ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1707/2017

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, secția a IV-a civilă, la 10.10.2014, reclamanții B., C. și A. au chemat în judecată pe pârâții D. și E., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților, în solidar, la repararea prejudiciului patrimonial neacoperit încă, în total în cuantum de 200.000 euro, compus din diferența dintre salariul pe care îl încasa A., autorul lor decedat, și pensiile acordate soției și copiilor acestuia, în cuantum de aproximativ 64.886,4 euro, precum și obligarea la contravaloarea prejudiciului moral suferit de reclamanți, în cuantum total de aproximativ de 135.115,6 euro, câte 45.038,53 euro aproximativ pentru fiecare, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de ședință publică din 19.05.2015, Tribunalul a respins, ca nefondată, excepția necompetenței generale a instanțelor din România, excepție invocată de pârâți prin întâmpinare, iar prin încheierea de ședință din 16.06.2015, a respins excepția inadmisibilității acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 1414 din 23 noiembrie 2015, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanți și i-a obligat pe pârâții D. și E., în solidar, la plata către reclamanți a câte 22.519,26 euro, reprezentând daune morale, respingând în rest acțiunea.

Împotriva sentinței menționate au declarat apel reclamanții.

Împotriva aceleiași sentințe și a încheierilor de ședință din data de 19.05.2015 și 16.06.2015 au declarat apel pârâții D. și E..

Prin decizia civilă nr. 998/A din 21.12.2016 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul reclamanților și a admis apelul pârâților împotriva încheierilor de ședință din 19.05.2015 și 16.06.2015 și a hotărârii nr. 1414 din 23 noiembrie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV a civilă.

S-a schimbat în tot sentința apelată în sensul că s-a admis excepția necompetenței generale a instanțelor române și, în consecință, s-a respins cererea ca nefiind de competența instanțelor române.

Împotriva deciziei menționare au declarat recurs, în termenul legal, reclamanții B., C. și A., criticând-o ca nelegală, pentru încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile cauzei, respectiv art. 5 pct. 3 din Regulamentul nr. 44/2001 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în această materie civilă și comercială, a Hotărârii C-189/08 Zuid-Chemie, cauzele C-509/09 și C-161/10 eDate Advertising Gmbh și Oliver Martinez, a art. 7 alin. (2) și art. 81 din Regulamentul nr. 1215/2012, intrat în vigoare la 10.01.2015 și a art. 1080 alin. (1) pct. 3 din Noul C. proc. civ.

Dezvoltând motivele de recurs, reclamanții au arătat că, deși acțiunea a fost promovată la 10.10.2014 și, în mod legal, au invocat art. 5 lit. c) pct. 3 din Regulamentul nr. 44/2001, ca temei al reținerii competenței instanțelor din România în soluționarea cauzei, având în vedere că, în condițiile art. 81 din Regulamentul nr. 1215/2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, acesta a intrat în vigoare la 10.01.2015, au invocat și temeiul legal prevăzut de art. 7 alin. (2) din acesta din urmă, prin cerere depusă separat la dosarul primei instanțe.

Recurenții au precizat că cele două articole menționate au același conținut, în sensul că "o persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membri poate fi acționată în justiție într-un alt stat membru; în materie delictuală și cvasidelictuală, în fața instanțelor de la locul unde s-a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă".

S-a arătat că aceeași dispoziție legală se regăsește și în Noul C. proc. civ., în art. 1080 alin. (1) pct. 3, astfel cum era în vigoare la data sesizării instanței prin cererea de chemare în judecată, devenit art. 1081 după republicarea Noului C. proc. civ.

S-a susținut că instanța de apel a nesocotit dispozițiile legale menționate, considerând că litigiile nu ar fi de competența instanțelor române și admițând astfel excepția invocată de intimați, asupra căreia instanța de fond s-a pronunțat prin încheierea din 19.05.2015.

În acest sens, recurenții au invocat jurisprudența CJUE (Hotărârea C-189/08 Zuid-Chemie, cauzele C-509/09 și C-161/10 eDate Advertising Gmbh și Oliver Martinez, potrivit căreia "în cazul în care nu există identitate între locul în care s-a produs fapta susceptibilă să angajeze răspunderea delictuală și locul unde s-a produs prejudiciul cauzat de această faptă, expresia-locul unde s-a produs fapta prejudiciabilă-trebuie să fie înțeleasă în sensul că vizează atât locul unde s-a produs prejudiciul cât și locul unde s-a produs evenimentul cauzator al prejudiciului, astfel că pârâtul poate fi acționat în justiție, la alegerea reclamantului, în fața instanței de la unul dintre aceste două locuri…".

