ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 501/2024

Ședința publică din data de 27 februarie 2024

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalul Cluj, secția I civilă la data de 18 iunie 2014, sub nr. x/2014, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B. S.A., C., D., E., F. și G., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâților, în solidar, la plata următoarelor despăgubiri: suma de 20.000 RON, cu titlu de daune materiale, constând în cheltuieli efectuate în legătură cu spitalizarea, tratamentul, medicația, consultațiile, investigațiile și recuperările medicale, deplasările la spital, alimentație de regim; 245.900 dolari americani, reprezentând costul a 10 sesiuni de recuperare la clinica Project Walk-Spinal Cord Injury Recovery din Statele Unite ale Americii; suma de 724 RON, cu titlu de despăgubiri periodice, lunare, de la momentul producerii accidentului de muncă, precum și echivalentul în RON al sumei de 300.000 euro, cu titlu de daune morale; obligarea pârâților, în solidar, la suportarea cheltuielilor de judecată.

Pârâtul G. a formulat cerere de chemare în garanție a H. S.A., în calitate de asigurător, solicitând ca, în ipoteza admiterii acțiunii, să fie obligată chemata în garanție să achite prejudiciul, în limita dispusă de instanță, cu titlu de sumă asigurată.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul G. a solicitat respingerea acțiunii introductive, iar, pe cale de excepție, a invocat prescripția acțiunii introductive, arătând că, potrivit art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, în materie de drepturi de creanță, termenul general de prescripție este de 3 ani.

La data de 31 iulie 2014, pârâta B. S.A. a formulat cerere de chemare în garanție a H. S.A., solicitând ca, în ipoteza admiterii acțiunii introductive, să fie obligată chemata în garanție să achite prejudiciul, în limita dispusă de instanță, cu titlu de sumă asigurată.

Prin întâmpinarea formulată de pârâta B. S.A. s-a solicitat, raportat la art. 6 alin. (4) și art. 2539 alin. (2) C. civ., admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, și, pe cale de consecință, respingerea cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă.

Pârâtul C. a formulat cerere de chemare în garanție a H. S.A., solicitând instanței ca, în ipoteza admiterii acțiunii introductive, să oblige chemata în garanție să achite prejudiciul, în limita dispusă de instanță, cu titlu de sumă asigurată.

Prin întâmpinarea formulată de pârâtul C., acesta a arătat că susține poziția societății B. S.A., invocând aceleași aspecte din cuprinsul întâmpinării societății.

La data de 31 iulie 2014, pârâtul D. a formulat cerere de chemare în garanție a H..

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul D. a invocat aspecte identice cu cele din întâmpinarea societății pârâte.

La data de 25 septembrie 2014, reclamantul a depus cerere de precizare a acțiunii introductive, prin care a înțeles să își majoreze cuantumul daunelor morale la 1.000.000 euro.

Prin întâmpinarea formulată la data de 14 octombrie 2014, chemata în garanție H. S.A. a solicitat, în principal, admiterea excepției necompetenței materiale a Tribunalului Cluj, cu consecința declinării competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

În subsidiar, în măsura în care instanța ar considera că litigiul este unul de muncă, și nu unul cu profesioniști, a invocat excepția inadmisibilîtății cererii de chemare în garanție, formulată într-un litigiu de muncă, cu consecința respingerii, în principiu, a cererilor formulate de pârâți împotriva H. S.A.

În situația în care instanța va respinge excepția inadmisibilității, ori aceasta va rămâne fără obiect, a arătat că nu se opune admiterii în principiu a cererii de chemare în garanție formulată de către societatea B. S.A., însă, a solicitat respingerea ei, în temeiul excepțiilor invocate, sau, pe fond.

În situația în care instanța va admite în principiu cererea de chemare în garanție, a arătat că susține poziția procesuală din întâmpinarea depusă de pârâta B. S.A., în măsura în care nu contrazice apărările sale și a solicitat admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, în ceea ce privește cererea de chemare în judecată, aceasta fiind formulată după împlinirea termenului de 3 ani, cu consecința respingerii, ca rămasă fără obiect, a cererii de chemare în garanție. în subsidiar, a solicitat respingerea, pe fond, a cererii de chemare în judecată, cu consecința respingerii, ca rămasă fără obiect, a cererii de chemare în garanție.

Prin sentința civilă nr. 87 din data de 11 februarie 2015, Tribunalul Cluj, secția civilă a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulate de reclamantul A. în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Prin sentința civilă nr. 1636 din data de 3 iunie 2015, Tribunalul Specializat Cluj a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în favoarea Tribunalului Cluj.

Constatându-se ivit conflictul negativ de competență s-a dispus trimiterea cauzei, pentru soluționarea conflictului, Curții de Apel Cluj.

Prin sentința civilă nr. 87 din data de 23 noiembrie 2015, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a stabilit competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în favoarea Tribunalului Cluj.

Prin încheierea din 20 aprilie 2016, Tribunalul Cluj, raportat la dispozițiile art. 29 lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013, a respins excepția netimbrării acțiunii.

A admis în principiu cererea de chemare în garanție a asigurătorului H. S.A., doar din perspectiva pârâtei B. S.A., iar, pentru persoanele fizice pârâte C., D. și G., care au formulat cereri de chemare în garanție, a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în garanție, în raport de dispozițiile art. 64 alin. (4) și următoarele C. proc. civ.

La data de 17 mai 2016, pârâta B. S.A. a depus la dosar certificatul de deces al pârâtului D..

Prin cererea depusă la 6 septembrie 2016, reclamantul A. a solicitat introducerea în cauză a moștenitorilor pârâtului D., respectiv I., în calitate de soție supraviețuitoare, J., K. și L., în calitate de fii ai defunctului pârât.

Prin încheierea de ședință din 7 septembrie 2016, Tribunalul Cluj, secția civilă a dispus introducerea în cauză a moștenitorilor pârâtului D., astfel cum au fost indicați de către reclamant.

