ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 918/2020

Ședința publică din data de 2 iunie 2020

Asupra recursurilor de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 15 mai 2015, sub nr. x/2015, reclamanții A., B. și C. au chemat în judecată pe pârâta D. S.A. și pe intervenientul forțat E., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, s-o oblige pe pârâtă la plata:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 136/1995 și pe cele ale Ordinului nr. 14/2011 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.

Prin sentința civilă nr. 5863 din 27 octombrie 2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâta D. S.A. și a respins acțiunea formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâta D. S.A. și intervenientul forțat E., în temeiul acestei excepții.

Împotriva sentinței primei instanțe, reclamanții au declarat apel, prin care au solicitat anularea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin decizia civilă nr. 1413/A/2016 din 22 septembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul declarat de apelanții-reclamanți A., B. și C. împotriva sentinței primei instanțe, pe care a anulat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În al doilea ciclu procesual, în rejudecare, prin sentința civilă nr. 1243 din 11 aprilie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâta D. S.A. și intervenientul forțat E.; a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 25.000 euro către reclamanta A., a sumei de 25.000 euro către reclamantul B. și a sumei de 100.000 euro către reclamanta C., cu titlu de daune morale; a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.

Împotriva sentinței civile nr. 1243 din 11 aprilie 2017, au declarat apel atât reclamanții, cât și pârâta.

Prin decizia civilă nr. 2360/2018 din 19 noiembrie 2018 pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă D. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1243 din 11 aprilie 2017; a admis apelul declarat de apelanții-reclamanți A., B. și C. împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat-o pe pârâtă la plata către fiecare reclamant a sumei de 100.000 euro, cu titlu de daune morale și a sumei de 14.172 RON către toți reclamanții, cu titlu de daune materiale; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Împotriva deciziei civile nr. 2360/2018 din 19 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pârâta D. S.A. a declarat recurs, iar reclamanții A., B. și C. au formulat recurs incident.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a susținut că decizia recurată încalcă autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale pronunțate în dosarul nr. x/2014, motiv pentru care a invocat excepția autorității de lucru judecat.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., autoarea recursului a susținut că, prin ordonanța din 17 ianuarie 2014, menținută prin Ordonanța nr. 123/II/2/2014, Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului E., reținând că nu este vinovat pentru producerea accidentului rutier soldat cu decesul victimei F..

Aceeași parte a susținut că încheierea din 20 mai 2014 a Judecătoriei Brăila, pronunțată în dosarul nr. x/2014, reprezintă o hotărâre penală definitivă, prin care s-a reținut că E. nu a încălcat nicio prevedere legală și că acesta a reacționat instinctual și neimputabil la manevra de depășire intempestivă efectuată de autorul necunoscut.

Așadar, recurenta-pârâtă a subliniat că instanța penală a statuat cu autoritate de lucru judecat că există o faptă care a condus la decesul victimei și că fapta respectivă a fost săvârșită de un autor necunoscut, fiind astfel incidente dispozițiile art. 28 C. proc. pen.

În aceste condiții, titulara recursului a arătat că instanța de apel a nesocotit autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale când a reținut că intervenientul forțat a săvârșit o faptă ilicită.

Aceeași parte a mai arătat că nesocotirea autorității de lucru judecat a hotărârii penale rezultă și din faptul că identificarea ulterioară a autorului faptei ilicite ar face imposibilă obligarea acestuia la plata de despăgubiri din moment ce despăgubirile respective au fost puse în sarcina altei persoane.

De asemenea, recurenta-pârâtă a susținut că sarcina acoperirii prejudiciilor revine Fondului de Protecție a Victimelor Străzii, în cazul în care conducătorul autoturismului ce a cauzat accidentul rutier rămâne neidentificat, conform art. 61 din Legea nr. 136/1995, art. 251 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 32/2000 și art. 3 alin. (1) din Ordinul C.S.A. nr. 1/2008.

În aceste condiții, autoarea recursului a subliniat că nu exista niciun temei pentru atragerea răspunderii sale, în calitate de asigurător R.C.A. al autovehiculului condus de intervenientul forțat, din moment ce acesta din urmă nu era responsabil de producerea accidentului.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că decizia atacată este nemotivată sub aspectul majorării, respectiv a menținerii cuantumului daunelor morale, acordate de prima instanță.

După evocarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceeași parte a arătat că, în considerentele hotărârii recurate, sunt expuse doar argumente teoretice, cu caracter general, referitoare la principiile în baza cărora este stabilit cuantumul daunelor morale.