Recurenții au susținut că toate cauzele citat și avute în vedere la pronunțarea hotărârii de instanța de apel nu au relevanță în speță pentru că situația de fapt este cu totul alta față de cea a reclamanților A.

Având în vedere că hotărârile CJUE au caracter obligatoriu pentru instanțele tuturor statelor membre, instanța de apel, care a interpretat astfel norma europeană, avea obligația ca, anterior deciziei sale, să se adreseze Curții, motivându-și opinia divergentă și solicitând o nouă hotărâre în chestiunea aflată în discuție ("sesizare de divergență") conform art. 267 din TFUE.

Totodată, recurenții au invocat faptul că, în cazul raporturilor juridice cu element de extraneitate, determinarea legii civile aplicabile se face ținându-se seama de normele de drept internațional privat cuprinse în Cartea a VII-a din C. civ. (art. 8 din C. civ. republicat în Monitorul Oficial nr. 505 din 15 iulie 2011), numai în cauzele deduse judecății după data intrării în vigoare a C. civ. (art. 207 alin. (1) din Legea nr. 7/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 pentru punerea în aplicare a C. civ., publicată în Monitorul Oficial nr. 409 din 10 iunie 2011).

S-a precizat că Regulamentul nr. 864 din 11.07.2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale ("Roma II") instituie principiull aplicării legii locului unde s-a produs faptul juridic, ilicit, lex loci commissi, care reprezintă soluția de bază privind obligațiile necontractuale în cvasi-totalitatea statelor membre.

Actuala reglementare a C. civ., privind modul de determinare a legii aplicabile litigiilor cu element de extraneitate se subsumează armonizării tuturor sistemelor naționale privind modul de soluționare a conflictelor de legi ce urmăresc să supună statutul persoanelor dreptului cu care persoana interesată are legăturile cele mai strânse.

S-a precizat că, în esență, natura raportului juridic este de răspundere civilă delictuală, acesta fiind născut la data de 30.10.2013, data accidentului de muncă suferit în Austria de autorul reclamanților, legea aplicabilă determinându-se potrivit reglementărilor dreptului Uniunii Europene.

Regulamentul nr. 864/2007 privind Legea aplicabilă obligațiilor necontractuale ("Roma II") se aplică obligațiilor necontractuale în materie civilă și comercială, în situații care implică un conflict de legi, iar în sensul acestuia, termenul de "prejudiciu" reprezintă orice consecință a unei fapte ilicite. În consecință, s-a susținut că prejudiciul fiind produs pe teritoriul statului român, ar putea fi apreciată ca fiind incidentă în cauză legea română, însă și dacă s-ar aprecia că se aplică legea austriacă, această împrejurare nu ar influența soluția, având în vedere că s-au identificat normele din dreptul austriac nerespectate de către angajator și care constituie fapta ilicită a acestuia.

Precizând că obiectul cauzei, răspundere civilă delictuală, nu are nicio legătură cu contractul de muncă al persoanei decedate, recurenții au susținut, în esență, că nu se poate vorbi de posibilitatea atragerii răspunderii contractuale, câtă vreme contractul de muncă al victimei cu pârâta societate angajatoare a încetat de drept la data decesului, astfel că se aplică dispozițiile art. 1349, 1357, 1381 și 1386 din C. civ.

Cu privire la fondul litigiului recurenții au invocat dispozițiile art. 1365 din Noul C. civ. privind efectele hotărârii penale, susținând că instanța civilă nu este ținută de probele care au condus la pronunțarea unei astfel de hotărâri, în caz contrar ajungându-se la o eludare a art. 1365 din Noul C. civ.

S-a menționat că, având în vedere dispozițiile art. 255 teza I din Noul C. proc. civ., raportat la art. 1365 din Noul C. civ., proba cu înscrisurile reprezentând materialul întocmit de organele de urmărire penală din Austria este inadmisibilă, cum s-a reținut de instanța de fond.

Intimații D. și E. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat ca, în ceea ce privește admisibilitatea în principiu a recursului, să se constate, în baza prevederilor art. 493 alin. (3) și (5) din Noul C. proc. civ. că motivul de casare invocat și dezvoltat de recurenți nu se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 și să se anuleze recursul.

În subsidiar, în cazul în care s-ar considera că recursul este admisibil, s-a solicitat să se constate, în procedura de filtru, că acesta este vădit nefondat și, în baza art. 493 alin. (6) C. proc. civ., să fie respins.

În subsidiar, pentru cazul în care s-ar constata că recursul nu poate fi soluționat potrivit art. 493 alin. (5) și (6) C. proc. civ., s-a solicitat respingerea ca nefondat.