Prin încheierea civilă nr. 53 din 3 februarie 2017, Tribunalul Cluj, secția civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului A..

Prin precizarea de acțiune formulată la 20 noiembrie 2018, reclamantul a solicitat modificarea cuantumului pensiei lunare solicitate prin acțiunea introductivă, de la 724 RON la 2.824 RON, și suma de 2.025 RON de 5 ori pe an.

Prin încheierea de ședință din data de 23 noiembrie 2018, Tribunalul Cluj, secția civilă a introdus în cauză, moștenitorii defunctului pârât G., respectiv M. și N., în calitate de fii, și O., soție supraviețuitoare.

Prin sentința civilă nr. 54 din data de 1 februarie 2019, Tribunalul Cluj, secția civilă a admis, în parte, acțiunea civilă precizată, formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții B. S.A., C., I., în calitate de soție supraviețuitoare a pârâtului D., J., K., L., în calitate de descendenți ai pârâtului D., E., F., O., M., N., în calitate de moștenitori ai defunctului-pârât G., și pe cale de consecință:

Au fost obligați pârâții, în solidar, la plata în favoarea reclamantului A. a sumei de 100.000 euro, cu titlu de daune morale și, a sumei de 20.000 RON, cu titlu de daune materiale.

Au fost respinse, în rest, pretențiile reclamantului.

A respins cererea de chemare în garanție a H. S.A., formulată de către pârâta B. S.A.

Au fost obligați pârâții, în solidar, la plata, în favoarea reclamantului A., a sumei de 250 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, reprezentând onorariul de avocat.

Prin decizia civilă nr. 287/A din data de 18 decembrie 2019, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis, în parte, apelul declarat de reclamantul A., împotriva sentinței civile nr. 54 din data de 1 februarie 2019, pronunțate de Tribunalul Cluj, secția civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

A obligat pârâții, în solidar, la plata, în favoarea reclamantului A., a sumei de 400.000 euro, în echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății, cu titlu de daune morale, în loc de suma de 100.000 euro, cu același titlu.

A obligat pârâții, în solidar, la plata, în favoarea reclamantului A., a unor sume cu titlu de prestații periodice, respectiv a sumei de câte 2.824 RON lunar, pe toată durata vieții reclamantului și a sumei de câte 2.025 RON de 5 ori pe an, pe toată durata vieții reclamantului, sume necesare pentru tratamentul continuu al reclamantului.

A păstrat restul dispozițiilor sentinței apelate.

A respins ca nefondate apelurile declarate de pârâții B. S.A., F., C., O., N. și M., aceștia din urma în calitate de moștenitori după G., împotriva aceleiași sentințe.

A obligat pârâții, în solidar, la plata sumei de 3.000 RON, în favoarea reclamantului A., cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Prin decizia nr. 681 din data de 31 martie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins excepția tardivității cererii de repunere în termen și excepția tardivității recursului invocate de intimatul-reclamant A. cu privire la recursul declarat de pârâta E..

A respins recursul formulat de pârâta E. "E. împotriva încheierii din data de 20 aprilie 2016 și a încheierii civile nr. 53 din data de 3 februarie 2017 pronunțate de Tribunalul Cluj, secția I civilă, în dosarul nr. x/2014, ca inadmisibil.

A admis recursurile declarate de pârâții B. S.A., C., F., O. - soție supraviețuitoare a defunctului G., M. și N., moștenitori ai defunctului G., și E. împotriva deciziei civile nr. 287/A din data de 18 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

A casat decizia atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, Curții de Apel Cluj, secția I civilă.

Prin decizia civilă nr. 421/A din data de 21 decembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2014, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis în parte apelurile principale declarate de reclamantul A., de pârâții B. S.A., F., C. și de O., N. și M., în calitate de moștenitori ai pârâtului G., împotriva sentinței civile nr. 54 din data de 1 februarie 2019 a Tribunalului Cluj pronunțate în dosarul nr. x/2014 și apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva încheierii nr. 53 din data de 3 februarie 2017, pronunțate de Tribunalul Cluj în același dosar, precum și apelul incident declarat de pârâta E. împotriva aceleași sentințe, pe care le-a schimbat în parte în sensul că:

A admis excepția prescripției dreptului la acțiune și, în consecință, a respins ca prescrise pretențiile reclamantului având ca obiect plata daunelor materiale aferentei perioadei anterioare datei de 18 iunie 2011 și plata daunelor morale.

A obligat pe pârâta B. S.A. să plătească reclamantului suma de 1.238 RON cu titlu de daune materiale.

A obligat pe pârâta B. S.A. să plătească reclamantului suma de 1.184 RON lunar cu titlu de despăgubiri periodice începând cu data de 18 iunie 2011, pe toata durata vieții.

A respins ca neîntemeiate pretențiile formulate împotriva celorlalți pârâți.

A păstrat dispozițiile sentinței care nu contravin prezentei decizii.

A respins ca nefondat apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva încheierii din data de 20 aprilie 2016 pronunțate de Tribunalul Cluj în același dosar.

A obligat pe reclamant să plătească pârâtei B. S.A. suma de 5.000 RON, cheltuieli de judecată parțiale în apel și recurs.

Împotriva deciziei nr. 421/A din data de 21 decembrie 2021, pronunțate în dosarul nr. x/2014 de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, reclamantul A. a formulat recurs principal, iar pârâtele B. S.A. și E. au formulat recurs incident.

Recursul principal formulat de reclamantul A.

Invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, trimiterea cauzei spre rejudecare/rejudecarea apelurilor formulate în cauză, cu consecința admiterii în tot a apelului pe care 1-a formulat și respingerea apelurilor formulate de intimații-pârâți.

Totodată, a solicitat obligarea intimaților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul recurs.

