ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 461/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2016, la data de 19 ianuarie 2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. SA, SC P.E.J. C., D., E., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea, în solidar, a pârâților la plata sumei de 242.447 RON, reprezentând contravaloarea bunurilor distruse și/sau sustrase din imobilul situat în București, str. x, sumă ce urmează a fi actualizată cu rata inflației de la data de 24 iulie 2012 (data întocmirii raportului de expertiză de către F.) și până la achitarea efectivă a sumei; obligarea în solidar a pârâților D. și E. la plata sumei de 35.995.2 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului situat în București, str. x, sumă ce urmează a fi calculată de la data de 18 ianuarie 2013 (data întocmirii actului de adjudecare) și până la data de 10.05.2013 (data la care pârâții D. și E. au eliberat imobilul); obligarea în solidar a pârâților D. și E. la plata sumei de 10.730 RON, reprezentând impozitul prevăzut de art. 771 din Legea nr. 571/2002 privind Codul fiscal, achitat de către reclamantă în numele pârâților D. și E. în vederea intabulării dreptului de proprietate dobândit prin adjudecarea imobilului situat în București, str. x, sectorul 1 și obligarea în solidar a pârâților D. și E. la plata sumei de 2.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu expert), efectuate de către reclamantă în cadrul Dosarului nr. x/2012, soluționat de Judecătoria Sectorului 1 București, având ca obiect asigurare de dovezi. La data de 11 mai 2016, reclamanta A., a formulat cerere precizatoare, prin care a arătat că înțelege să rectifice cadrul procesual pasiv al cererii de chemare în judecată, prin introducerea în cauză, în calitate de pârât, și a executorului judecătoresc G., care a desfășurat executarea silită în cadrul dosarului nr. x/2012. Prin încheierea de ședință din data de 4 octombrie 2016, tribunalul a respins, ca neîntemeiate, excepția prescripției, excepția inadmisibilității și a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a C., pentru considerentele expuse în cuprinsul încheierii

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin Sentința civilă nr. 1449 din 15 noiembrie 2016, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B. SA; a respins cererea formulată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâta B. SA, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții D. și E.; a obligat pârâții D. și E. să plătească reclamantei suma de 10.730 RON, reprezentând impozit; a respins, în rest, cererea ca nefondată și a obligat pârâții D. și E. să plătească reclamantei suma de 640,15 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel: Împotriva acestei sentințe și a încheierii din data de 4 octombrie 2016, pronunțate de Tribunalul București, a declarat apel reclamanta A., solicitând instanței admiterea apelului formulat și, în principal, anularea hotărârii atacate în temeiul dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ. și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului București, constatând că prima instanța a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, iar, în subsidiar, apelanta-reclamantă a solicitat schimbarea în parte a hotărârilor apelate, cu consecința admiterii în tot a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată. Prin Decizia nr. 1060A/2017 din 21 noiembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta reclamantă A. împotriva Sentinței civile nr. 1449 din 15 noiembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți B. SA, SC PEJ C. și D. și E.

Cererea de recurs: Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A., solicitând admiterea recursului și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecarea fondului la Tribunalului București, constatând că prima instanță a soluționat litigiul fără a intra în judecata fondului, iar, în subsidiar, trimiterea cauzei la Curtea de Apel București spre rejudecarea apelului. Prin recursul formulat, recurenta-reclamantă A. a invocat motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., criticând ca nelegală deciziei recurată. Prin critica încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel (asemenea celei de fond) a omis să analizeze în întregime motivele de apel (respectiv cererea de chemare în judecată), sub aspectul verificării îndeplinirii tuturor condițiilor atragerii răspunderii civile delictuale a pârâților, lipsind în mod esențial argumentele de fapt și de drept privitoare la prejudiciu, vinovăția și legătura de cauzalitate, invocând în acest sens și o denegare de dreptate, în sensul art. 5 C. proc. civ. De asemenea, a susținut că hotărârea pronunțată în apel (asemenea sentinței din fond,) nu are corespondent în considerentele hotărârii, neîndeplinind cerințele legale în ceea ce privește motivarea hotărârii judecătorești, în acord cu rigorile art. 425 C. proc. civ., în sensul că argumentele reținute și raționamentul instanței sunt lipsite de coerență și claritate. Totodată, recurenta a susținut că instanța de apel nu a analizat toate elementele răspunderii civile delictuale, ceea ce face imposibil ca instanța de recurs să exercite un control judecătoresc real asupra hotărârii atacate. Astfel, s-a criticat faptul că, deși instanța de apel a enunțat toate cele patru condiții ale răspunderii civile delictuale, a cercetat doar fapta ilicită, apreciind că "analiza celorlalte condiții ale răspunderii civile delictuale este lipsită de relevanță, neputând fi îndeplinită condiția întrunirii cumulative a tuturor cerințelor prevăzute de art. 1357 Noul C. civ..". Or, aceasta este o eroare fundamentală a judecații în apel, întrucât hotărârii judecătorești recurate îi lipsesc toate elementele de conținut relativ la cele trei condiții ale răspunderii civile delictuale necercetate de instanța de fond: prejudiciu, vinovăție, legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu. Altfel spus, pentru a se putea realiza un real control în etapa procesuală a recursului, instanța de apel trebuia să analizeze toate condițiile