O ultimă solicitare, formulată în subsidiar, a vizat ca în ipoteza admiterii recursului, să se admită apelul pârâților sub toate aspecte și să se respingă apelul reclamanților ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 19.09.2017, s-a admis în principiu recursul reclamanților, constatându-se că nu este incidentă niciuna dintre ipotezele prevăzute la alin. (5) și (6) din art. 493 C. proc. civ., pentru motivele expuse pe larg în considerentele încheierii menționate.

Examinând cu prioritate critica recurenților vizând nelegalitatea soluției admiterii excepției necompetenței instanțelor române în soluționarea cauzei, Curtea va constata că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Acțiunea dedusă judecății a fost introdusă la 10.10.2014, având ca obiect obligarea pârâților, cu sediul și, respectiv, domiciliul în Austria, la plata unor daune materiale și morale pentru pretinsa faptă ilicită ce a cauzat decesul lui A., soțul și, respectiv, tatăl reclamanților, angajat al companiei D., urmare a accidentului de muncă din 30.10.2013.

Instanța de apel a reținut corect că, ratione temporis, sunt aplicabile dispozițiile Regulamentului nr. 44/2001 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, iar nu dispozițiile Regulamentului nr. 1215/2012, aplicabil doar acțiunilor în justiție formulate după 10.01.2015.

Potrivit dispozițiilor art. 66 alin. (2) din Regulamentul nr. 1215/2012, Regulamentul (CE) nr. 44/2001 continuă să aplice hotărârilor pronunțate în cadrul acțiunilor judiciare intentate, actelor autentice întocmite sau înregistrate în mod oficial și tranzacțiilor judiciare aprobate sau încheiate înainte de 10.01.2015 și care intră în domeniul de aplicare al respectivului regulament.

De asemenea, și ratione materia, cauza dedusă judecății intră sub incidența art. 1 din Regulamentul nr. 44/2001, nefiind exceptată de nicio prevedere a art. 1 alin. (2), pârâții fiind domiciliați pe teritoriul unui stat membru al U.E. (art. 2 și art. 3 alin. (1).

Instanțele de fond și apel au procedat legal la verificarea competenței, având în vedere că posibila necompetență a instanțelor române nu s-a acoperit prin înfățișarea pârâților, care să nu fi invocat această excepție, în sensul art. 24 din Regulament.

Dimpotrivă, pârâții intimați au invocat excepția de necompetență generală a instanțelor române atât în fața primei instanțe, cât și prin motivele de apel.

Curtea, examinând această excepție, va constata că, în cauză, se aplică cu prioritate prevederile art. 5 pct. 3 din Regulamentul nr. 44/2001 care produce efecte directe pe teritoriul statelor membre conform art. 148 alin. (2) din Constituție, raportat la natura delictuală a raporturilor deduse judecății, dispozițiile art. 1081 alin. (3) Noul C. proc. civ., neputând fundamenta competența instanțelor române.

Se va constata că, deși a reținut corect aplicabilitatea dispozițiilor Regulamentului nr. 44/2001, instanța de apel a interpretat eronat noțiunea de "loc al producerii prejudiciului", raportându-se la cauze C.J.U.E. lipsite de relevanță pentru situația de fapt a reclamanților.

În cauza Mines de potasse d'Alsace (Hotărârea C.J. din 30.11.1976, C-21/76), una dintre primele hotărâri cu privire la competența specială în materia delictelor și cvasidelictelor, în legătură cu art. 5 pct. 3 din Convenția de la Bruxelles din 27.09.1968, precursoarea Regulamentului nr. 44/2001, C.J.U.E. a concluzionat că în cazul în care locul în care s-a petrecut un eveniment care poate da naștere răspunderii delictuale sau cvasidelictuale și locul în care rezultatele evenimentului dăunător au apărut, nu sunt identice, expresia "locul în care faptul prejudiciant a avut loc", folosită de art. 5 pct. 3 din Convenție, trebuie să fie înțeleasă ca fiind destinată să acopere locul unde se produce dauna și locul evenimentului care a condus la aceasta, pârâtul putând fi acționat în justiție, la alegerea reclamantului, în oricare dintre instanțele respective.

Acest principiu a fost reluat într-o serie de cauze subsecvente (C.J., Hotărârea din 19.09.1995, Cauza C-364/1993, Antonio Marinari împotriva F. plc și Zubaidi Trading Company, C.J. - Hotărârea din 10.06.2004, cauza C-168/02, Rudolf Kronhofer împotriva Mariannei Maier ș.a., C.J. - Hotărârea din 16.07.2009, cauza C-189/08, Zuid-Chemie BV împotriva Philippo's Mineralenfabriek NV/SA., C.J. - Marea Cameră, Hotărârea din 25.10.2011, cauzele conexate C-509/09 eDate Adverting Gmbh și Olivier Martinez - C-161/10).