În motivarea recursului, în esență, a susținut, cu privire la soluția de admitere a apelului formulat împotriva încheierii nr. 53 din data de 3 februarie 2017 si admiterea excepției prescripției cu privire la daunele morale și materiale aferente perioadei anterioare datei de 18 iunie 2011, că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea/aplicarea greșită a următoarelor norme de drept material: art. 3, art. 7, art. 8 și art. 16 din Decretul nr. 167/1958 și art. 15, art. 19 alin. (1) și (2), art. 258, art. 263, art. 264, art. 321 și art. 322 din vechiul C. proc. pen., art. 21 din Constituția României, art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Contrar celor reținute de către instanța de apel, arată că nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 întrucât la momentul producerii accidentului de muncă acesta a cunoscut doar parțial prejudiciul ce i-a fost cauzat, neavând cunoștință despre persoanele chemate să răspundă pentru acesta.

Scopul anchetei penale demarate în baza plângerii penale a victimei era tocmai identificarea persoanelor vinovate de producerea accidentului de muncă or, în speță, ancheta penală nu s-a finalizat cu identificarea persoanelor vinovate de săvârșirea accidentului de muncă, întrucât a intervenit prescripția răspunderii penale a acestora, soluția rămasă definitivă prin decizia nr. 594/R/2011 pronunțată de Tribunalul Cluj la data de 21 decembrie 2011.

Curtea de apel a aplicat eronat prevederile art. 8 teza a II-a din Decretul nr. 167/1958, considerând eronat că data începerii curgerii termenului de prescripție este 17 ianuarie 2007, data întocmirii procesului-verbal de la ITM, care indică persoanele vinovate din perspectiva acestei instituții.

Actul întocmit de ITM este unul constatator al unor raporturi juridice de drept public, iar competența ITM-ul este limitată la a constata nerespectarea dispozițiilor de securitate a muncii, iar nu la examinarea tuturor condițiilor de răspundere civilă a celor vinovați de producerea a accidentului.

Astfel, data de 17 ianuarie 2007 nu poate fi cea de la care curge termenul de prescripție în condițiile în care la această data nu se cunoștea nici întinderea prejudiciului suferit, acesta fiind încadrat în gradul I de invaliditate ca urmare a pierderii totale a incapacității de muncă abia în decembrie 2007, și nici persoanele vinovate de producerea accidentului, cu atât mai mult cu cât și după aceasta dată au urmat ani de intervenții chirurgicale, care au determinat un caracter continuu al prejudiciului pe care 1-a suferit.

Susține că toate momentele reținute de instanța de apel au fost precedate de demararea demersului judiciar în penal, care s-a încheiat abia în 21 decembrie 2011, prin pronunțarea deciziei penale nr. 594/R din data de 20 decembrie 2011 a Tribunalului Cluj.

Astfel, prin declanșarea imediată a procedurii penale a folosit posibilitatea oferită de sistemul de drept intern de a introduce o plângere penală în care urma a formula și o cerere alăturată în pretenții civile până la citirea actului de sesizare în fața instanței de judecată și, de aceea, se putea aștepta în mod legitim ca instanțele să îi examineze cererea. Arată că a avut, așadar, speranța legitimă ca instanțele să statueze, favorabil sau nu, asupra cererii în despăgubiri, iar faptul că nu s-a întâmplat acest lucru s-a datorat în întregime unor circumstanțe de care erau răspunzătoare autoritățile judiciare, mai ales întârzierile excesive în cursul procesului penal, care au antrenat încetarea procesului penal prin prescrierea răspunderii penale și, drept consecință, imposibilitatea de a-și vedea analizată acțiunea civilă în cadrul procesului penal.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în situația în care sistemul intern oferă o cale de atac justițiabililor, statul are obligația să se asigure că aceștia se bucură de garanțiile fundamentale prevăzute în articolul 6 paragraful 1 din Convenție; totodată, constatând că pretențiile civile ale reclamanților, constituiți parte civilă într-o procedură penală, nu fuseseră examinate din cauza închiderii acelor dosare penale, ca rezultat al intervenției termenului de prescriere, a statuat că reclamanții nu se bucuraseră de acces efectiv la justiție și acest lucru nu putea fi atenuat de faptul că aveau posibilitatea de a introduce o acțiune civilă separată.

Respingerea ca prescrisă a acțiunii civile în pretenții pe cale separată, la data de 18 iunie 2014, ridică o problemă din punctul de vedere al accesului la justiție, putând fi calificată ca o încălcare în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (decizia înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 293 din data de 30 ianuarie 2014).

Pe cale de consecință, excepția prescripției este nefondată, în condițiile în care, în speță, nu a existat un act de sesizare a instanței penale, nu a fost începută cercetarea judecătorească în procesul penal, prin citirea actului de sesizare a instanței, astfel încât, constituirea de parte civilă, în raport cu dispozițiile art. 15 alin. (2) vechiul C. proc. pen., nu avea cum să fie făcută.

Toate instanțele au calificat pretențiile sale ca fiind despăgubiri civile pentru prejudicii materiale și morale decurgând din cauze penale, fiind evident că termenul de prescripție a început să curgă după finalizarea cauzei penale. Astfel, cererea de chemare în judecată ce formează obiectul prezentului dosar a fost formulată înăuntru termenului de prescripție de 3 ani, care a început să curgă de la data soluționării definitive a cauzei penale, respectiv 21 decembrie 2011.

Cu privire la neantrenarea răspunderii delictuale pentru fapta proprie a intimaților-pârâti persoane fizice arată că, în motivarea hotărârii recurate, curtea de apel a reținut că nu poate fi antrenată răspunderea civilă a acestora în lipsa unor date concrete care să ateste împrejurarea că pârâții persoane fizice, în calitate de administratori, respectiv de angajați în funcțiile de director general, responsabil cu protecția muncii și șef de atelier la societatea pârâtă, nu si-au îndeplinit în mod corespunzător obligațiile legale sau atribuțiile de serviciu.

