în mod greșit că dreptul material la acțiune privind acordarea daunelor morale este prescris.

În opinia recurenților-reclamanți, termenul de prescripție a acțiunii începe să curgă de la momentul rămânerii definitive a Deciziei penale nr. 596 din data de 28 martie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, întrucât fapta ilicită cauzatoare de prejudicii a constituit temei și pentru răspunderea penală a celui vinovat de săvârșirea acesteia, iar până la soluționarea definitivă a cauzei penale, termenul de prescripție a dreptului material la acțiunea civilă nu începe să curgă.

Au arătat, de asemenea, că hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia, iar toate cele trei elemente au fost stabilite în mod definitiv de către instanța penală în anul 2013.

Față de data învestirii primei instanțe, respectiv 30 ianuarie 2015, consideră că a fost respectat termenul de prescripție instituit de dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Cu privire la întinderea prejudiciului, recurenții au solicitat reevaluarea despăgubirilor morale acordate de instanța de fond și majorarea daunelor acordate, astfel încât acestea să aibă un caracter just și uman.

Analizând recursul în condițiile art. 496 C. proc. civ., cu aplicarea dispozițiilor art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenții-reclamanți au criticat Decizia civilă nr. 434 A din data e de 7 iunie 2016 pronunțată Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, pentru greșita aplicare a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, referitoare la stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani a dreptului material la acțiune în cazul acțiunii în răspundere civilă delictuală, susținând că, în speță, termenul de prescripție extinctivă începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii penale de condamnare a autorului accidentului.

Potrivit dispozițiilor art. 8 alin (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzată prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Acțiunea prin care se solicită acordarea de despăgubiri (indiferent că este vorba de daune materiale sau morale) pentru prejudiciul produs ca urmare unui fapt ilicit, are ca obiect valorificarea unui drept de creanță, fiind o acțiune patrimonială prescriptibilă extinctiv.

Problema de drept ce se impune a fi analizată în prezenta cauză este legată de data de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă, raportat la identificarea (din perspectiva celui vătămat), atât a persoanei vinovate, cât și a prejudiciului cauzat.

Așadar, pentru a putea stabili dacă dreptul material la acțiune este prescris sau nu, trebuie determinat care este paguba pretinsă de reclamanți și cine răspunde pentru producerea acesteia.

În cauză, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu este reprezentată de accidentul produs la data de 5 noiembrie 2009, ce a avut ca autor pe pârâtul G., soldat cu decesul lui H., fiul reclamanților A. și B. și, respectiv fratele celorlalți reclamanți.

Înalta Curte apreciază ca fiind corect raționamentul instanței de apel care a procedat la o justă interpretare și aplicare a legii în materia prescripției, reținând că în cauza dedusă judecății termenul de prescripție începe să curgă de la momentul la care reclamanți au cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, moment reprezentat, cel mai târziu, de data la care organele penale au întocmit rechizitoriul, respectiv data de 9 decembrie 2010.

În conformitate cu textul legal anterior redat, prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe să curgă de la data când s-a produs paguba (deși în mod obiectiv dreptul la acțiune trebuie considerat că a luat naștere de la acea dată, ca și dreptul subiectiv la reparațiune), ci de la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea.

Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și implicit al nașterii dreptului la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de repararea lui și stabilind astfel că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Reclamanții au susținut în cuprinsul motivelor de recurs că prescripția a început să curgă la data la care prin hotărâre judecătorească definitivă instanța penală a stabilit vinovăția autorului accidentului și răspunderea sa penală, întrucât acesta este momentul în care cele trei elemente ale răspunderii civile delictuale (existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia) au fost în mod definitiv stabilite, afirmând că hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile.

Înalta Curte apreciază că această interpretare contravine dispozițiilor speciale în materia prescripției, existența unui proces penal neconstituind, potrivit dispozițiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958, un caz de întrerupere a cursului prescripției extinctive.

De altfel, dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 sunt aplicabile indiferent dacă delictul civil se constituie sau nu și într-o faptă penală, calificată ulterior drept infracțiune. Or, pentru ipotezele în care delictul civil nu constituie în același timp și infracțiune, stabilirea vinovăției se face în procesul civil având ca obiect acordarea daunelor, una din condițiile răspunderii civile delictuale fiind existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul (cumulativ cu existența unui prejudiciu, existența faptei ilicite, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu).

Așadar, într-o interpretare sistematică și logică a înțelesului normei menționate, de vreme ce condiția vinovăției reprezintă un element de fond al raportului juridic dedus judecății, este evident că prescripția începuse să curgă.