răspunderii civile delictuale, chiar dacă ajungea la concluzia că ele nu sunt îndeplinite cumulativ. În speță, se poate observa că instanța de apel a preluat aproape textual și fără niciun fel de cenzură sau modificare, argumentele primei instanțe, iar hotărârea curții de apel nu răspunde motivelor de apel formulate, ci reia considerentele sentinței apelate. Or, câtă vreme, în cuprinsul considerentelor hotărârii din apel, nu sunt analizate, punctual, toate motivele de apel invocate de parte, prin arătarea și argumentarea în concret a motivelor pentru care acestea au fost apreciate de către judecător ca neîntemeiate (sau, după caz, întemeiate), în mod evident, nu se poate susține că hotărârea a fost efectiv motivată, în acord cu rigorile impuse de art. 425 C. proc. civ. Cu privire la motivul de recurs încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta - reclamantă a susținut, în esență, că hotărârea atacată este nelegală, fiind pronunțată cu greșita aplicare a normelor de drept material incidente în cauză, în ceea ce privește soluționarea următoarelor probleme juridice: excepția lipsei calității procesuale pasive a SC PEJ C.; îndeplinirea condițiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale, în solidar, a tuturor pârâților indicați în acțiunea introductivă, astfel cum a fost precizată (cu implicații inclusiv asupra nelegalității soluției de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a intimatei-pârâte B.; recuperarea prejudiciului înregistrat de reclamantă ca urmare a lipsei de folosință a imobilului în perioada 18 ianuarie 2013 -10 mai 2013. Recurenta-reclamantă a mai susținut că hotărârea recurată este pronunțată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 1349, art. 1357 și urm. și art. 1382 C. civ., în cauză, în opinia sa, fiind îndeplinite condițiile legale stabilite de normele invocate pentru atragerea răspunderii solidare a pârâților și pentru obligarea acestora la repararea prejudiciului cauzat prin distrugerea imobilului și sustragerea accesoriilor acestuia. Sub primul aspect invocat, privitor la primul capăt de cerere, instanța de fond nu a analizat toate cele patru condiții ale atragerii răspunderii civile delictuale. Mai mult decât atât, instanța chiar s-a considerat îndrituită să nu le mai cerceteze, dacă a ajuns la constatarea eronată că fapta pârâților nu ar fi ilicită. Astfel, dacă instanța de fond ajungea sau nu la concluzia existenței caracterului ilicit al faptei, era o problemă de apreciere a probatoriului. Aspectele de netemeinicie relative la celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale (prejudiciu, vinovăție și legătura de cauzalitate) trebuiau cercetate în mod obligatoriu de către instanța de apel. Numai în acest fel, în apel, față de caracterul devolutiv al acestei căi de atac, s-ar fi putut reanaliza întreg probatoriul și, eventual, s-ar fi putut efectua un real control judecătoresc. Cum instanța de recurs nu poate să cerceteze pentru prima dată direct în recurs toate cele patru elemente al răspunderii civile delictuale, căci s-ar încălca principiul omisso medio, rezultă că singura soluție care se impune, în mod legal, este casarea ambelor hotărâri și trimiterea cauzei la prima instanță, conform art. 497 teza a II -a, coroborat cu art. 480 alin. (3) C. proc. civ., pentru că soluțiile s-au dat fără cercetarea fondului. Dacă instanța s-ar fi aflat în ipoteza unei excepții procedurale peremptorii, dirimante, atunci și numai atunci s-ar fi putut justifica o soluție prin care să nu mai fie cercetate aspecte care țin de soluționarea pe fond a cauzei. Instanța de apel confundă însă instituții juridice de drept procesual cu cele de drept substanțial și pronunță o hotărâre profund nelegală. Art. 1357 C. civ. nu reglementează o excepție de fond sau de procedură. Sediul materiei excepțiilor dirimante este art. 248, alin. (1) C. proc. civ., iar fiecare dintre condițiile răspunderii civile delictuale în parte nu reprezintă excepții de fond care să îndreptățească instanța să nu mai cerceteze toate elementele legate de fondul cauzei. De aceleași apărări în drept și de același raționament juridic recurenta înțelege să se folosească și cu privire la soluționarea celui de-al doilea capăt de cerere, în legătură cu care instanțele au analizat doar elementul prejudiciu, pe care le subsumează deopotrivă, motivului de casare prevăzut de art. 488, pct. 6 și 8 C. proc. civ. Recurenta a arătat că rezultatul păgubitor în cauză a fost determinat de faptele concurente, comisive sau, după caz, omisive ale celor cinci intimați, care și-au încălcat obligațiile specifice ce le reveneau, de a lua masurile corespunzătoare, astfel încât bunul să fie vândut în starea în care a fost prezentat în raportul de evaluare. Astfel, recurenta a arătat argumentat, că fiecare dintre intimați avea anumite obligații specifice și a dezvoltat pe larg, atât în față primei instanțe, cât și a instanței de apel, în mod distinct pentru fiecare dintre intimați, aceste obligații care, aduse corespunzător la îndeplinire, ar fi condus la evitarea producerii prejudiciului. Prin raportare la intimata-pârâtă B., instanța de apel a analizat doar caracterul pretins facultativ al dispozițiilor art. 501 - 502 C. proc. civ., referitoare la numirea administratorului sechestru, deși unul dintre principalele aspecte invocate de recurentă privea faptul că instituția bancară, în calitate de persoană, la cererea căreia s-a organizat licitația publică, avea obligația de a se asigura că ceea ce vinde corespunde cu ceea ce susține că vinde. Prealabil analizei netemeiniciei admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a C. instanței de control judiciar i s-a solicitat să constate lipsa de interes sau lipsa calității procesuale active a persoanei care a invocat această excepție. Sub acest aspect, faptul că excepția lipsei calității procesuale pasive a SC PEJ C. nu a fost invocată de către această pârâtă, prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, ci ulterior, de către o altă parte, pârâtul G., prin întâmpinarea depusă de acesta în nume personal. Or, din această