Sub acest aspect se susține că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea/aplicarea greșită a următoarelor norme de drept material: art. 998 și art. 999 din vechiul C. civ., art. 35 din Decretul Lege nr. 31/1954, art. 72, art. 73 și următoarele din Legea nr. 31/1990, art. 18 alin. (1),(2), art. 34 și următoarele din Legea nr. 90/1996 privind protecția muncii.

Curtea de apel reține în mod eronat că legea nu instituie expres anumite obligații în sarcina administratorilor, directorului general, responsabilului cu protecția muncii ori șefului de atelier, ci doar face referire la anumite obligații cu valoare de principiu în acest domeniu al protecției și securității muncii, ce urmează a fi îndeplinite de persoane denumite generic, ca fiind cele cu atribuții în organizarea și conducerea procesului de muncă.

Or, nu e de domeniul Legii nr. 90/1996 să instituie care anume sunt obligațiile specifice în domeniul protecției muncii ale administratorilor, ale directorului general, ale responsabilului cu protecția muncii ori a șefului de atelier, pentru că aceste obligații sunt reglementate de prevederile Legii nr. 31/1990 care stabilește structura și organizarea în funcție de calitatea deținută a persoanelor fizice în cadrul unei societăți pe acțiuni.

Totodată, contrar celor reținute de instanța de apel, arată recurentul că a indicat expres, prin acțiunea introductivă, pentru fiecare persoană fizică în parte, în ce măsură omisiunea acestora a constituit o neîndeplinire a unei activități specifice funcției, prin raportare la obligațiile concrete stabilite prin contractul de mandat, în cazul administratorilor, ori prin contractul individual de muncă, fișa postului sau reglementările interne ale societății, pentru celelalte funcții.

Cu privire la fondul cauzei, respectiv reținerea culpei comune în proporție de 50% a intimatei-pârâte B. S.A.. persoană juridică si a recurentului-reclamant A., au fost încălcate prevederile art. 998-999 din vechiul C. civ.

Arată că intimata-pârâtă persoana juridică și intimații-pârâți persoane fizice sunt vinovați exclusiv de producerea accidentului, în timp ce recurentul-reclamant nu a săvârșit vreo faptă ilicită cu vinovăție, care să justifice obligarea părților adverse la repararea doar în parte a prejudiciului.

În mod nelegal nu au fost reținute în sarcina intimatei-pârâte B. S.A. toate faptele ilicite indicate în acțiune, respectiv nerespectarea întregului art. 18 alin. (1) și (2) din Legea nr. 90/1996, și care conturează întreaga conduită culpabilă a societății.

Cât privește faptele reținute de curtea de apel ca fiind contribuția lui A. la producerea prejudiciului, acestea nu au fost săvârșite cu vinovăție, iar prejudiciul pe care 1-a suferit reprezintă consecința directă și exclusivă a faptelor ilicite săvârșite de societate. Acesta nu a putut cunoaște pericolul la care se expune datorită faptului că persoanele cărora le incumba obligația de a semnala un astfel de pericol nu i-au adus la cunoștință riscurile existente, cu toate că aceștia cunoșteau faptul că recurentul fusese angajat recent, fără experiență și, drept urmare ar fi trebuit să fie cu atât mai diligenți în ceea ce privea instructajul efectuat.

Normele de protecție a muncii invocate eronat de curtea de apel, care se referă la zona de protecție de 4 metri distanță de calup, privesc doar etapa coborârii la sol a calupului. Or, acesta s-a prăbușit în etapa următoare de producție, respectiv când calupul era așezat la sol și se realiza încorsetarea.

Curtea de apel a apreciat greșit ca nu ar fi incidente în cauză dispozițiile art. 1.000 alin. (3) din C. civ. de la 1864, societatea fiind în mod evident responsabilă și în calitatea sa de comitent, acest aspect fiind de altfel amplu analizat de Curtea de apel Cluj în primul ciclu procesual.

Totodată, s-a apreciat greșit și cu privire la caracterul incert al despăgubirilor în sumă de 2.025 RON, solicitate a fi acordate de 5 ori pe an, în condițiile în care din raportul de expertiză medico-legală și suplimentul la raport rezultă clar că acesta are nevoie de îngrijiri paleative constant, de balneo-fizioterapie și de kinetoterapie pentru a preveni o degradare și mai accentuată a organismului, aceasta sumă reprezentând costurile unui tratament de recuperare periodic, necesar a fi urmat pe tot parcursul vieții.

De asemenea, soluția de respingere a pretențiilor în valoare de 245.900 de dolari americani, reprezentând costul a 10 sesiuni de recuperare la o clinică din SUA, a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material privind prejudiciul care, în speță, îndeplinește toate criteriile legale, fiind cert, atât sub aspectul necesității efectuării programului de recuperare, a numărului de sesiuni de recuperare cât și sub aspectul întinderii.

Recursul incident formulat de pârâtele B. S.A. și E.

Invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele-pârâte au solicitat admiterea recursului și casarea în parte a deciziei atacate, cu consecința anulării acțiunii precizate ca fiind netimbrată iar, în subsidiar, ca fiind nefondată.

Totodată, au solicitat obligarea recurentului-reclamant A. la plata cheltuielilor de judecată în toate fazele procesuale, în mod integral.

În esență, au susținut aplicarea greșită a prevederilor art. 29 lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013, aplicarea acestor prevederi fiind exclusă în cazul inexistenței unei acțiuni penale, care se confirmă prin ipoteza aplicării de către organele penale a prevederilor art. 10 lit. d) C. proc. pen.

Totodată, se critică hotărârea instanței din apel și din perspectiva aplicării greșite a prevederilor art. 998 - 999 din C. civ. de la 1864 cu privire la recurenta-pârâtă B. S.A.

Sub acest aspect se arată că în sarcina societății nu poate fi reținută vreo conduită culpabilă în condițiile în care inspectorii ITM nu au arătat în mod concret care sunt măsurile tehnice și organizatorice a căror asigurare a fost omisă.