În final, recurenta-pârâtă a conchis că instanța de apel trebuia să-și argumenteze soluția prin raportare la particularitățile cauzei.

În drept, recursul principal a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ.

La data de 22 februarie 2019, cu respectarea termenului legal, intimații-reclamanți A., B. și C. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea ca nefondat a recursului principal.

La 11 martie 2019, recurenta-pârâtă D. S.A. a depus răspuns la întâmpinare, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate prin întâmpinare.

La data de 22 februarie 2019, odată cu întâmpinarea depusă la recursul formulat de recurenta-pârâtă D. S.A., intimații-reclamanți A., B. și C. au depus recurs incident, prin care prin care au solicitat admiterea căii de atac și casarea în parte a deciziei atacate.

În motivarea recursului incident, recurenții-reclamanți au susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material.

În concret, autorii recursului incident au susținut, în esență, că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, care prevăd că daunele morale se acordă în conformitate cu legislația și jurisprudența din România. În acest sens, recurenții-reclamanți au evocat o serie de hotărâri pronunțate în această materie.

În continuare, aceleași părți au subliniat că sumele acordate cu titlu de daune morale de instanța de apel constituie o limitare disproporționată și nejustificată a dreptului la despăgubiri prin raportare la jurisprudența națională.

Totodată, recurenții-reclamanți au susținut că sumele acordate cu titlu de daune morale nu trebuie să fie pur simbolice, ci trebuie să compenseze suferințele îndurate de persoanele prejudiciate.

De asemenea, aceleași părți au arătat că, deși instanța de apel a enumerat criteriile ce trebuie avute în vedere pentru determinarea cuantumului daunelor morale, aceste criterii nu au fost aplicate în cauză.

Recurenții-reclamanți au mai susținut că se impune repararea integrală a prejudiciului moral reprezentat de consecințele negative suferite în plan fizic și moral.

Cu privire la pensia lunară de întreținere, autorii recursului incident au învederat că sunt incidente dispozițiile art. 1390 alin. (1) C. civ. și nu cele ale Legii nr. 263/2010.

În acest sens, recurenții-reclamanți au subliniat că textul de lege anterior evocat impune ca despăgubirea să fie stabilită în funcție de două criterii avute în mod cumulativ, respectiv nevoile celui păgubit și veniturile celui decedat.

Astfel, veniturile realizate de către defunct nu reprezintă unicul criteriu ce trebuie avut în vedere de către instanță pentru stabilirea cuantumului pensiei de întreținere.

Prin urmare, recurenții-reclamanți au subliniat că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 1390 C. civ., raportându-se doar la veniturile realizate de către defunct, fără a ține cont și de nevoile fiicei defunctului.

În final, titularii recursului incident au arătat că dispozițiile art. 529 C. civ., reținute în motivarea deciziei recurate, devin incidente doar în situația în care părintele refuză să-și execute obligația de întreținere de bunăvoie, nu și în cazul în care părintele a decedat.

În drept, recursul incident a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 29 martie 2019, recurenta-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului incident, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenții-reclamanți nu au depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor, iar prin încheierea din 10 decembrie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 18 februarie 2020, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului declarat de recurenții-reclamanți și a admis în principiu ambele recursuri, stabilind termen de judecată la 2 iunie 2020, în vederea soluționării recursurilor în ședință publică, cu citarea părților.

Analizând recursul principal prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu prealabil, instanța de recurs constată că, deși motivele de nelegalitate dezvoltate de autoarea prezentului demers judiciar au fost încadrate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., în realitate, au fost formulate critici de nelegalitate subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., urmând a fi analizate astfel cum au fost reîncadrate de instanța de recurs.

În concret, criticile referitoare la încălcarea autorității de lucru judecat a încheierii penale se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât se invocă, în realitate, nesocotirea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat.

Criticile referitoare la nemotivarea hotărârii sub aspectul majorării, respectiv a menținerii cuantumului daunelor morale, acordate de prima instanță, se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., iar criticile referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 61 din Legea nr. 136/1995, art. 25

1

alin. (1) lit. b) din Legea nr. 32/2000 și art. 3 alin. (1) din Ordinul C.S.A. nr. 1/2008 se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În cadrul primului motiv de casare, care va fi analizat prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., și nu conform încadrării date de recurentă, autoarea a susținut că, prin ordonanța din 17 ianuarie 2014, menținută prin Ordonanța nr. 123/II/2/2014, Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului E., reținând că acesta nu este vinovat pentru producerea accidentului rutier soldat cu decesul victimei F..