perspectivă, invocarea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC PEJ C. este lipsită de interes pentru pârâtul G., întrucât, în măsura în care s-ar admite cererea de chemare în judecată, atât executorul judecătoresc, cât și societatea profesională, ar urma să răspundă, în solidar, cu bunurile aflate în patrimoniul propriu, ceea ce înseamnă că menținerea în cauză a intimatei SC PEJ C. îi profită executorului judecătoresc. În plus, excepția invocată de pârâtul G. este invocată și de o persoană lipsită de calitate procesuală activă necesară pentru a invoca o astfel de excepție. În acest sens, trebuie observat faptul că, potrivit art. 36 C. proc. civ., "calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecații". În acest caz, raportul juridic dedus judecății este reprezentat tocmai de excepția invocată în cauză, iar între partea care a invocat-o și partea pe care excepția o vizează și căreia îi profită nu exista identitate. Pe fondul său, soluția pronunțată pe această excepție este nelegală, întrucât nu există dispoziții legale care să excludă răspunderea civilă a societății de executori judecătorești, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 188/2000 nici măcar nu reglementează în mod specific răspunderea civilă delictuală a executorilor judecătorești, care poate fi atrasă în condițiile dreptului comun, ci răspunderea disciplinară a acestora. Trebuie făcută o distincție clară între răspunderea civilă delictuală și răspunderea disciplinară, întrucât, din punct de vedere disciplinar, este firesc să răspundă doar executorul judecătoresc, însă acest lucru nu presupune, în mod automat, excluderea răspunderii civile delictuale, care poate fi reținută atât în sarcina executorului judecătoresc, cât și în sarcina societății în care acesta își desfășoară activitatea. În plus, trebuie observat și faptul că pârâtul G. a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a societății, în raport de dispozițiile art. 43 din Statutul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești, care prevăd că "biroul executorului judecătoresc și societatea civilă profesională nu sunt persoane juridice", iar nu prin raportare la dispozițiile din Legea nr. 188/2000 care reglementează răspunderea disciplinară a executorilor judecătorești. Or, dispozițiile art. 43 din Statutul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești reglementează lipsa personalității juridice, aspect ce ține de capacitatea de folosință, iar nu de calitatea procesuală. În orice caz, nici din perspectiva capacității de folosință, absența personalității juridice nu reprezintă un impediment pentru a atrage răspunderea intimatei SC PEJ C., de vreme ce aceasta poate sta în judecată în calitate de pârâți, în condițiile prevăzute de art. 56 alin. (2) C. proc. civ., care prevede, că pot sta în judecată asociațiile, societățile sau alte entități fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii. Așadar, lipsa personalității juridice a SC PEJ C. nu prezintă relevanță din perspectiva aprecierii cu privire la calitatea procesuală pasivă a acestei entități, în condițiile în care dispozițiile exprese ale legii prevăd că pot sta în judecată orice entități fără personalitate juridică, cu condiția ca acestea să fi fost constituite potrivit legii. Hotărârea recurată este pronunțată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 1349, art. 1357 și urm. și art. 1382 C. civ., în cauză, fiind evident îndeplinite condițiile legale stabilite de normele invocate pentru atragerea răspunderii solidare a pârâților și pentru obligarea acestora la repararea prejudiciului cauzat recurentei prin distrugerea imobilului și sustragerea accesoriilor acestuia. În ceea ce o privește pe intimata-pârâtă B. SA., instanța de apel a menținut soluția judecătorului fondului, prin care s-a stabilit lipsa calității procesuale pasive a acesteia, raportat la dispozițiile art. 501, alin. (1) C. proc. civ., cu aplicarea greșită, însă, a acestor prevederi legale. Astfel, în temeiul articolului menționat, instanța de apel a apreciat, în mod vădit eronat, că textul invocat ar institui o facultate, și nu o obligație legală a creditorului de a solicita numirea unui administrator sechestru asupra bunului și că intimata creditoare nu ar mai fi putut formula o astfel de cerere, raportat la faptul că degradările imobilului s-ar fi produs ulterior încheierii procedurii executării silite. Or, fapta ilicită reprezentată de omisiunea creditorului ("vânzătorul" bunului în procedura de executare silită) de a lua toate măsurile de protejare a bunului scos la licitație publică, inclusiv prin solicitarea adresată organului competent de numire a unui administrator-sechestru cu privire la bun, nu are nicio legătură cu caracterul facultativ sau obligatoriu al unei astfel de solicitări. Astfel, indiferent dacă o astfel de solicitare ar avea un caracter facultativ, creditorul va răspunde pentru deteriorările aduse bunului, în lipsa unei protecții efective asigurate acestuia, determinată, în speță, de omisiunea creditoarei de a solicita numirea unui administrator-sechestru. Așadar, pentru chestiunea analizată, nu are nicio importanță dacă era o obligație legală sau o simplă facultate solicitarea creditorului urmăritor, adresată executorului judecătoresc, de a se desemna un administrator-sechestru pentru protejarea bunului scos la vânzare prin licitație publică; ceea ce contează este faptul că bunul a fost vandalizat, iar acest lucru a fost facilitat de conduita culpabilă a creditoarei care nu a luat toate măsurile pentru protecția imobilului, omițând să solicite numirea administratorului-sechestru. Lăsarea de către legiuitor la aprecierea/latitudinea creditorului și a executorului judecătoresc a necesitații numirii unui administrator sechestru nu înlătură răspunderea acestuia pentru o decizie care s-a dovedit a fi greșită, de a lăsa bunul neprotejat sau nesupravegheat. Răspunderea creditorului nu este condiționată de existența unei pretinse obligații de numire a administratorului sechestru, ci de rezultatul nenumirii acestuia. Cu alte cuvinte, dacă B. România SA a apreciat greșit că nu trebuie