În mod judicios a reținut instanța de apel că termenul de prescripție a dreptului material la acțiune a început să curgă cel mai târziu la data la care pârâtul persoană fizică a fost trimis în judecată în procesul penal, având în vedere că întocmirea rechizitoriului și sesizarea instanței penale au reprezentat acte de autoritate care au configurat în mod rezonabil, pe baza probelor administrate în procedura penală, atât conținutul faptei ilicite pe care se grefează pretenția dedusă judecății în speță, cât și autorul acestei fapte.

Legea conferă persoanei prejudiciate dreptul de a alege între a se constitui parte civilă în procesul penal și a introduce acțiune civilă în fața instanței civile, în ambele situații prescripția curgând de la momentul impus de dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Reclamanții aveau posibilitatea să se constituie părți civile în cadrul dosarului penal, momentul constituirii ca parte civilă putându-se realiza, potrivit legii procesual penale, în tot cursul urmăririi penale sau până la citirea rechizitoriului în fața primei instanțe, ceea ce atestă faptul că cel mai târziu la momentul întocmirii rechizitoriului vinovatul este cunoscut. Cu atât mai mult, în speță, autorul a declarat că recunoaște fapta încă din faza de urmărire penală.

Pe de altă parte, potrivit art. 19 C. proc. pen., persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce la instanța civilă acțiune pentru repararea pagubei materiale și a daunelor morale pricinuite prin infracțiune. Judecata în fața instanței civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale.

Prin urmare, promovarea acțiunii civile nu este dependentă de soluționarea procesului penal în care se valorifică un raport juridic de drept public, prin care se urmărește stabilirea răspunderii penale a persoanei vinovate de săvârșirea unei infracțiuni, iar faptul că anumite elemente din raportul penal (existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia) se impun cu autoritate de lucru judecat în soluționarea raportului juridic al răspunderii civile delictuale, conform dispozițiilor art. 22 C. proc. pen., nu înseamnă că prescripția dreptului material la acțiune în cazul răspunderii civile delictuale curge de la data stabilirii acestor elemente, neexistând nicio dispoziție legală care să prevadă această excepție. Se prevede doar posibilitatea suspendării judecății acțiunii civile până la soluționarea procesului penal, dar nu mai mult de un an (art. 413 C. proc. civ.), fiind evident că intenția legiuitorului nu a fost aceea de a condiționa promovarea unei acțiuni de atragere a răspunderii civile delictuale de hotărârea pronunțată în procesul penal.

De altfel, dispozițiile art. 1365 din noul C. civ. prevăd în mod clar că instanța civilă nu este legată de dispozițiile legii penale și nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite.

În cauza de față reclamanții nu au intentat acțiune civilă în termenul de prescripție ce a curs de la data la care au cunoscut paguba și pe cel care răspunde de producerea acesteia (cel mai târziu 9 decembrie 2010), ci cu mult după acest termen, respectiv la data de 30 ianuarie 2015, când termenul de prescripție extinctivă era deja împlinit.

Aspectele prezentate în cuprinsul motivelor de recurs nu pot fi reținute ca o motivație a atitudinii procesuale de pasivitate a reclamanților. Dacă pentru a proba existența celor trei elemente, respectiv existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia, era necesară valorificarea situației juridice stabilită în procesul penal, atunci, după cum s-a menționat anterior, reclamanții aveau posibilitatea să solicite suspendarea procesului pornit în condițiile legii civile, până la stabilirea definitivă în penal a existenței acestor elemente.

În consecință, Înalta Curte apreciază că reclamanții puteau cere antrenarea răspunderii civile delictuale, față de ei, a autorului accidentului soldat cu decesul fiului, respectiv fratelui lor, în termenul de 3 ani ce a început să curgă de la data la care au cunoscut despre existența prejudiciului și persoana vinovată, respectiv cel mai târziu de la data întocmirii rechizitoriului.

Față de aceste împrejurări, reținând corecta interpretare și aplicare a dispozițiilor legale aplicabile în speță de către instanța de apel, Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.

Având în vedere soluția de respingere a recursului, acțiunea reclamanților fiind prescrisă, toate celelalte critici care privesc majorarea despăgubirilor morale acordate de prima instanță nu se mai impun a fi supuse analizei în cadrul prezentului demers judiciar.

Cu privire la solicitarea apărătoarei recurenților-reclamanți de reducere a cuantumului cheltuielilor de judecată solicitate de intimata-pârâtă în recurs, Înalta Curte constată că suma de 10.690 lei reprezentând onorariu avocațial este disproporționată în raport de complexitatea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat, având în vedere faptul că dosarul a fost soluționat la primul termen de judecată, sens în care urmează a face aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., obligând recurenții-reclamanți la plata sumei de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-pârâte SC F. SRL.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții E., C., B., D. și A. împotriva Deciziei civile nr. 434 A din data de 7 iunie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă recurenții-reclamanți la plata sumei de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC F. SRL.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 februarie 2017.