Aceeași parte a susținut că încheierea din 20 mai 2014 a Judecătoriei Brăila, pronunțată în dosarul nr. x/2014, reprezintă o hotărâre penală definitivă, prin care s-a reținut că E. nu a încălcat nicio prevedere legală și că acesta a reacționat instinctual și neimputabil la manevra de depășire intempestivă efectuată de autorul necunoscut.

Așadar, recurenta-pârâtă a subliniat că instanța penală a statuat cu autoritate de lucru judecat că există o faptă care a condus la decesul victimei și că fapta respectivă a fost săvârșită de un autor necunoscut, fiind astfel incidente dispozițiile art. 28 C. proc. pen.

În aceste condiții, titulara recursului a arătat că instanța de apel a nesocotit autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale când a reținut că intervenientul forțat a săvârșit o faptă ilicită.

Este adevărat că potrivit art. 28 alin. (1) teza I C. proc. pen., hotărârea instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Este vorba, însă, de hotărârea penală de condamnare, iar nu de o hotărâre de natura celei avute în vedere de către recurentă (ordonanța procurorului de scoatere de sub urmărire penală, menținută prin încheierea de respingere a plângerii, pronunțate de instanța penală).

Conform art. 28 alin. (1) teza a doua C. proc. pen., în caz de achitare sau încetare a procesului penal, hotărârea penală nu are autoritate de lucru judecat cu privire la existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite.

În cazul în care s-a pronunțat de către instanța penală o hotărâre de achitare sau de încetare a procesului penal, soluțiile jurisprudențiale sunt nuanțate, în funcție de temeiul legal indicat în hotărârea penală întrucât nu orice astfel de hotărâre poate avea ca efect înlăturarea posibilității admiterii acțiunii civile în despăgubiri. În ipoteza în care scoaterea de sub urmărire penală s-a dispus, ca în prezenta speță, în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen. (nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii), acțiunea civilă va putea fi admisă de instanța civilă. O atare soluție este logică, întrucât, în asemenea ipoteze nu este exclusă întrunirea condițiilor de existență și angajare a răspunderii civile, care pot fi constatate de instanța civilă.

De altfel, în această privință dispune în mod explicit prevederile art. 1365 C. civ., cu următorul conținut:

"Instanța civilă nu este legată de dispozițiile legii penale și nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite".

Așadar, instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite, însă, în toate cazurile în care a fost soluționată acțiunea civilă, este legată de hotărârea definitivă a instanței penale potrivit regulilor de drept comun, ceea ce nu este cazul în speță.

În speță, însă, instanța a constatat că, deși prin ordonanța Parchetului de pe lângă Tribunalul Brăila s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a intervenientului forțat E. pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă prevăzută de art. 178 alin. (2) din C. pen., reținându-se că starea de pericol a fost generată de conduita unui alt conducător auto, rămas neidentificat, raportul de expertiză tehnică întocmit în dosarul penal a evidențiat fapta ilicită și culpa intervenientului forțat, precum și legătura de cauzalitate directă dintre fapta ilicită a intervenientului și decesul victimei F..

Cum aprecierea asupra vinovăției este o chestiune de fapt, care nu mai poate face obiectul cenzurii instanței de recurs, Înalta Curte constată că instanțele de fond au reținut vinovăția intervenientului forțat în considerarea concluziilor raportului de expertiză tehnică întocmit în respectivul dosarul penal, astfel încât, reevaluarea culpei intervenientului forțat nu mai poate face obiectul analizei instanței de recurs.

Prin urmare, reținerile instanțelor de fond și modul în care acestea au interpretat probele administrate în fața instanței penale nu pot face obiect al analizei instanței de recurs în raport de dispozițiile limitative ale art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Așa fiind, nici criticile privind inexistența temeiului pentru atragerea răspunderii în calitate de asigurător R.C.A. al autovehiculului condus de intervenientul forțat, în considerarea faptului că acesta din urmă nu era responsabil de producerea accidentului, precum și celelalte argumente privind aplicarea normelor de drept material invocate de recurenta-pârâtă, respectiv, art. 61 din Legea nr. 136/1995, art. 251 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 32/2000 și art. 3 alin. (1) din Ordinul C.S.A. nr. 1/2008, subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu pot fi avute în vedere, întrucât acestea au fost evocate de recurenta-pârâtă în susținerea ipotezei construite pe criticile corespunzătoare primului motiv de nelegalitate dezvoltat, în care conducătorul autoturismului ce a cauzat evenimentul rămâne neidentificat sau vehiculul nu este asigurat pentru răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente, ceea ce, așa cum s-a arătat în considerentele precedente, nu concordă cu situația de fapt reținută în speța de față, în care vehiculul implicat în accident, condus de șoferul (intervenient forțat în cauză) asupra căruia s-a reținut deja vinovăția de instanțele de fond, este asigurat R.C.A. la D. S.A.