numit un administrator sechestru ori a ignorat acest aspect, este ținută răspunzătoare de eventualele prejudicii astfel aduse imobilului. În aceste condiții, urmează a se observa că lipsa de diligență a fost pe deplin probată, în condițiile în care nu poate fi tăgăduit că numirea unui administrator sechestru era necesară, de vreme ce s-a dovedit că imobilul a fost distrus ulterior momentului la care a fost expertizat. Sintagma "poate", folosită în art. 501 alin. (1) C. proc. civ., indică o opțiune care nu este însă discreționara și aleatorie, ci strâns legată de necesitatea numirii unui administrator sechestru, asupra căreia creditorul și executorul judecătoresc sunt obligați să aprecieze în mod corect. Sub un al doilea aspect, aceeași greșită aplicare a dispozițiilor art. 501, alin. (1) C. proc. civ. se regăsește și din perspectiva argumentului potrivit căruia creditoarea nu ar mai fi putut solicita numirea unui administrator-sechestru, raportat la faptul că deteriorările ar fi fost cauzate ulterior încetării executării silite. În primul rând, nu s-a stabilit niciun moment la care au avut loc deteriorările, anterior sau ulterior emiterii actului de adjudecare; în consecință, acest argument al instanței de fond este unul speculativ. Mai mult decât atât, oricum acest aspect nu prezintă importanță, câtă vreme creditoarea ar fi trebuit să solicite executorului judecătoresc desemnarea unui administrator-sechestru, încă înainte de emiterea actului de adjudecare, deci în cursul procedurilor de executare silită. În calitatea sa de creditor-urmăritor "de profesie", care se confruntă în activitatea desfășurată zilnic cu proceduri de vânzare la licitație publică, în cadrul executărilor silite, banca trebuia să cunoască că exista un risc ridicat ca bunul să fie vandalizat. Or, dovada existenței acestui risc o reprezintă, chiar faptul obiectiv al producerii sale. În ceea ce-i privește pe intimații G. și SC PEJ C., cu greșita aplicare a normelor legale ce reglementează condițiile de incidență a răspunderii civile delictuale, dar și a dispozițiilor art. 501 și art. 502 C. proc. civ., instanța de apel a înlăturat răspunderea acestora, apreciind, în mod eronat, atât asupra atribuțiilor administratorului-sechestru, cât și asupra obligațiilor executorului judecătoresc cu privire la bunul adjudecat la licitația publică organizată de acesta. Astfel, în privința obligațiilor/atribuțiilor ce îi revin administratorului sechestru, instanța de apel a reținut, că nu ar rezulta că acesta ar avea și paza materială a bunului, lăsând să se înțeleagă ideea că, oricum, desemnarea unui astfel de administrator nu ar fi determinat protejarea efectivă, din punct de vedere fizic, a imobilului. Or, numirea administratorului sechestru se face pentru o mai bună administrare a imobilului urmărit, care se poate realiza atât prin încheierea de acte juridice, cât și prin săvârșirea de fapte materiale. Menținerea stării imobilului și evitarea distrugerii acestuia ori a sustragerii bunurilor accesorii care îl compun reprezintă cel mai clar exemplu pentru o bună administrare a imobilului, iar aceasta, la rândul său, se putea realiza și prin încheierea de acte juridice. În ceea ce privește rolul executorului judecătoresc, instanța de apel a înlăturat orice culpă în desfășurarea executării silite, reținând, în mod vădit nelegal, că degradarea imobilului ar fi survenit după emiterea actului de adjudecare, moment ulterior căruia executorul judecătoresc nu ar mai avea nicio obligație cu privire la protejarea bunului vândut. Trecând peste faptul că nu s-a stabilit cu certitudine momentul la care a avut loc vandalizarea imobilului, raționamentul instanței de apel este, și în acest caz, în mod evident greșit, câtă vreme vânzarea unui bun nu presupune doar încheierea contractului de vânzare-cumpărare sau, după caz, emiterea actului de adjudecare, ci și predarea bunului. În cazul construcțiilor, predarea acestora se face în mod simbolic prin punerea la dispoziția cumpărătorului/adjudecatarului a cheilor imobilului. Având în vedere că vânzarea silită este organizată de către executorul judecătoresc, acesta, în calitate de organ al statului învestit cu puterea de a aduce la îndeplinire obligațiile stabilite prin titlurile executorii, preia o parte dintre obligațiile pe care vânzătorul le are în cazul contractului de vânzare. În acest context, executorul judecătoresc are nu doar obligația de a emite actul de adjudecare (care ține loc de act de proprietate, operand transferul dreptului de proprietate în patrimoniul adjudecatarului), ci și pe aceea de a pune bunul vândut la dispoziția adjudecatarului. În cazul de față, cu vădită rea-credință sau cel puțin dând dovadă de o gravă neglijență în exercitarea atribuțiilor ce îi revin, executorul judecătoresc nu doar că nu a realizat niciun demers pentru a preda recurentei imobilul adjudecat, dar a refuzat să preia cheia imobilului (pe care debitoarea E. pretinde că i-ar fi pus-o la dispoziție), pentru a o preda ulterior adjudecatarului, susținând că, odată emis actul de adjudecare, nu îl mai privește soarta imobilului, nici măcar sub aspectul predării acestuia către noul proprietar. În mod evident, un astfel de comportament reprezintă o faptă ilicită a executorului judecătoresc, care este în culpă pentru modul în care și-a adus la îndeplinire obligațiile ce îi reveneau cu ocazia desfășurării executării silite, în condițiile în care vânzarea la licitație publică este o formă specifică de vânzare, în privința căreia trebuie să se aplice, prin analogie, regulile de la vânzare, inclusiv sub aspectul predării bunului adjudecat. În plus, executorul judecătoresc ar fi trebuit să se asigure prin mijloace proprii de menținerea integrității imobilului sau, în caz contrar, să numească un administrator sechestru al bunului (chiar și în lipsa unei solicitări exprese a creditoarei în acest sens), având în vedere dispozițiile art. 501 C. proc. civ. În analiza culpei băncii, în speță, măsura numirii administratorului sechestru era absolut necesară, de la bun început, pentru conservarea și protejarea bunului, astfel încât