ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1844/2024

Ședința publică din data de 17 septembrie 2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. de mai sus la data de 27.03.2023 pe rolul Tribunalului Cluj, secția Civilă, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Clinic Județean de Urgență Cluj-Napoca a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro echivalentul în RON la cursul leu/euro al BNR din data plății, cu titlu de daune morale și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art. 166, art. 653 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 95/2006, art. 1341, 1373, 1381 C. civ. și art. 2 din Legea nr. 46/2003.

La data de 02 mai 2023 pârâtul Spitalul Clinic Județean de Urgență Cluj-Napoca a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată; admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune; respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată; obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 16 mai 2023, reclamantul a formulat precizare/completare a cererii de chemare în judecată și răspuns la întâmpinare, prin intermediul căreia acesta a înțeles își completeze temeiul de drept al acțiunii cu prevederile art. 655 alin. (2) din Legea 95/2006.

I.2. Hotărârea pronunțată în primă instanță.

Prin sentința civilă nr. 345 din 04.07.2023 a Tribunalului Cluj, secția Civilă pronunțată în dosar nr. x/2023 s-a admis excepția prescripției și, pe cale de consecință, s-au respins ca fiind prescrise pretențiile formulate de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Clinic Județean de Urgență Cluj-Napoca.

I.3. Decizia pronunțată în apel.

Prin decizia civilă nr. 327/A din data de 22 noiembrie 2023, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 345 din 04.07.2023 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosarul nr. x/2023, a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 327/A din data de 22 noiembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a declarat recurs recurentul-pârât Spitalul Clinic Județean de Urgență Cluj-Napoca.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 14 februarie 2024 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fișa Ecris (aflată la dosarul de recurs).

Prin rezoluția din data de 19 februarie 2024, s-a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Cu privire la cererea de recurs formulată, s-a stabilit în cadrul verificărilor privind îndeplinirea cerințelor de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c)-e) că aceasta îndeplinește cerințele impuse de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ., cuprinzând: mențiunile privind denumirea și sediul recurentului-pârât; indicarea hotărârii care se atacă; semnătura (avocat B., cu împuternicire avocațială aflată la dosarul de recurs).

În ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a aceluiași articol, s-a constat că recurentul-pârât a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. În temeiul dispozițiilor art. 24 alin. (2) raportate la cele ale art. 7 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, cererea de recurs este supusă unei taxe judiciare de timbru în cuantum de 100 RON.

La data de 9 aprilie 2024, prin poștă, recurentul a depus la dosarul cauzei dovadă achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 100 RON, conform chitanței aflate la dosarul de recurs.

II.1. Motivele de recurs

Prin recursul formulat, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare către instanța de apel.

Recursul declarat a fost motivat prin însăși cererea de recurs, conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ., criticile formulate fiind încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După prezentarea succintă a situației de fapt, recurentul-pârât a susținut nelegalitatea hotărârii prin interpretarea greșită a instanței de apel a dispozițiilor art. 2523 C. civ. și art. 688 din Legea nr. 95/2006.

Deși art. 688 din Legea nr. 95/2006 prevede în mod clar că termenul de prescripție în cazul actelor de malpraxis este de 3 ani de la producerea prejudiciului, instanța de apel a procedat la interpretarea eronată a acestuia prin faptul că a reținut că este necesară și cunoașterea faptei ilicite de către victimă.

Recurentul-pârât a susținut că nu prezintă relevanță aspectele privând cunoașterea și posibilitatea de a cunoaște fapta ce ar prezenta caracter ilicit, deoarece intimatul-reclamant a recunoscut că prejudiciul final l-a reprezentat amputarea membrului, ce a intervenit în luna noiembrie 2019, dată de la care intimatul a cunoscut pe deplin producerea pagubei și a început să curgă termenul de prescripție de 3 ani. Nici prevederile art. 2528 alin. (1) C. civ. și nici dispozițiile art. 688 din Legea nr. 95/2006 nu acordă, în privința termenului de debut al prescripției, semnificație împrejurării vizând cunoașterea activității ilicite, în realitate, contează producerea prejudiciului, cunoașterea sa ori posibilitatea de a fi cunoscut, acesta constituind elementul central al răspunderii civile delictuale.

Tocmai prejudiciul constituie cerința esențială a răspunderii civile, în considerarea aspectului că reprezintă consecința acțiunii sau inacțiunii reprobabile. Prin urmare, recurentul a susținut că este firească opțiunea legiuitorului de a lega curgerea termenului de prescripție de producerea prejudiciului, care se situează, în timp posterior faptei în raport de care se pretinde reparația.

În susținerea motivului de recurs și a modului de interpretare a Legii nr. 95/2008 recurentul-pârât a invocat hotărâri judecătorești a mai multor instanțe de judecată, susținând că interpretarea extinsă dată de instanța de apel a momentului de debut al termenului de prescripție este greșită, fiind introduse criterii noi, neprevăzute de lege în calculul termenului de prescripție extinctivă.

Concluzionând, recurentul-pârât a arătat că modalitatea de aplicare a art. 688 din Legea nr. 95/2006 este una clară și rezultă clar din conținutul normei care stabilește un moment obiectiv de la care își începe cursul termenul de prescripție și anume producerea prejudiciului, motiv pentru care considerațiile instanței contravin normelor de drept incidente care reglementează instituția prescripției extinctive.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

II.2. Apărările formulate în cauză

La data de 23 aprilie 2024, intimatul-pârât A. a depus întâmpinare prin intermediul căreia a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

În ceea ce privește susținerile recurentului-pârât conform cărora termenul de prescripție a început să curgă de la momentul amputării gambei, noiembrie 2019, intimatul-reclamant a susținut că legiuitorul a luat în considerare momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și pe cel răspunzător de repararea lui, stabilind că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba cât și pe cel răspunzător de ea.