Simplul fapt al intervenirii unui accident cu ocazia desfășurării unui raport de muncă nu implică în mod automat culpa angajatorului, subzistența vinovăției impunându-se a fi stabilită fără echivoc de organele abilitate.

Conchizând, se susține că se impune a se analiza și în ce măsură culpa recurentului-reclamant, reținută în cel de-al doilea ciclu procesual, este de natură a înlătura răspunderea societății cu privire la producerea evenimentului.

În termen legal, intimații-pârâți C., O., M. și N. au depus întâmpinare la recursul principal, prin care au solicitat respingerea acestuia, cu cheltuieli de judecată pe cale separată.

De asemenea, cu respectarea termenului legal, recurentele-pârâte B. S.A. și E. au depus întâmpinare la recursul principal, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, și păstrarea în totalitate a deciziei recurate. Totodată, au solicitat obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

În termen legal, și recurentul-reclamant A. a depus întâmpinare la recursul incident formulat de pârâtele B. S.A. și E., solicitând respingerea în întregime a acestuia ca nefondat și obligarea recurentelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat și cheltuieli de deplasare.

La data de 14 noiembrie 2022, intimata-pârâtă H. S.A. a depus întâmpinare la recursul declarat de recurentul-reclamant A., formulând, totodată, și cerere de repunere în termenul de formulare a întâmpinării, arătând că recursul principal nu i-a fost comunicat la noul sediu pe care îl indicase în fața instanței de apel. Prin aceasta a solicitat respingerea recursului principal ca nefondat, iar, pe cale de excepție, a invocat nulitatea acestuia, față de dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În termen legal, recurentul-reclamant A. a depus răspuns la întâmpinările formulate de intimații-pârâți C., O., M. și N. și de recurentele-pârâte B. S.A. și E., solicitând respingerea apărărilor formulate ca nefondate și admiterea în întregime a recursului pe care 1-a declarat.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 19 iunie 2023, completul de filtru a admis în principiu recursul principal declarat de reclamantul A. și recursul incident declarat de pârâtele S.C. B. S.A. și E. împotriva deciziei nr. 421 A din 21 decembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

A fixat termen de judecată la data de 07 noiembrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților, cauza fiind amânată ulterior la data de 06 februarie 2024, când instanța a rămas în pronunțare asupra recursurilor.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul declarat de reclamantul A. este fondat, dispozițiile legale referitoare la prescripția extinctivă fiind eronat aplicate prin raportare la circumstanțele concrete ale cauzei, ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanțele de fond au reținut până în prezent următoarele împrejurări de fapt relevante soluționării criticilor de nelegalitate formulate:

la data de 19.07.2005, la un interval relativ scurt de la data începerii activității, reclamantul a suferit un accident la locul de muncă, un calup ceramic cu înălțimea de 2,7 m și greutatea de aproximativ o tona răsturnându-se peste acesta, în urma accidentului rezultând o invaliditate de gradul I, examenul neurologic la internare fiind: paraplegie plască, anestezie cu nivel D12, incontinență urinară și anală, ca urmare a unui traumatism vertebro-medular, fractura corp vertebral D11 - D12 consecința fiind încadrarea reclamantului în grad de handicap grav permanent capacitatea de muncă situându-se la procentul de 5% .

În primul ciclu procesual, Curtea de Apel Cluj a respins criticile referitoare la prescripție, statuând că termenul de prescripție extinctivă nu s-a împlinit cu privire la pretențiile deduse judecății prin cererea de chemare în judecată.

În esență, pârâții au susținut că acțiunea reclamantului este prescrisă extinctiv pentru că în dosarul penal acesta avea posibilitatea să se constituie parte civilă, astfel încât, în opinia pârâților, termenul de prescripție extinctivă ar începe să curgă de la data la care reclamantul se putea constitui parte civilă în dosarul penal.

Instanța de apel a constatat că Parchetul de pe lângă Judecătoria Turda a fost sesizat la data de 24.01.2006, de către ITM Cluj, despre faptul că la data de 19 iulie 2005 numitul A., care la data de 19.07.2005 avea calitatea de angajat a S.C. P. S.A., a suferit un accident de muncă, devenind o persoană cu invaliditate de gradul I.

Prin Rezoluția nr. 170/P/2008 din 14.04.2011, dată în dosar penal nr. x/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Turda, s-a dispus, în baza art. 262 pct. 2 lit. a) și art. 11 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., clasarea cauzei penale privind accidentul de muncă suferit de către numitul A. la data de 19.07.2005.

Prin sentința penală nr. 452/02.11.2011 a Judecătoriei Turda, pronunțată în dosar penal nr. x/2011, s-a admis plângerea formulată de petentul A. împotriva Rezoluției nr. 170/P/2008 din 14.04.2011, care a fost desființată doar sub aspectul temeiului soluției de clasare, care a fost modificat, din art. 11 pct. 1 lit. a), rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., în art. 11 pct. 1 lit. a), rap. la art. 10 lit. g) C. proc. pen., motivat pe faptul că în cauză a intervenit prescripția răspunderii penale.

Prin decizia penală nr. 594/R/21.12.2011 a Tribunalului Cluj, secția penală, pronunțată în dosar nr. x/2011, a fost respins ca inadmisibil recursul declarat de făptuitorii G., F., C. și S.C. P. S.A., împotriva sentinței penale nr. 452/02.11.2011 a Judecătoriei Turda, în temeiul art. 385

1

5 pct. 1 lit. a) C. proc. pen.

Prin urmare, la momentul pronunțării deciziei penale nr. 594/R/21.12.2011, încă nu se știa cine sunt vinovații care răspund pentru producerea accidentului căruia i-a căzut victimă reclamantul, astfel încât, momentul începerii curgerii termenului de prescripție extinctivă a dreptului material la acțiune nu poate fi raportat la momentul pronunțării acestei decizii penale.