executorul judecătoresc avea obligația să procedeze în acest sens, pentru a se asigura ca bunul va fi menținut și predat adjudecatarului în starea în care a fost evaluat. Cea mai clară dovadă în acest sens este chiar faptul că imobilul vândut la licitație publică a fost distrus, iar bunurile accesorii ale acestuia au fost sustrase. Omisiunea culpabilă a executorului de a lua toate măsurile necesare pentru a se asigura că bunul nu va fi deteriorat, după momentul evaluării, constituie o încălcare gravă a obligațiilor sale profesionale, care a cauzat recurentei un prejudiciu stabilit printr-un raport de expertiză judiciară la suma de 242,447 RON. Posibilitatea executorului judecătoresc de apreciere asupra necesitații numirii unui administrator sechestru trebuie evaluată avându-se în vedere calitatea sa de profesionist în materia executării silite. În aceste condiții, executorul judecătoresc este chemat sa răspundă și pentru cea mai ușoara culpă în îndeplinirea atribuțiilor sale, deoarece are obligația să aprecieze în mod corespunzător asupra riscului ca imobilul să fie deteriorat și să procedeze la numirea unui administrator sechestru, care să aibă responsabilitatea menținerii bunului în starea în care se află la momentul evaluării sale. În plus, culpa executorului judecătoresc reiese și din încercările acestuia de a determina recurenta să semneze actul de adjudecare cu o clauză prin care acesta să declare că renunță la orice fel de pretenții, prezente sau viitoare, de orice natură, față de SC PEJ C. sau față de executorul G., derivate din modalitatea în care acesta a condus executarea silită. Conduita executorului judecătoresc care a încercat să înlăture posibilitatea de atragere a răspunderii sale pentru modul defectuos în care a desfășurat executarea silită, conturează, în plan procesual, o veritabilă prezumție de cunoaștere a culpei sale în conducerea și organizarea executării silite dar, și mai important, în cunoașterea faptului că, la momentul adjudecării, imobilul nu mai avea toate accesoriile pe care expertul evaluator le-a identificat, evaluat și prezentat ca făcând parte din ansamblul vândut la licitația publică în data de 11 decembrie 2013. Deși a invocat și dezvoltat acest aspect în față instanțelor de fond, nici în cuprinsul deciziei recurate, nici în sentința de la fond, nu se regăsește niciun răspuns cu privire la acest argument, dovadă a faptului că aceste argumente au fost ignorate cu desăvârșire de primele instanțe. În consecință, trebuia constatat că nici obligațiile executorului judecătoresc și nici cele ale administratorului sechestru nu au/ar fi încetat odată cu emiterea actului de adjudecare, ci obligația de a menține starea bunului imobil prezentat în raportul de evaluare a subzistat până la momentul transmiterii posesiei bunului către adjudecatar, astfel încât soluția instanței de apel pe aceste aspecte este pronunțată cu greșita aplicare a normelor legale incidente. În ceea ce îi privește pe intimații D. și E., instanța de apel a menținut soluția de la fond, de respingere a cererii de chemare în judecată, stabilind că degradările imobilului ar fi fost produse ulterior părăsirii acestuia de către debitori, așa încât nu s-ar putea reține în sarcina acestora săvârșirea unei fapte ilicite. Or, pentru reținerea faptei ilicite și atragerea răspunderii delictuale a acestor pârâți, nu prezintă importanță momentul în care au fost produse degradările. Esențial este, sub aspectul dispozițiilor art. 1357 C. civ., că pârâții ... aveau obligația de a conserva bunul până la predarea posesiei acestuia, în bune condiții, adjudecatarului. În aceste condiții, contrar celor reținute de instanțele de fond, intimații-pârâți D. și E. sunt răspunzători pentru distrugerea bunului deoarece imobilul vandalizat s-a aflat în posesia și paza lor, în toată perioada de timp cuprinsă între 24 iulie 2012 (momentul evaluării inițiale a bunului) și 13 mai 2013 (data la care recurenta a fost pusă în posesia imobilului). Chiar dacă intimata-pârâtă E. ar fi părăsit imobilul cu două-trei săptămâni înainte de data de 6 martie 2013, acest fapt nu prezintă relevanță, atâta vreme cât recurenta nu a fost pusă în posesia imobilului, anterior datei de 10 mai 2013. Or, din punct de vedere juridic, până la transmiterea posesiei către recurentă, imobilul s-a aflat în posesia și paza debitorilor, chiar dacă aceștia nu l-au locuit în mod efectiv. Este indiferent, din perspectiva atragerii răspunderii civile delictuale, faptul că debitorii au abandonat imobilul în perioada în care bunul se afla în posesia și paza acestora, această atitudine nefiind de natură să îi absolve de răspundere. Ca atare, de vreme ce posesia nu a fost transmisă recurentei, înseamnă că, din punct de vedere juridic, la momentul la care a avut loc distrugerea bunului, acesta se afla în posesia pârâților D. și E., cei doi fiind, deopotrivă, împreuna cu ceilalți pârâți, răspunzători de modul de conservare și întreținere a bunului. Or, în condițiile în care, la momentul evaluării, imobilul se afla într-o stare funcțională foarte bună, beneficiind de dotări și finisaje de o calitate superioară, iar la momentul la care recurenta a intrat în posesia imobilului acesta se afla într-o stare deplorabilă, este cert ca distrugerea a avut loc în perioada în care imobilul s-a aflat în posesia și paza debitorilor, perioadă în care aceștia aveau obligația de a menține valoarea și starea bunului de la momentul încheierii contractului de ipoteca și ulterior de la momentul evaluării bunului. Mai mult decât atât, culpa intimatei-pârâte E. nu poate fi negată, de vreme ce aceasta a recunoscut că a luat, la momentul părăsirii imobilului, centrala termică instalată, deși acest accesoriu al imobilului nu ar fi putut fi sustras, în condițiile în care raportul de evaluare pe baza căruia s-a făcut vânzarea îl prezenta ca făcând parte din ansamblul scos la vânzare silită. În ceea ce privește existența prejudiciului, în speță, acesta derivă din schimbarea stării imobilului care, după evaluare, a fost distrus, iar toate accesoriile acestuia au fost sustrase, paguba materială suferită fiind