Astfel, potrivit art. 49 din Legea nr. 136/1995 "asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de autovehicule", iar potrivit art. 50 alin. (1) din același act normativ "despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare", or, în ce privește "dezdăunarea", adică stabilirea întinderii prejudiciului, trebuie să se aibă în vedere principiile și reglementarea specifică răspunderii civile delictuale.

Întrucât actul normativ special (Legea nr. 136/1995) nu conține o reglementare detaliată asupra acestui aspect, el trebuie considerat că se completează cu dispozițiile C. civ., care conform art. 2 alin. (2) constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispozițiilor sale.

Așa fiind, Înalta Curte urmează a respinge ca nefondată și această critică.

În ceea ce privește critica privind lipsa motivelor, a argumentelor pentru care instanța de apel a dispus majorarea cuantumului daunelor morale acordate de instanțele de fond reclamanților, Înalta Curte constată că decizia recurată îndeplinește exigențele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța de apel a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată, fiind indicate atât motivele pentru care a fost admis apelul reclamanților, cât și cele care au stat la baza respingerii ca nefondat a apelului pârâtei.

Susținerea recurentei-pârâte, în sensul că majorarea cuantumului daunelor morale a fost motivată de instanța de apel doar cu argumente teoretice generale, care ar putea fi inserate în orice altă hotărâre, privitoare la criteriile și principiile care trebuie avute în vedere cu ocazia aprecierii cuantumului daunelor morale, nu constituie o nemotivare a deciziei recurate.

Așadar, din perspectiva textului de lege invocat, Înalta Curte constată că hotărârea judecătorească analizată este motivată, instanța de apel înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra apelurilor declarat de părți.

Ca atare, criticile recurentei-pârâte subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. urmează a fi apreciate ca neîntemeiate.

Având în vedere că, prin încheierea din 18 februarie 2020, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului incident invocată, prin întâmpinare, de D. S.A., instanța supremă urmează a examina decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, reținând următoarele:

Cu toate că, prin recursul incident au fost formulate critici de nelegalitate susceptibile de a fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța supremă constată că nu toate criticile formulate pot fi subsumate acestui motiv de nelegalitate.

În concret, doar criticile referitoare la încălcarea art. 1390 C. civ. și greșita aplicare a art. 529 C. civ. se încadrează în acest motiv.

Așadar, analizând critica potrivit căreia, instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 1390 și art. 529 C. civ., raportându-se doar la veniturile realizate de defunct, fără a ține cont de nevoile fiicei defunctului, instanța supremă reține faptul că limitele și condițiile de stabilire a despăgubirilor sau, după caz, a compensațiilor bănești la care sunt îndrituite victimele indirecte pentru prejudiciile care le-au fost cauzate prin ricoșeu, sunt reglementate de dispozițiile art. 1390 - 1392 din C. civ.

În cazul de față, însă, instanța nu numai că nu a încălcat dispozițiile legale prevăzute de art. 1390 C. civ., ci, dimpotrivă, luând în considerare decizia de pensie de urmaș emisă în baza Legii nr. 263/2010, a stabilit ce venituri obținea victima decedată, făcând, astfel, aplicarea art. 1393 C. civ., în sensul în care prestația periodică se acordă doar în măsura în care paguba suferită prin vătămare sau moarte depășește ajutorul ori pensia.

În concret, paguba suferită de minora aflată în întreținerea victimei accidentului constă în privarea de întreținerea de care aceasta beneficia, ca urmare a decesului persoanei care avea această obligație.

Or, în condițiile în care paguba a constat în lipsirea de contribuția lunară pe care defunctul o avea la întreținerea minorei, iar veniturile obținute de persoana decedată se situau la nivelul celor stabilite indirect de instanța de apel prin raportare la cuantumul pensiei de urmaș, instanța a reținut că prestația periodică, raportată la venitul minim pe economie obținut de victima accidentului, precum și la dispozițiile art. 529 C. civ., ar fi fost mai mică decât suma care a fost stabilită drept pensie de urmaș, motiv pentru care fiind incidente dispozițiile art. 1393 alin. (1) C. civ., instanța de apel a făcut aplicarea acestora.