Instanța de apel a concluzionat că în cauză, nefiind sesizată instanța penală, nu s-a ajuns la termenul-limită până la care recurentul-reclamant s-ar fi putut constitui parte civilă în fața primei instanțe, repectiv după învestirea acestei instanțe prin rechizitoriu și înainte de citirea actului de sesizare.

Dimpotrivă, în al doilea ciclu procesual (după o casare dispusă în considerarea nelegalei citări a unei părți, fără a fi dezlegate alte chestiuni), aceeași instanță de apel, dar în altă compunere, a statuat în mod tranșant că, de vreme ce partea vătămată nu s-a constituit parte civilă în cursul urmăririi penale, existența procesului penal nu ar avea o înrâurire asupra cursului prescripției (art. 16 din Decretul nr. 167/1958), iar la nivelul anului 2006, reclamantul avea datele necesare pentru a exercita acțiunea civilă.

Înalta Curte reține, în acord cu toate instanțele succesive care au soluționat cauza, că în speță se aplică dispozițiile Decretului nr. 167/1958 cu privire la prescripția extinctivă, față de data nașterii dreptului material la acțiune, care este anterioară intrării în vigoare a Noului C. civ.

În acest sens, potrivit art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a C. civ., prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 cu privire la prescripția extinctivă, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data cînd pagubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască, atât paguba cît și pe cel care răspunde de ea.

Acest text de lege trebuie interpretat în contextul principiilor generale referitoare la prescripția extinctivă. Prescripția, ca instituție juridică, sancționează pasivitatea imputabilă a titularului dreptului la acțiune, care neglijează să acționeze, deși deține ori în mod rezonabil poate să dețină datele necesare pentru a-și exercita dreptul la acțiune. În materie delictuală, aceste date sunt expres circumstanțiate de lege, fiind vorba despre făptuitorul responsabil de prejudiciul cauzat, respectiv de paguba produsă. Dimpotrivă, prescripția nu poate fi opusă celui care nu se află în măsură să acționeze (contra non valentem agere non currit prescriptio).

În aprecierea Înaltei Curți, particularitățile prezentei cauze relevă că în cauză termenul de prescripție extinctivă nu s-a împlinit anterior introducerii acțiunii, chiar dacă în speță acțiunea civilă a fost exercitată doar în anul 2014.

Prin sentința penală nr. 76/2010 pronunțată de Judecătoria Turda în dosarul penal nr. x/2009 s-a admis plângerea formulată de petentul A. împotriva Rezoluției nr. 170/P/2008 de la data de 30.07.2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Turda și pe cale de consecință s-a desființat Rezoluția nr. 170/P/2008 de la data de 30.07.2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Turda dispunându-se trimiterea cauzei la Parchet în vederea începerii urmăririi penale în rem sub aspectul săvârșirii infracțiunii de vătămare corporala grava din culpa, prevăzuta de art. 184 alin. (2) și (4) C. pen. .

În considerentele acestei sentințe se rețin următoarele elemente relevante, definitorii în soluționarea prezentului litigiu după cum urmează:

"Conform deciziei asupra capacității de munca nr. 3189/09.12.2009, petentul a fost diagnosticat cu escare de decubit sacrate și suprapatelare dr. Paraplegie. Stare posttraumatism vertebral dorsal cu fractura-luxatie D11 - D12, fiind încadrat în grad de invaliditate I .

Urmare a cercetării accidentului de munca făcuta de inspectorii ITM Cluj, au fost identificate drept cauze reale ale producerii accidentului de munca neasigurarea unor masuri tehnice și organizatorice la operațiile intermediare între operația de extrudare și transportul calupului de pasta ceramica la locul de depozitare, în vederea evitării unor accidente umane, contrar prevederilor art. 18 lit. f) din Legea nr. 90/1996, dar și ignorarea de către petent a pericolului staționarii în preajma calupului, ceea ce contravine prevederilor art. 19 din Legea nr. 90/1996.

Potrivit art. 18 lit. f) din lege, în vederea asigurării condițiilor de protecție a muncii și pentru prevenirea accidentelor de munca și a bolilor profesionale, conducerea persoanei juridice, precum și persoana fizica au următoarele obligații:

f) sa asigure și sa controleze, prin compartimente specializate sau prin personalul propriu, cunoașterea și aplicarea, de către toți salariații și participanții la procesul de munca, a măsurilor tehnice, sanitare și organizatorice stabilite, precum și a prevederilor legale în domeniul protecției muncii;

S-a constatat totodată de către inspectorii ITM faptul ca instrucțiunile specifice de securitate a muncii elaborate de S.C. P. S.A. nu conțin prevederi clare referitoare la masurile ce trebuie luate pentru menținerea în poziție verticala a calupilor, în special a celor cu înălțimea de peste 1,7 m, ceea ce contravine dispozițiilor art. 18 lit. e) din Legea nr. 90/1996.

Potrivit acestui text legal, în vederea asigurării condițiilor de protecție a muncii și pentru prevenirea accidentelor de munca și a bolilor profesionale, conducerea persoanei juridice, precum și persoana fizica au următoarele obligații:

e) sa elaboreze reguli proprii pentru aplicarea normelor de protecție a muncii, corespunzător condițiilor în care se desfășoară activitatea la locurile de munca;

Pe aceasta cale au fost stabilite masurile necesare pentru prevenirea unor evenimente similare, fiind trasata în sarcina societății angajatoare obligația de a stabili masuri tehnice și organizatorice la operațiile intermediare între operația de extrudare și transportul calupului de pasta ceramica la locul de depozitare în vederea eliminării riscului de răsturnare a calupurilor de pasta ceramica peste lucrători.