Astfel, evenimentul cauzator al prejudiciului, respectiv accidentul de muncă soldat cu decesul autorului reclamanților, A., a avut loc în Austria.

În ceea ce privește locul producerii prejudiciului, prin raportare la daunele pretinse, materiale și morale, acesta se situează în România, având în vedere că daunele s-au produs direct, nemijlocit în patrimoniul soției și al copiilor victimei decedate.

Examinând jurisprudența Curții de Justiție în ipoteza în care locul evenimentului cauzator și locul prejudiciului sunt diferite, Înalta Curte constată că hotărârile pe care s-a întemeiat decizia instanței de apel nu sunt relevante în speță.

În cauză, prejudiciul s-a născut direct în patrimoniul reclamanților, având în vedere că nu se mai poate vorbi de un prejudiciu propriu al victimei decedate.

Astfel, situația de fapt avută în vedere la pronunțarea soluției în cauza Dumez c. Hessische Landesbank (C220/88, hotărârea din 11.01.1990) nu este similară celei din speță pentru a se aplica principiul interpretării restrictive a art. 5 pct. 3 din Convenția de la Bruxelles (având un text identic cu art. 5 pct. 3 din Regulamentul nr. 44/2001), întrucât prejudiciul pretins constă în pagubele cauzate unor filiale germane ale societăților franceze reclamante, prin denunțarea unui contract de credit de către banca germană pârâtă. În această cauză s-a reținut că prejudiciul financiar nemijlocit a fost suferit de filialele germane, în Germania și doar mediat de societățile mamă, care au înregistrat pierderi în contabilitate, la sediul din Franța. Prin urmare, prejudiciile au fost suferite în mai multe patrimonii, în cel german un prejudiciu nemijlocit, "primar", iar în patrimoniul societății franceze mamă - un prejudiciu mediat.

În cauza subsecventă, la care s-a făcut referire prin considerentele deciziei recurate, Antonio Marinari vs. F. plc și Zubaidi Trading Company, C-364/93 (hotărârea Curții de Justiție din 19.09.1995), s-a statuat că expresia "locul unde s-a produs fapta prejudiciabilă" trebuie interpretată în sensul că nu include locul în care victima pretinde că ar fi suferit financiar ca urmare a prejudiciului inițial produs și suferit de aceasta într-un alt stat contractant. S-a reținut că "deși expresia poate include atât locul în care s-a produs prejudiciul, cât și locul în care s-a produs fapta care a dat naștere prejudiciului respectiv, ea nu poate fi interpretată atât de extensiv încât să cuprindă orice loc în care s-ar putea simți consecințele negative ale unei fapte care a cauzat deja un prejudiciu apărut, de fapt, în altă parte."

Nici situația de fapt avută în vedere la pronunțarea acestei hotărâri nu este similară celei din speță.

Victima în acel caz, reclamantul Marinari a depus la o sucursală F. din Manchester un număr de bilete la ordin, pe care personalul băncii le-a considerat ca având o origine dubioasă, ceea ce a condus la arestarea reclamantului.

După ce a fost eliberat de autoritățile engleze, dl. Marinari a acționat în instanță F. la un tribunal din Italia, solicitând nu doar plata biletelor la ordin la valoarea nominală a acestora, ci și acoperirea prejudiciului adus reputației, ca urmare a arestării sale în Regatul Unit.

Prin urmare, și în această cauză s-a reținut că expresia "locul unde s-a produs fapta prejudiciabilă" nu poate fi interpretată atât de extensiv încât să cuprindă orice loc în care s-ar putea simți consecințele negative ale unei fapte care a cauzat deja un prejudiciu apărut în altă parte. În consecință, situația avută în vedere presupune că victima invocă un prejudiciu financiar ca urmare a prejudiciului inițial produs și suferit de aceasta într-un alt stat contractant.

Spre deosebire de situația reținută în cauza Marinari, argumentul curții referitor la relevanța localizării bunurilor din momentul nașterii obligației de reparare a prejudiciului în sensul că pierderea profitului și cheltuielile suportate ca urmare a faptei prejudiciabile inițiale ar putea conferi competență unei instanțe care nu a avut nicio legătură cu obiectul disputei, nu se poate regăsi și aplica în speța dedusă judecății, întrucât nu există două prejudicii, pentru a se putea reține că prejudiciul financiar invocat s-a produs ca urmare a prejudiciului inițial produs și suferit de victimă într-un alt stat contractant.