evaluată prin expertiză judiciară la suma de 242.447 RON. Cu privire la acest aspect, instanțele de fond, în mod corect, au reținut că, într-adevăr, imobilul a suferit degradări ulterior evaluării sale, aspect care reiese, fără putință de tăgadă din raportul de expertiză efectuat în cauză, însă au considerat, în mod eronat, că nu ar exista o faptă ilicită din partea pârâților. Aceste degradări reprezintă un prejudiciu cert cauzat recurentei, constatat și cuantificat prin expertiza administrată în Dosarul nr. x/2003, la nivelul sumei de 242.447 RON, prin raportare la lucrările de reparație necesar a fi efectuate pentru aducerea imobilului la starea inițială. În speță, pârâții au contribuit, în mod propriu, la producerea prejudiciului, fapta ilicită a acestora constând în aceea că au permis ca imobilul adjudecat să fie deteriorat, iar toate bunurile accesorii ale acestuia să fie distruse după momentul evaluării sale, fiecare dintre cei patru pârâți având obligații specifice în legătură cu conservarea bunului, care, aduse la îndeplinire în mod corespunzător, ar fi împiedicat distrugerea imobilului. Este evident că fapta intimaților de a nu-și îndeplini obligațiile Corespunzătoare, pentru a menține bunul în starea în care acesta a fost prezentat spre vânzare, reprezintă o faptă care, apreciată în raport de regulile generale de comportament, este ilicită și aduce atingere dreptului de proprietate al recurentei, cauzându-i un prejudiciu patrimonial însemnat. În ceea ce privește legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, urmează a se constata că fapta pârâților de a nu își îndeplini obligațiile prevăzute de lege pentru a menține bunul în starea funcțională în care acesta se află la momentul evaluării reprezintă cauza care a determinat, în mod necesar, producerea rezultatului păgubitor, adică distrugerea bunului și sustragerea accesoriilor acestuia, prejudiciu evaluat prin expertiză la suma de 242.447 RON. În orice caz, chiar și trecând peste acest aspect, în măsura în care s-ar aprecia că este necesară proba vinovăției, cei patru pârâți se fac vinovați pentru distrugerea imobilului proprietatea recurentei, fiecare pentru nerespectarea obligațiilor specifice care îi reveneau. În condițiile în care intimații D. și E. aveau bunul în posesie și în pază, având deci obligația de a-l menține în starea în care acesta se afla la momentul ipotecarii, până la achitarea integrală a datoriei, înseamnă că aceștia se fac vinovați pentru distrugerile pe care bunul le-a suferit, ca urmare a neîndeplinirii obligației de a lua toate măsurile corespunzătoare pentru a conserva imobilul. De asemenea, și în ceea ce îi privește pe intimații B., G. și SC PEJ C., aceștia se fac vinovați, pentru că nu au asigurat menținerea bunului în starea în care acesta a fost evaluat, deși vânzarea silită s-a efectuat la cererea creditoarei instituție bancară, vânzarea silită fiind organizată de către executorul judecătoresc, iar aceștia, în calitatea lor de profesioniști, aveau (sau cel puțin trebuiau să aibă) reprezentarea faptului că, dacă nu iau masurile corespunzătoare din punct de vedere legal, riscul ca bunul să fie vandalizat este foarte mare. Din aceasta perspectivă, nu poate fi reținut în niciun caz faptul că nu s-ar fi dovedit existența unor indicii din care să rezulte necesitatea numirii unui administrator sechestru, atâta vreme cât această măsură este una preventivă, care nu trebuie luată doar în cazul în care există probe certe că imobilul va fi distrus. În cadrul unei executări silite, intimații-pârâți aveau cunoștință despre riscurile inerente unei astfel de vânzări, riscuri care, de altfel, s-au și produs în cazul de față. Ca atare, având în vedere toate aceste aspecte, se solicită a se constata, că în cauză îndeplinite condițiile pentru atragerea răspunderii solidare a pârâților, aceștia urmând să răspundă pentru prejudiciul cauzat recurentei ca urmare a deteriorării imobilului adjudecat. Nelegalitatea hotărârii apelate, din perspectiva respingerii cererii de obligare a pârâților ... la plată contravalorii lipsei de folosință a imobilului. Sub acest aspect urmează a se constata că instanțele inferioare au apreciat că se impune a fi respins capătul de cerere privind obligarea pârâților ... la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului adjudecat, reținând, în esență, că imobilul ar fi fost părăsit anterior datei la care recurenta a intrat în posesia acestuia și, totodată, că în lipsa efectuării unei expertize nu s-ar fi putut stabili contravaloarea lipsei de folosință, instanța de apel argumentând și faptul că nu a făcut dovada că ar fi încasat efectiv chirie dacă avea posesia imobilul în perioada în cauză. Toate aceste aspectele se impun a fi înlăturate, fiind vădit întemeiate, în condițiile în care: - momentul la care imobilul a fost părăsit de către debitori nu prezintă relevanță din punct de vedere juridic, atâta vreme cât recurenta a intrat în posesia bunului abia la data de 10 mai 2013, printr-o procedură judiciară de evacuare. În măsura în care debitorii au părăsit imobilul anterior acestei date, fără însă ca bunul să fie predat recurentei, a fost în continuare lipsită de folosința acestuia până la momentul la care a intrat, pe cale silită, în posesia imobilului. Contravaloarea lipsei de folosință a bunului se datorează de la data încheierii actului de adjudecare, întrucât de la acel moment a devenit proprietara bunului și s-a născut dreptul de a încasa fructele și veniturile produse de acesta și până la momentul intrării efective în posesie, iar nu până la momentul părăsirii și abandonării acestuia de către vechii proprietari. Așa fiind, recurenta a fost lipsită de folosința bunului imobil pentru o perioadă de aproximativ 4 luni, cuprinsă între 18 ianuarie 2013 (data încheierii actului de adjudecare) și 10 mai 2013 (data predării silite a imobilului adjudecat către recurentă), perioadă în care avea dreptul de a culege fructele și veniturile bunului imobil. Pentru această perioada, pârâții îi datorează o sumă echivalentă cu contravaloarea veniturilor pe care imobilul în cauză le-ar fi