În acest sens, potrivit adresei nr. x/12.04.2006 emisa de S.C. P. S.A., au fost identificate masuri organizatorice privind asigurarea securității muncii la presele vacuum, constând în esența în instruirea suplimentara a angajaților repartizați la acel sector și verificarea cunoștințelor acumulate. Se arata în cuprinsul aceleiași adrese ca au fost identificate 3 propuneri de ordin tehnic, care urmează a fi analizate pe baza unor memorii tehnice justificative, urmând a fi adoptata soluția care sa asigure o securitate a muncii cat mai ridicata.

Pe cale de consecință, susținerea organelor de urmărire penală, în sensul ca luarea unor măsuri tehnice și organizatorice care să facă posibila prevenirea unor accidente similare este imposibil,ă este lipsită de orice fundament probator (...).

Nu în ultimul rând, instanța a reținut că organele de cercetare penală nu au adus la îndeplinire în mod corespunzător obligația de a identifica (corect) și nominal factorii de decizie care aveau în competenta elaborarea normelor interne de protecție a muncii conforme cu legea.

În acest sens, organele de cercetare penala s-au limitat la a lua declarații, de altfel subiective, a făptuitorilor cu privire la conținutul exact al atribuțiilor de serviciu care le reveneau pe linia protecției muncii, fără a se solicita și documentele care atesta competentele și întinderea atribuțiilor persoanelor indicate de societate.

Or, potrivit deciziei interne nr. 10134 din 19.01.2005, la nivelul S.C. P. S.A. s-ar fi constituit un comitet de securitate și sănătate în munca, format din 6 membri, cu competente specifice în acest domeniu, existând indicii puternice în sensul ca în lipsa cercetării fisei postului nu au fost identificate în mod corect persoanele responsabile pentru elaborarea normelor interne de protecție a muncii conforme cu legea.

Pentru motivele de fapt și de drept expuse, instanta penală a constatat ca organele de urmărire penala au făcut o cercetare incompleta a împrejurărilor în care s-a produs accidentul de munca și au soluționat incorect aspectele privitoare la existența culpei la producerea acestuia.

Astfel, fata de actele premergătoare efectuate în cauza, culpa cu prevedere a persoanelor responsabile pentru elaborarea normelor de securitate a muncii nu poate fi negata, urmând ca prin solicitarea deciziilor de numire și analizarea fisei posturilor sa fie identificate corect și nominal persoanele în concret responsabile pentru omisiunea culpabila de elaborare a normelor specifice de protecție a muncii pentru operațiile intermediare între operația de extrudare și transportul calupului de pasta ceramica la locul de depozitare, în vederea evitării unor accidente umane."

De asemenea, în considerentele deciziei penale nr. 354/R/2010 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul penal nr. x/2009, decizie prin care s-au respins recursurile împotriva sentinței anterior citate, se relevă că din probele de la dosar, evidențiate de către instanța de fond rezultă că există măsuri de ordin tehnic care ar fi putut evita răsturnarea calupului ceramic după ajungerea acestuia la sol, măsuri pe care organele de conducere ale societății și persoanele cu atribuții în domeniul protecției și securității muncii aveau obligația de a le implementa, așa cum a făcut societatea mamă din Germania, care la locul de muncă similar secției strunjire-vacuumare a inclus un sistem de inele ceramica ușoare care se așează în jurul hublului la extrudare și care împiedică înclinarea acestuia, protejând muncitorii .

În cuprinsul acestei decizii se mai precizează că, în mod temeinic, Judecătoria Turda a apreciat că în cauză există o culpă prin omisiune din partea factorilor responsabili cu protecția muncii din cadrul S.C. P. S.A., care nu au luat măsurile necesare de eliminare a riscurilor de producere a accidentelor de muncă, conform art. 18 din Legea nr. 90/1996, neexistând practic, norme de protecția muncii pentru operațiunile intermediare între extrudarea calupurilor ceramici și transportul acestora la locul de depozitare.

În același timp, instanța de recurs în materie penală a menționat că există o culpă din partea celor cu responsabilități în acest sens, de a nu prelucra suficient normele de protecția muncii existente, în vederea asigurării cunoașterii și aplicării de către toți salariații și participanții la procesul de muncă a acestor măsuri de protecție, cu strictă referire la locul de muncă specific petentului.

Rezultă prin urmare că, prin efectul acestor două hotărâri judecătorești penale, în cauză s-a confirmat definitiv necesitatea unor cercetări penale aprofundate care să vizeze identificarea exactă și completă a persoanelor responsabile de producerea pagubei, prin raportare la atribuțiile lor concrete în cadrul societății intimate B. S.A.

Or, aceste considerente relevă că, la nivelul anilor 2010-2011, nu erau încă îndeplinite condițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, întrucât nu au fost efectuate toate cercetările necesare identificării persoanelor responsabile de producerea pagubei, și aceasta indiferent de rezultatul concret, ulterior al acestor cercetări. Contemporan cu deciziile penale evocate, recurentul-reclamant era în drept să se aștepte la o urmărire penală efectivă, al cărei rezultat să constea în identificarea completă și detaliată a persoanelor responsabile, respectiv a celor care răspund de pagubă, în sensul art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Apar astfel fără temei legal statuările deciziei recurate, care a statuat contrariul, respectiv posibilitatea concretă a persoanei vătămate de a identifica făptuitorii încă de la nivelul anilor 2006-2007, cu vădita neluare în seamă a hotărârilor penale definitive evocate. Or, astfel cum în mod corect au relevat instanțele în primul ciclu procesual, aceste hotărâri penale definitive se bucură pe deplin de efectul autorității de lucru judecat și nu puteau fi, în mod legal, ignorate.

Se constată, prin urmare, că recurentul-reclamant A. nu a rămas în pasivitate, ci a acționat pe căile legale aflate la dispoziția sa pentru a determina inițierea și finalizarea unei cercetări penale complete, finalizată cu trimiterea în judecată a persoanelor identificate ca fiind responsabile.

Prezenta cauză trebuie distinsă astfel de alte situații în care făptuitorul este întrutotul cunoscut victimei, care putea să formuleze acțiune civilă pe cale separată ori alăturată procesului penal.