Curtea va constata că soluția primei instanțe, infirmată de instanța de apel, în sensul reținerii competenței instanțelor române este cea corectă, pentru argumentele expuse, ce completează în parte și se substituie considerentelor încheierii Tribunalului București, secția a IV-a civilă, din 19.05.2015, prin care s-a soluționat excepția menționată.

Curtea va constata, totodată, că, instanța de apel s-a pronunțat și asupra legii aplicabile fondului raportului juridic, referindu-se la Regulamentul Roma II privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale, nr. x/2007 și motivând că prezenta cauză prezintă legături mai strânse cu Austria, deși a constatat necompetența instanțelor române, soluționând deci cauza pe excepție.

Prin urmare, și sub acest aspect soluția este nelegală.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., va admite recursul reclamanților și va casa decizia atacată cu trimiterea spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Urmează ca instanța de apel să aibă în vedere, cu ocazia rejudecării și celelalte critici formulate cu privire la fondul litigiului, respectiv legea aplicabilă, în limitele invocate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate, admite recursul declarat de reclamanții C., A. și B. împotriva deciziei nr. 998/A din 21 decembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 noiembrie 2017.

Cu opinia separată a doamnei judecător J., în sensul respingerii, ca nefondat, a recursului declarat de reclamanții C., A. și B. împotriva deciziei nr. 998/A din 21 decembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Motivarea opiniei separată a doamnei judecător J. în sensul respingerii recursului:

Întrucât acțiunea are ca obiect acordarea de daune, consecință a unui accident de muncă produs în Austria, iar părțile au sediul, respectiv domiciliul pe teritoriul unor țări membre ale Uniunii Europene, ne aflăm în prezența unui raport juridic cu element de extraneitate care intră sub incidența dreptului Uniunii Europene, astfel că, pentru stabilirea competenței internaționale, față de data sesizării instanței, în mod corect, ambele instanțe de fond au făcut aplicarea art. 5 pct. 3 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001.

Prin decizia recurată, instanța de apel s-a pronunțat exclusiv asupra competenței internaționale a instanțelor române, apreciind că este competentă instanța din Austria, adică instanța "de la locul unde s-a produs prejudiciul" direct, nu cel indirect, întrucât numai locul producerii prejudiciului direct are relevanță în stabilirea competenței jurisdicționale.

S-a dat însemnătate numai locului în care este lezată valoarea socială ocrotită de lege, adică locul unde se produce consecința imediată a faptei ilicite, întrucât este cel mai bine poziționată pentru administrarea probelor, și s-a considerat că producerea unor consecințe ulterioare, indirecte, de natură materială și morală față de terțe persoane, nu face ca prejudiciul produs direct în patrimoniul terțelor persoane să dobândească atributele unui prejudiciu direct.

Delimitarea pe care instanța de apel a realizat-o, între prejudiciul direct și cel indirect, este amplu motivată prin raportare la valorarea socială protejată; la faptul că noțiunea de prejudiciu nu se poate limita la o interpretare patrimonială din perspectiva legii române; la jurisprudența C.J.U.E. care a analizat această sintagmă din cuprinsul art. 5 pct. 3 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, într-o situație similară cu cele din prezenta cauză.

Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., recurenții se referă nu doar la greșita interpretare și aplicare a art. 5 pct. 3 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, ci și a altor prevederi precum: art. 7 alin. (2) și a art. 81 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 și a art. 1080 alin. (1) pct. 3 din Noul C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenții fac ample referiri la legea aplicabilă din perspectiva Regulamentului (UE) nr. 864/2007 (Roma II), la actuala reglementare a legii aplicabile conform dreptului internațional privat român, menționată în noul C. civ., la noțiunea de "calificare" din dreptul internațional privat român, la diferența dintre răspunderea civilă delictuală și răspunderea civilă contractuală.

Recurenții susțin că între părțile cauzei nu există nicio legătură, nici preexistentă prezentului litigiu și nici contractuală, singura acțiune pe care reclamanții o au, în calitate de terți desăvârșiți față de apelanții-pârâți, fiind prezenta acțiune, de vreme ce contractul de muncă a încetat de drept la data decesului autorului reclamanților, astfel încât, în opinia lor, prejudiciul produs celor trei reclamanți s-a produs și se produce în România.

Această critică se referă, implicit, la faptul că prejudiciul ce le-a fost provocat este unul direct, nu indirect, fiind singura critică ce vizează considerentele decisive ale schimbării soluției în apel, motiv pentru care va fi analizată în această fază procesuală.