produs, calculată prin înmulțirea perioadei în care a fost lipsită de folosința bunului - 4 luni, cu chiria medie lunară - 2.000 euro, rezultată din studierea ofertelor de piață pentru imobile similare. Efectuând acest calcul, rezulta că lipsa de folosință a imobilului poate fi cuantificată la suma de 8.000 euro, echivalentul a 35.995,2 RON, calculată la cursul BNR de la data introducerii acțiunii. Pentru a calcula contravaloarea lipsei de folosință, nu este necesară efectuarea unei expertize, în condițiile în care aceasta poate fi determinată și pe baza înscrisurilor, raportat la chiria de piață pentru imobile similare. În plus, este foarte important faptul că pârâții nu au contestat niciodată valoarea lipsei de folosință calculată de recurentă, apărările acestora vizând faptul că nu datorează această lipsă de folosință. În aceste condiții, instanțele inferioare nu erau îndreptățite să respingă acest capăt de cerere, stabilind că există cu certitudine un prejudiciu derivat din lipsa de folosință, considerând fără temei că nu ar putea fi dovedită contravaloarea acestuia, în lipsa efectuării unei expertize de specialitate. În realitate, contravaloarea lipsei de folosință a fost stabilită pe baza înscrisurilor administrate în cauză și nu a fost niciodată contestată de intimați, așa încât se impunea ca aceasta să fie reținută ca atare de către instanță. Chiar și prin absurd, în măsura în care s-ar trece peste aceste argumente, în situația în care instanța ar fi fost nelămurită sub acest aspect de probațiunea administrată în cauză, era obligată să pună în discuția părților necesitatea suplimentarii probatoriului, iar nu să respingă cererea, pe motiv că, în lipsa efectuării unei expertize, nu s-ar fi putut stabili contravaloarea lipsei de folosință, împrejurare ce reprezintă o veritabilă denegare de dreptate. Sub cel de-al treilea aspect, urmează a se constata că instanța de apel se află într-o veritabila confuzie și cu privire la temeiul răspunderii solicitate a fi atrasă în cauză, de vreme ce reține că reclamanta nu a făcut dovada că ar fi încasat efectiv chirie, dacă ar fi avut posesia imobilului în perioada în cauză. Trebuie observat că, în cauză, s-a solicitat contravaloarea lipsei de folosință, întemeiata pe o răspundere civilă delictuală, iar nu contravaloarea chiriei încasate care presupune o răspundere civilă contractuală, inexistentă și neinvocată în cadrul dosarului.

Procedura de filtru: Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 23 octombrie 2019, instanța a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 1060A/2017 din 21 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și a stabilit termen de judecată în ședință publică, la data de 11 decembrie 2019, cu citarea părților. La termenul din 5 decembrie 2018, completul de filtru a suspendat judecarea cauzei, în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., până la soluționarea sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept care a făcut obiectul Dosarului nr. x/2018 al Înaltei Curți de Casație și Justiție. Prin Rezoluția din 31 ianuarie 2019, având în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 874 din 18 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I nr. 2 din 3 ianuarie 2019 și soluționarea dosarului nr. x/2018 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 2 din 14 ianuarie 2019, pronunțată de completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, până la care această cauză fusese suspendată, completul de filtru a repus, din oficiu, cauza pe rol, pentru continuarea procedurii de filtru. De asemenea, completul de filtru a dispus întocmirea unui supliment la raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, prin care să fie analizate celelalte condiții prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., după efectuarea formalităților de comunicare menționate în art. 490 alin. (2) din aceleași act normativ. În etapa procesuala a recursului, nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi, în sensul art. 492 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză: Intimații executor judecătoresc G. și SC PEJ. C. Societatea au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Intimata B. SA a depus întâmpinare, cu depășirea termenului legal, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii recurate ca legală și temeinică.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse: Asupra primului motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., prin care se invocă nemotivarea deciziei recurate, din perspectiva faptului că nu au fost analizate în cauză toate condițiile răspunderii civile delictuale, ceea ce ar echivala și cu o necercetare a fondului cauzei, dar și o motivare lacunară și repetitivă, instanța de recurs apreciază că acesta este nefondat. Motivarea hotărârii constituie o garanție procesuală, o condiție a procesului echitabil, impuse atât de dispozițiile interne ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. care reglementează obligația instanțelor de a expune în considerentele hotărârii atât motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția pronunțată în cauză, cât și de dispozițiile convenționale ale art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care prevăd că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile și argumentele esențiale ale părților sunt în mod real ascultate și examinate. Obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile nu trebuie înțeleasă însă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. Întinderea acestei obligații poate varia în funcție de natura hotărârii. În conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanță, precum și de prevederile legale interne. Raportând aceste principii la litigiul dedus judecății, Înalta Curte constată că, în considerentele deciziei recurate, instanța de apel a expus sinteza argumentelor formulate de reclamanta A. și de celelalte părți litigante, precum și raționamentul logico-judiciar ce a întemeiat soluția pronunțată în cauză. Astfel, contrar susținerilor recurentei, analiza instanței de apel s-a circumscris limitelor obiective