Sub acest aspect, deși principial este corect că formularea unei plângeri penale fără constituire de parte civilă nu este de natură a determina întreruperea cursului prescripției (art. 16 din Decretul nr. 167/1958), în circumstanțele particulare ale speței, maniera în care s-a desfășurat și finalizat urmărirea penală, care avea ca scop inclusiv identificarea celor vinovați, influențează aplicarea concretă a art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Totodată, astfel cum a relevat Curtea de Apel Cluj în primul ciclu procesual, recurentul-reclamant putea în mod legitim să se aștepte să aibă ocazia de a se constitui parte civilă în fața instanței penale sesizate prin rechizitoriu, iar dacă acest rechizitoriu ar fi fost emis, este incontestabil că respectiva constituire de parte civilă ar fi fost făcută în termen (art. 15 alin. (2) C. proc. pen. 1968).

Ca atare, împrejurarea că din motive exterioare recurentului-reclamant s-a ajuns la clasarea cauzei pentru intervenirea prescripției răspunderii penale nu poate determina, retroactiv, concluzia că recurentul-reclamant ar fi rămas în pasivitate și să i se opună prescripția, cu consecința privării sale de acces la instanță, dar nu ca urmare a inacțiunii sale, ci a ineficienței organelor de urmărire penală.

Deși este real că prescripția extinctivă constituie o ingerință prevăzută de lege și care urmărește un scop legitim, aplicarea ei concretă nu trebuie realizată în așa manieră încât să atingă însăși substanța dreptului de acces la justiție (art. 6 par. 1 CEDO, art. 21 alin. (3) din Constituție). Or, așa cum au fost aplicate în speță dispozițiile legale incidente, se constată că ingerința comisă este excesivă, recurentul-reclamant fiind privat de însuși dreptul de acces la justiție, ca urmare a unor împrejurări care nu îi sunt imputabile (respectiv prescripția răspunderii penale). Împrejurarea că altă persoană ar fi putut acționa prevăzător și mai diligent nu este de natură a determina automat concluzia că recurentul a fost în culpă, urmând a fi avute în vedere și circumstanțele sale medicale deosebit de grave, ca și prejudiciile cu caracter continuu și care s-au amplificat în timp. Așadar, statuarea potrivit căreia recurentul trebuia să formuleze din timp o acțiune civilă separată care ar fi fost, oricum, supusă suspendării (nefiind astfel în stare de judecată) constituie un raționament post factum, excesiv de formal și care nu ține seama de situația concretă a recurentului și de ansamblul circumstanțelor cauzei.

Totodată, urmează a fi avută în vedere jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele Atanasova, Dinchev și Tonchev c. Bulgariei, din care rezultă că, în condițiile intervenirii prescripției răspunderii penale, prevederile legale interne referitoare la exercitarea acțiunii civile nu trebuie să fie aplicate într-o manieră de natură a aduce atingere excesivă dreptului de acces la instanță al persoanei vătămate.

Ca urmare, atât spiritul, cât și finalitatea dispozițiilor legale referitoare la prescripția extinctivă sunt nesocotite prin soluția recurată, care este supusă casării pentru greșita aplicare a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, interpretate în lumina dispozițiilor art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În rejudecare, instanța de apel va ține seama de dezlegările de față, din care rezultă cu soluția primei instanțe cu privire la prescripția extinctivă este legală, și va soluționa celelalte critici formulate de recurent, reevaluând în ansamblul lor probele referitoare la magnitudinea prejudiciului cauzat recurentului-reclamant.

În schimb, nu pot fi primite criticile formulate de recurentul-reclamant și care tind, în esență, la reevaluarea statuării instanțelor de fond cu privire la maniera concretă în care intimații-pârâți persoane fizice răspund pentru accidentul de muncă. În această privință, instanța de apel, apreciind probele administrate, a reținut că în vederea stabilirii răspunderii delictuale pentru fapta proprie a pârâților persoane fizice, caracterul ilicit al faptelor urmează a fi apreciat, nu doar în raport de obligațiile prevăzute de lege, ci și în legătură cu atribuțiile contractuale și de serviciu, specifice fiecărei funcții deținute în cadrul societății pârâte, decurgând din contractul de mandat, în cazul administratorilor, și din contractul individual de muncă, în cazul directorului general, responsabilului cu protecția muncii și șefului de atelier. S-a reținut totodată că, deși prin cererea de chemare în judecată au fost indicate mai multe fapte ilicite ale pârâților persoane fizice, reclamantul nu a precizat pentru fiecare dintre acestea, în ce măsură, omisiunea pârâților constituie o neîndeplinire a unei activități specifice funcției, prin raportare la obligațiile concrete stabilite prin contractul de mandat, în cazul administratorilor, ori prin contractul individual de muncă, fișa postului sau reglementările interne ale societății, pentru celelalte funcții.

Față de poziția exprimată de pârâții persoane fizice, care au negat în permanență săvârșirea anumitor fapte ilicite și având în vedere probele administrate în cauză, inclusiv fișa postului de director general pentru pârâtul C., Curtea de Apel a apreciat că faptele imputate pârâților nu reprezintă o încălcare a atribuțiilor specifice funcțiilor deținute de aceștia la momentul producerii accidentului de muncă.

Această statuare, motivată în detaliu cu privire la intimații-pârâți persoane fizice, reprezintă o chestiune de fapt, lăsată la suverana apreciere a instanțelor de fond, iar nu una de nelegalitate, cenzurabilă pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nefiind de altfel invocată și demonstrată o aplicare greșită a legii în cauză.

Cu prilejul rejudecării apelurilor declarate în cauză urmează însă a se avea în vedere criticile formulate de recurentul-reclamant cu privire la proporția culpei reținute în sarcina sa, respectiv în sarcina intimatei-pârâte B. S.A., de 50 % fiecare.

Astfel cum relevă recurentul-reclamant, în sarcina sa