Analizând celelalte critici referitoare la încălcarea dreptului Uniunii Europene și a dreptului intern, se observă că acestea nu reprezintă argumente fondate de nelegalitate care să susțină art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., întrucât depășesc limitele în care judecătorul național realizează interpretarea și aplicarea dreptului Uniunii Europene, pentru următoarele considerente:

Judecătorul național, în calitatea sa de judecător de drept comun al dreptului Uniunii, este ținut, pe de o parte, să aplice dreptul Uniunii Europene cu respectarea principiilor de aplicare a dreptului unional: principiul priorității, principiul efectului direct, principiul efectului imediat, principiul echivalenței și principiul efectivității, iar, pe de altă parte, să interpreteze dreptul unional, exclusiv prin prisma interpretării pe care C.J.U.E. o face în hotărârile prealabile pe care le pronunță, ca unică instanță care are competența de a da interpretări dreptului Uniunii Europene, atribut care îi este conferit de art. 267 din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene - T.F.U.E.

Obligațiile impuse României după aderarea la Uniunea Europeană în ceea ce privește modul de interpretare și aplicare a unei norme de drept unional derivă din faptul că dreptul adoptat de instituțiile Uniunii primează asupra dreptului statelor membre și se aplică cu prioritate, iar hotărârile C.J.U.E. în materie de interpretare trebuie cunoscute de către judecătorul național, care nu poate da o altă interpretare normelor unionale.

Astfel, principiul priorității dreptului Uniunii Europene este determinat de preeminența în aplicare a dreptului unional, indiferent de natura constituțională sau infraconstituțională a normei naționale sau de anterioritatea sau posterioritatea normei naționale față de momentul incidenței dreptului Uniunii (astfel cum C.J.U.E. a statuat în cauzele C-43/71, C-8/81, C-130/78, C-104/81 și C-5/88).

Principiul este reluat în art. 148 alin. (2) al Constituției României și este exprimat explicit în art. 4 din noul C. proc. civ., potrivit cu care "În materiile reglementate de prezentul cod, normele obligatorii ale dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau de statutul părților".

Aplicarea principiului priorității face ca argumentarea unei hotărâri, în care este analizată o normă de drept unional, să nu se mai poată realiza în temeiul legii interne a statelor membre.

De asemenea, noțiunile utilizate în dreptul unional sunt noțiuni autonome, adică sunt noțiuni care pot avea un înțeles diferit de cel din legislația, doctrina și jurisprudența statelor membre ale Uniunii Europene, motiv pentru care, în aplicarea dreptului unional de către instanțele naționale, acestea sunt ținute să își însușească interpretările date de C.J.U.E. în jurisprudența sa, pentru a asigura interpretarea și aplicarea uniformă a dreptului unional în statele membre.

În consecință, în interpretarea dreptului unional, impusă de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., aspectul de legalitate privind stabilirea instanței competente se va cerceta exclusiv prin prisma jurisprudenței C.J.U.E. și nicidecum prin raportare la dreptul intern sau la alte dispoziții din dreptul unional, cum în mod greșit a procedat prima instanță și cum se reiterează prin motivele de recurs.

Hotărârile date în interpretarea dreptului Uniunii Europene de către C.J.U.E. (hotărârile preliminare) au caracter obligatoriu pentru instanțele statelor membre, astfel cum s-a statuat în cauza C-52/76, Benedetti împotriva Munari, indiferent dacă situațiile de fapt nu sunt aceleași, întrucât nu situația de fapt trebuie să fie similară pentru ca o decizie interpretativă a C.J.U.E. să fie obligatorie, ci problema de drept dezlegată cu prilejul acelei interpretări, pe care situația de fapt o aduce în discuție.

De aceea, judecătorul național nu poate înlătura ca nerelevantă jurisprudența C.J.U.E. numai pentru că situația de fapt avută în vedere la pronunțarea acesteia nu este similară celei în discuție.

În acest context, verificarea de legalitate pe care o impune art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., din perspectiva interpretării art. 5 pct. 3 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, se limitează la cercetarea jurisprudenței C.J.U.E. privind acest text iar, în ipoteza în care nu este exprimată o opinie asupra aspectului supus analizei, judecătorul național nu poate face propria interpretare, ci are obligația să formuleze o întrebare preliminară către C.J.U.E.

Altfel spus, judecătorul național nu poate interpreta el însuși, prin raportare la legea internă sau la alte reglementări unionale, noțiuni de drept unional, precum noțiunea de "prejudiciu" din cuprinsul art. 5 pct. 3 al Regulamentului (CE) nr. 44/2001.

Încălcând această obligație, recurenții și-au argumentat recursul prin raportare la dreptul intern și la alte prevederi unionale, fără a antama jurisprudența relevantă a C.J.U.E., identificată în raport de specificul cauzei, motiv pentru care aceste argumente nu pot fi analizate în recurs.