ale judecății cu care a fost învestită, respectiv o acțiune în răspundere civilă delictuală pentru repararea prejudiciului produs prin deteriorarea imobilului situat în București, str. x, dobândit de reclamantă prin adjudecare, în cadrul unei licitații publice. Împrejurarea că reclamanta nu a primit de la instanța de apel exact argumentele pe care le aștepta nu reprezintă un viciu de legalitate, în sensul unei motivări lacunare sau nelegale, astfel cum reproșează recurenta, întrucât modalitatea în care o instanță își structurează argumentele este o problemă de stilistică a hotărârilor judecătorești, ceea ce este important pentru atingerea garanției procesuale este ca instanța de apel să fi analizat în mod real argumentele părților și să le răspundă în mod substanțial, obligație care a fost îndeplinită în cauză. Tot astfel, garanția motivării unei hotărâri nu impune, în mod necesar, expunerea de către instanța de control judiciar a unui raționament diferit decât cel al primei instanțe, în ipoteza în care soluția acesteia este confirmată în căile de atac, acest lucru fiind diferențiat în funcție de circumstanțele particulare ale cauzei deduse judecății, ceea ce impune jurisprudența instanței de contencios a drepturilor omului fiind necesitatea de a reieși, din argumentele expuse, că instanța de apel a ratificat și confirmat acest raționament, mai ales când apărările părților rămân ele însele, în mod esențial, aceleași. În ceea ce privește critica privind faptul că instanța de apel nu a analizat ansamblul elementelor răspunderii civile delictuale, sub unghiul prejudiciului, legăturii de cauzalitate și vinovăției intimaților, analizând exclusiv fapta pretins ilicită a acestora, Înalta Curte apreciază că, formulând această critică, recurenta ignoră caracteristicile acestei răspunderi civile și însăși condiția legală a îndeplinirii cumulative a acestor elemente, necesară pentru a fi antrenată acest tip de răspundere, pe care chiar ea o pretinde. Astfel, deși prin dispozițiile legale care reglementează această răspundere este impusă condiția întrunirii cumulative a elementelor răspunderii civile delictuale, apte să declanșeze această răspundere, trebuie reținut că analiza lor este una graduală, ceea ce înseamnă că, dacă una dintre condiții nu este găsită ca fiind întrunită, nu se mai impune analiza celorlalte condiții. Cum în cauza dedusă judecății, instanța de apel a apreciat că faptele imputate intimaților-pârâți nu au caracter ilicit, deci nu există o faptă ilicită, ca o condiție esențială a răspunderii civile delictuale, nu s-a mai impus cercetarea celorlalte condiții privind existența prejudiciului, a legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și a vinovăției intimaților. Astfel, în cauză, nu se confirmă alegația unei denegări de dreptate, în sensul art. 5 din C. proc. civ., invocat de către recurentă, cu semnificația unui refuz nejustificat și, deci, arbitrar de a judeca, ci aplicarea justă a principiilor care guvernează soluționarea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală. Din această perspectivă, pentru argumentele expuse, instanța de recurs apreciază că nu se impune casarea hotărârii recurate pentru viciul nemotivării și că nu poate fi primită ca validă teza recurentei, conform căreia instanțele anterioare nu ar fi analizat fondul cauzei, nelegalitate ce ar fi determinat, de asemenea, soluția casării cu trimitere spre rejudecare. Analizând motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., privind interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale ce reglementează răspunderea civilă delictuală, dar și pe cele ale art. 501 C. proc. civ., în strânsă legătură cu dispozițiile legii speciale, Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești și art. 43 din Statutul profesiei de executor, Înalta Curte va face următoarele considerații: Sub un prim aspect, trebuie subliniat că analiza acestui motiv se va face pe branșe distincte, raportat la fiecare pârât chemat în judecată, pentru că și cauza juridică a cererii de chemare în judecată, formulate în contradictoriu cu aceștia, deși se circumscrie genului proxim al răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, are diferențe specifice, în raport de obligațiile pe care intimații se pretinde că le-ar fi avut și nu le-ar fi respectat. Critica privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 43 din Statutul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești și ale art. 36, alin. (2) C. proc. civ. care ar fi determinat, în cauză, admiterea nelegală a excepției lipsei calității procesuale pasive a C., C., forma asociativă de exercitare a activității executorilor judecătorești C. încetând să existe, continuatoarea sa fiind intimata C., conform art. 38 din C. proc. civ., este nefondată. Conform art. 36 C. proc. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecații. Dispozițiile art. 43 din Statutul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești prevăd că "biroul executorului judecătoresc și societatea civilă profesională nu sunt persoane juridice". Art. 41 din Statutul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești prevede că biroul executorului judecătoresc nu este persoană juridică și nu poate avea calitate procesuală. De asemenea, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 162/2003, a statuat că organul de executare nu are interes propriu și, în consecință, nici calitate procesuală pasivă, cu excepția situației prevăzute de art. 399 alin. (1) teza finală C. proc. civ., atunci când se face contestație împotriva refuzului executorului judecătoresc de a îndeplini un act de executare impus de lege. Potrivit dispozițiilor art. 45 alin. (1) din Legea nr. 188/2000, răspunderea civilă a executorului judecătoresc poate fi angajată, în condițiile legii civile, pentru cauzarea de prejudicii prin încălcarea obligațiilor sale profesionale. Astfel, deși recurenta invocă dispozițiile art. 56 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora poate fi parte în judecată orice persoană care are folosința drepturilor civile, aceste dispoziții legale nu pot c