Se remarcă, așadar, că, în încercarea de a justifica necesitatea unor despăgubiri mai substanțiale, recurenții-reclamanți pun accent doar pe nevoile persoanei păgubite prin dispariția celui care îi asigura întreținerea, ignorând aparent cealaltă condiție impusă de legiuitor, respectiv, veniturile obținute anterior momentului producerii accidentului de părintele decedat.

Prin urmare, nu există niciun argument pentru care, în contextul dat, recurenții-reclamanți să pretindă acoperirea necesităților de întreținere la alte standarde, superioare celor care s-ar fi putut asigura în condițiile preexistente nefericitului eveniment.

În altă ordine de idei, nu poate fi primită nici afirmația recurenților-reclamanți prin care susțin aplicabilitatea art. 529 C. civ. doar în situația în care părintele refuză să își execute obligația de întreținere de bună-voie, nu și în cauza pendinte, în care părintele a decedat, aceasta datorită faptului că, pe de o parte, instanța de apel nu a fixat despăgubirea printr-o prestație periodică al cărei cuantum, în lipsa unei reglementări exprese, ar fi fost stabilit, prin analogie, conform art. 529 C. civ., iar, pe de altă parte, scopul în care a fost evocat temeiul de drept care statuează asupra pensiei de întreținere a fost acela de a sublinia rolul identic pe care îl are atât prestația periodică, cât și pensia de întreținere în acoperirea prejudiciului cauzat minorilor prin lipsirea acestora de contribuția lunară pe care părintele o avea la întreținerea lor.

Că este așa, o dovedește în primul rând soluția din apel susținută de considerentul în care instanța a reținut că "potrivit dispozițiilor articolului 1393 din Noul C. civ., prestația periodică se acordă doar în măsura în care paguba suferită prin vătămare sau moarte depășește ajutorul sau pensia" coroborat cu considerentul, potrivit căruia "...calculând cuantumul prestației periodice raportat la venitul minim pe economie și față de dispozițiile legale anterior menționate, ar rezulta o prestație periodică mai mică decât suma care i s-a stabilit ca pensie de urmaș", cât și considerentul instanței care, conștientă fiind de diferența între cele două tipuri de prestații afirmă că "prestația periodică pretinsă de copiii minori ai defunctului, deși nu este echivalentă cu pensia de întreținere, are rolul de a acoperi prejudiciul cauzat minorilor prin lipsirea acestora de contribuția lunară pe care defunctul o avea la întreținerea lor."

Prin alte critici subsumate în mod greșit aceluiași motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au învederat și faptul că, în pronunțarea deciziei recurate, instanța de apel nu a examinat criteriul jurisprudențial impus de art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

În legătură cu aceste critici, prin care reclamanții încearcă să obțină în recurs redimensionarea cuantumului daunelor morale, în sensul majorării lor, instanța supremă are în vedere faptul că, astfel cum rezultă din conținutul art. 1 C. civ., jurisprudența din cauze similare nu reprezintă izvor de drept.

Neavând caracter obligatoriu pentru instanțele chemate să se pronunțe în spețe asemănătoare, în faza procesuală a recursului, nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor care rezultă dintr-o reevaluare a situației de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de împrejurare excede limitelor analizei permise în calea extraordinară de atac.

Prin urmare, chiar dacă recurenții-reclamanți invocă dispozițiile art. 49 alin. (2) lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, potrivit cărora, stabilirea daunelor morale se face conform legislației și jurisprudenței din România, instanța supremă are în vedere faptul că jurisprudența din România nu obligă instanțele naționale decât în măsura în care hotărârile sunt pronunțate în cadrul celor două mecanisme de unificare a practicii judiciare, reprezentate de recursul în interesul legii și sesizarea Înaltei Curți în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Așadar, nefiind o problemă de legalitate, ci doar de temeinicie, nu poate constitui obiect al controlului judiciar în recurs, control care vizează exclusiv aspectele de nelegalitate.

Cu toate acestea, examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o amplă analiză asupra stării de fapt, însă, în lipsa unor criterii legale de determinare a daunelor morale, este evident că întinderea prejudiciului nu poate fi cuantificată potrivit unor reguli matematice sau economice, astfel încât, în funcție de împrejurările concrete ale speței, statuând în echitate, instanța este îndreptățită să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacție echitabilă.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate invocate de recurenta-pârâtă și de recurenții-reclamanți, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate împotriva deciziei instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul principal declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2360/2018 din 19 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul incident declarat de recurenții-reclamanți A., B. și C. - prin reprezentant legal A. împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 iunie 2020.