ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1121/2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a VI-a civilă la data de 5 noiembrie 2015, reclamanții, A., B. și C. au chemat în judecată pe pârâtele D. SA și E., solicitând instanței ca, în contradictoriu și cu intervenientul forțat F., să se dispună obligarea pârâtelor la plata sumei de 15.000 de euro, în echivalentul în RON la data plății, cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale, precum și despăgubiri pentru daune morale în cuantum de câte 1.500.000 de euro, în echivalent în RON la data efectuării plății pentru fiecare dintre reclamanți, în calitate de soție, respectiv fiu și fiică ai defunctului G.

Prin Sentința civilă nr. 358 din 2 februarie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei H. SA (fostă E.) și a respins cererea față de această pârâtă ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. De asemenea, a respins, ca nefondată, cererea formulată în contradictoriu cu pârâta D. SA și cu intervenientul forțat F.

Prin Decizia civilă nr. 517A din 22 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelanții-reclamanți A., B. și C. împotriva Sentinței civile nr. 358 din 2 februarie 2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în Dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata-pârâtă D. SA, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, reclamanții au declarat recurs, motivele fiind, în esență, următoarele:

Potrivit recurenților-reclamanți, instanța de apel, în virtutea rolului activ, nu a efectuat o veritabilă cercetare judecătorească, nu a avut în vedere faptul că judecătorul fondului, deși a solicitat să-i fie prezentate în original documentele atașate cererii de chemare în judecată, nu a făcut mențiune cu privire la faptul că acestea corespund cu cele atașate cererii de chemare în judecată.

Recurenții-reclamanți arată că, în cauza de față, nu poate fi reținută existența unui caz fortuit, aducând argumente întemeiate exclusiv pe situația de fapt.

În ceea ce privește motivul prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți consideră că hotărârea nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază, din analiza deciziei recurate reieșind că instanța nu a acordat niciun răspuns criticilor aduse prin motivele de apel.

Arată, totodată, cu privire la apărările și criticile aduse de reclamanți atât oral prin concluziile susținute și depuse în fata instanței de apel, curtea nici măcar nu le-a menționat.

Recurenții-reclamanți susțin, de asemenea, că potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să respingă fără nici o motivare calea de atac.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost întocmit și comunicat părților, pentru a depune puncte de vedere cu privire la acesta.

Părțile nu au prezentat puncte de vedere.

Analizând recursul sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 499 din același cod, Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative ale textului legal mai sus arătat, cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligații nefiind îndeplinite de către recurenți.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c) - e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", art. 489 alin. (2) din același Cod prevăzând că sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Așa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerință care consacră legislativ o practică îndelungată și stabilă a instanțelor judecătorești, în condițiile în care și sub imperiul vechii legi de procedură sancțiunea nulității exista și era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului în apel.

În speță, Înalta Curte constată că recurenții nu au expus argumente în susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., limitându-se la a menționa în termeni generali că hotărârea nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază, că din analiza deciziei recurate reieșind că instanța nu a acordat niciun răspuns criticilor aduse prin motivele de apel, iar în ceea ce privește apărările și criticile aduse de reclamanți atât oral prin concluziile susținute și depuse în fata instanței de apel, curtea nici măcar nu le-a menționat.

Argumentele expuse de recurenți în susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează exclusiv situația de fapt.

Se tinde, așadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Așadar, nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului.

Accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, Înalta Curte de Casație și Justiție, raportat la dispozițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenții-reclamanți A., B. și C. împotriva Deciziei civile nr. 517A din 22 martie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenții-reclamanți A., B. și C. împotriva Deciziei civile nr. 517A din 22 martie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 iunie 2020.

Procesat de GGC - LM