Specificul prezentei cauze este dat de distincția dintre prejudiciul direct, cel suferit de victimă, și cel indirect, suferit de reclamanți, iar prima instanță, nefăcând această diferențiere, a verificat numai jurisprudența C.J.U.E. în care nu se invocă un prejudiciu adus terțelor persoane în raport cu victima directă.

De altfel, acesta este și motivul divergenței în cadrul recursului, în opinie majoritară plecându-se de la premisa că daunele pretinse, materiale și morale, s-ar fi produs direct în patrimoniul soției și copiilor victimei decedate, având în vedere că nu se mai poate vorbi despre un prejudiciu propriu al victimei decedate.

Nu împărtășesc această opinie întrucât prejudiciul invocat de reclamanți constă în diferența dintre salariul acordat autorului lor și pensiile obținute de aceștia, precum și prejudiciul moral rezultat din pierderea unui membru al familiei, prin aceasta reclamanții neinvocând o valoare socială ocrotită de lege în persoana lor, ci exclusiv lezarea unor drepturi conexe valorii sociale afectate prin fapta ilicită, respectiv dreptul la viață al autorului lor.

Chiar reclamanții recunosc că există un prejudiciu propriu al victimei decedate, atunci când solicită diferența dintre salariul pe care autorul lor l-a pierdut prin deces și pensia care le-a fost acordată lor, în calitate de persoane aflate în întreținerea defunctului. De altfel, a nega existența prejudiciului direct, suferit de victima decedată, echivalează cu negarea dreptului la viață, ca valoare fundamentală ocrotită de lege.

Mai mult, ar fi nefiresc ca noțiunea de "prejudiciu", ca și criteriu legal de stabilire a instanței competente, să fie interpretată nu prin raportare la victima directă, cea care a fost lipsită de dreptul la viață, ci prin raportare la drepturile patrimoniale pe care terțe persoane le-au dobândit în temeiul obligației de întreținere pe care victima o avea față de ei.

Din moment ce reclamanții, în calitate de soție supraviețuitoare și de copii, invocă suferințe morale, datorate decesului autorului lor, dar și faptul că sunt lipsiți de confortul material pe care îl aveau când autorul lor era în viață, nu se poate susține cu temei că prejudiciul pe care îl invocă este unul personal, adică produs de fapta prejudiciabilă direct asupra lor.

Se observă că nici prima instanță, nici recurenții nu analizează diferența existentă între prejudiciul direct, suportat de victimă, și prejudiciul indirect, suportat de reclamanți, deși acest aspect a fost considerat esențial de către instanța de apel în schimbarea soluției primei instanțe și a fost argumentat în considerarea opiniei exprimate de C.J.U.E. asupra acestei probleme de drept.

Instanța de apel, printr-o motivare care denotă o temeinică cunoaștere a principiilor și instituțiilor dreptului Uniunii Europene, a motivat riguros și detaliat, de ce nu sunt aplicabile prevederile Regulamentului (UE) nr. 1215/2012, a arătat că principiul priorității dreptului Uniunii Europene față de dreptul intern al statelor membre împiedică instanțele naționale să aplice normele similare din dreptul intern, atunci când la nivel unional există o reglementare în respectiva materie și a identificat două categorii de prejudiciu, stabilind instanța competentă în urma unei complete analize a jurisprudenței C.J.U.E., prin raportare la noțiunea de "prejudiciu" folosită în cuprinsul art. 5 pct. 3 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001.

Interpretând art. 5 pct. 3 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, în cauzele C-21/76, C-167/00 și C-523/10, C.J.U.E. a conturat două criterii principale de determinare a instanței competente: locul producerii evenimentului cauzator și locul unde s-a produs prejudiciul, reclamantul fiind cel care are alegerea între cele două instanțe deopotrivă competente.

În jurisprudența sa ulterioară, față de particularitățile cauzelor cu care a fost învestită, C.J.U.E. a dezvoltat cele două criterii principale de determinare a instanței competente, pentru ipoteza în care reclamanții nu au fost direct afectați de fapta prejudiciabilă, ci au suportat consecințele acesteia (un prejudiciu indirect), cel prejudiciat direct fiind o persoană cu care reclamanții justifică legături patrimoniale, situație care se regăsește și în prezenta cauză, dând relevanță juridică, în stabilirea competenței, numai prejudiciului direct.

Interpretând art. 5 pct. 3 al Regulamentului (CE) nr. 44/2001, în cauza C-220/88 Dumez France S.A. și Tracoba SARL împotriva Hessische Landesbank ș.a. (parag. 14, 20,21), C.J.U.E. a stabilit că persoana care nu a fost prejudiciată direct de evenimentul cauzal, dar care suportă consecințele faptului prejudiciabil, nu poate chema în judecată pe autorul acestui fapt în fața instanței de la locul unde reclamantul însuși a constatat producerea pagubei în propriul patrimoniu, instanța competentă fiind cea de la locul unde s-a produs prejudiciul inițial. În acest caz, prejudiciul invocat de reclamant nu este decât consecința indirectă a daunei suferită inițial de o altă persoană care a fost victima directă a prejudiciului materializat într-un loc diferit de acela unde victima indirectă a suferit ulterior o daună. Locul unde s-a produs prejudiciul inițial prezintă în general o legătură strânsă cu celelalte elemente constitutive ale răspunderii, ceea ce nu este cazul cu privire la domiciliul victimei indirecte. În acest caz, locul producerii prejudiciului desemnează locul unde faptul cauzal, angajator al răspunderii delictuale și cvasidelictuale, a produs în mod direct efectele prejudiciabile cu privire la victima imediată.

În prezenta cauză, ne aflăm într-o ipoteză similară, în care reclamanții nu au fost prejudiciați direct de evenimentul cauzal, dar suportă consecințele faptului prejudiciabil, astfel încât, potrivit dezlegărilor obligatorii ale C.J.U.E., instanța competentă nu poate fi alta decât cea de la locul unde s-a produs prejudiciul inițial, adică instanța din Austria.

Deși situația de fapt din cauza menționată este alta decât cea din prezenta cauză, interpretarea C.J.U.E. dată în cauza C-220/88 este relevantă în speță întrucât, spre deosebire de jurisprudența sa anterioară, de această dată C.J.U.E. a interpretat art. 5 pct. 3 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 luând în discuție diferențierea dintre prejudiciul direct și cel indirect, aspect care nu a mai fost anterior analizat și care a fost reluat ulterior într-o singură cauză, cauza C- 364/93, de altfel analizată de instanța de apel.

Reiterez observația anterioară potrivit căreia nu situația de fapt trebuie să fie similară pentru ca o decizie interpretativă a C.J.U.E. să fie obligatorie, ci problema de drept dezlegată cu prilejul acelei interpretări.

La fel ca în cauzele C-220/88 și C- 364/93, unde se produce un prejudiciu patrimonial altei persoane decât victima imediată, ca urmare a prejudiciului inițial, survenit și suferit de către aceasta într-un alt stat membru, în prezenta cauză este vorba mai întâi despre un prejudiciul direct, suportat de către autorul reclamanților, prin pierderea vieții, ca valoare fundamentală ocrotită de lege și, numai ca efect al decesului acestuia, de un prejudiciu, moral și patrimonial, care afectează patrimoniul reclamanților în alt stat membru. Prin urmare, nici unul dintre drepturile proprii pe care reclamanții le consideră lezate nu a fost afectat direct de fapta prejudiciabilă, ci indirect, ca urmare a decesului autorului acestora.

Prin urmare, în toate celelalte cauze pronunțate de C.J.U.E. în interpretarea art. 5 pct. 3 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, problema de drept nu este similară cu cea analizată de C.J.U.E. în prezenta cauză întrucât acestea pleacă de la premisa existenței unui singur prejudiciu, cel suportat de victima directă, în cuprinsul lor nefiind invocat și analizat un prejudiciu indirect. De aceea, în mod corect instanța de apel a considerat că acestea nu prezintă relevanță în soluționarea cauzei.

Motivarea instanței de apel este susținută și de principiile care au stat la baza adoptării Regulamentului (CE) nr. 44/2001, respectiv necesitatea luării în considerare doar a acelor locuri aflate în strânsă legătură cu împrejurările litigiului, pentru o bună administrare a justiției și facilitarea probațiunii, imperative care nu sunt asigurate de instanța de la locul producerii prejudiciului indirect, deci de instanțele din România, pentru argumentele expuse pe larg de instanța de apel.

Or, este fără putință de tăgadă, cum chiar recurenții-reclamanți concluzionează în motivarea recursului, că, în absența vreunei legături între părțile prezentei cauze, preexistente prezentului litigiu, sau în absența unui contract, pârâții nu puteau crea reclamanților un prejudiciu decât în mod indirect.

Ca atare, cu respectarea interpretării date de C.J.U.E. art. 5 pct. 3 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, în ipoteza în care, prin aceeași faptă prejudiciabilă, se creează atât un prejudiciu direct, cât și un prejudiciu indirect, în mod corect a fost stabilită competența instanțelor din Austria.

Pentru considerentele expuse, apreciez că motivul de recurs invocat nu este incident, astfel că recursul, fiind nefondat, urmează a fi respins.