În acest context, la momentul noiembrie 2019 când i-a fost amputat piciorul, intimatul-reclamant nu a cunoscut că amputarea este rezultatul tratamentelor ineficiențe și insuficiențe aplicate de recurentul-pârât, ci este o consecință firească a evoluției bolii de care suferea, astfel că până la audierea martorei C. la data de 27.01.2022, nu a cunoscut nici că amputarea piciorului este un prejudiciu și nici cine este autorul prejudiciului.

S-a susținut, de asemenea, că momentul începerii curgerii termenului de prescripție este unul subiectiv care ține seama de analiză umană, respectiv de momentul când avea posibilitatea de a cunoaște sau trebuia să cunoască paguba și autorul ei.

Instanța de apel a reținut în mod corect faptul că, norma legală nu prevede textual condiția cunoașterii faptei ilicite, (ci doar a autorului faptei ilicite si a prejudiciului), dar nici legiuitorul nu poate prevedea soluții individuale pentru fiecare situație particulară care poate apărea în practica; în mod indubitabil, o asemenea condiție se impune a fi subînțeleasă pentru a putea fi accesat dreptul la justiție.

În final, intimatul-pârât a reiterat faptul că, la momentul audierii martorei C., la termenul de judecata din data de 27 ianuarie 2022, acesta a cunoscut că modul în care a fost tratat cu ocazia internărilor din perioadele 27.07.2014-01.08.2014 și 05.09.2014-09.09.2014 de la Clinica de Ortopedie și Traumatologie a pârâtului Spitalul Clinic Județean de Urgenta Cluj-Napoca, a fost unul ineficient și i-a cauzat prejudiciul constând în amputarea piciorului.

La data de 01 mai 2024, prin poșta electronică, recurentul-pârât a depus răspuns la întâmpinare prin intermediul căreia a solicitat respingerea apărărilor formulate prin întâmpinare.

Recurentul-pârât a susținut, în esență, că dispozițiile Legii nr. 96/2006 au caracter special față de normele C. civ. în ceea ce privește cursul termenului de prescripție, motiv pentru care termenul de prescripție începe să curgă de la data producerii prejudiciului, respectiv de la data amputării membrului intimatului-reclamant.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 14 mai 2024, s-a fixat termen de judecată la data de 17 septembrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului declarat în cauză.

III. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente.

Recursul declarat de recurentul-pârât Spitalul Clinic Județean de Urgență Cluj-Napoca este fondat, dispozițiile legale referitoare la prescripția extinctivă fiind eronat aplicate prin raportare la circumstanțele concrete ale cauzei, ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de către recurent.

Instanțele de fond au reținut până în prezent următoarele împrejurări de fapt relevante soluționării criticilor de nelegalitate formulate:

Intimatul-reclamant a suferit un accident la locul de muncă la data de 21 octombrie 2013, iar în urma a mai multor tratamente medicale, intervenții și internări în Spitalul Clinic Județean de Urgență Cluj-Napoca, la data de 08 noiembrie 2019 intimatului i-a fost amputată gamba stângă (mai exact, s-a practicat amputație 1/3 medio-proximală gamba stângă).

Prin cererea de chemare în judecată, intimatul-reclamant a susținut că fapta ilicită săvârșită de către recurentul-pârât constă în aplicarea unui tratament incorect, motiv pentru care se impune antrenarea răspunderii civile a furnizorului de servicii medicale ca urmare a faptelor personalului angajat, fiind invocate dispozițiile Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății.

Tribunalul Cluj a considerat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 655 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 ce stabilește o răspundere pentru fapta personalului medical angajat.

În acest context, tribunalul a făcut aplicarea art. 688 din același act normativ în sensul că a stabilit că nu prezintă relevanță, în determinarea debutului termenului de prescripție, aspectele privind cunoașterea și posibilitatea de a cunoaște fapta ce ar prezenta caracter ilicit, ci esențial este momentul la care s-a produs prejudiciul, în acord cu dispozițiile articolului sus menționat. Având în vedere data intervenției chirurgicale de amputare a membrului inferior al intimatului-reclamant, instanța de fond a admis excepția prescripției.

Instanța de apel a apreciat că, deși în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 688 din Legea nr. 95/2006, care stabilește că termenul de prescripție începe să curgă de la data producerii prejudiciului, interpretarea acestui text de lege nu se poate face decât prin subînțelegerea condiției cunoașterii de către titularul dreptului la acțiune a faptei ilicite. În acest context, Curtea de Apel Cluj a reținut faptul că intimatul-reclamant a avut reprezentarea faptului că prejudiciul suferit reprezintă o consecință a unei posibile fapte ilicite, apt să îi confere acestuia dreptul de a obține despăgubiri, numai la momentul audierii martorei C., la data de 27 ianuarie 2022, motiv pentru care a admis apelul și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.

Prin raportare la situația de fapt stabilită în mod suveran de către instanțele de fond și rezumată în cele ce preced, Curtea constată că momentul obiectiv în care intimatul-reclamant a luat la cunoștință de prejudiciu, în sensul dispozițiilor art. 688 din Legea nr. 95/2006 este acela al intervenției chirurgicale prin intermediul căruia gamba membrului inferior stâng a fost amputată de către personalul medical al recurentului-pârât.

Prescripția, ca instituție juridică, sancționează pasivitatea imputabilă a titularului dreptului la acțiune, care neglijează să acționeze, deși deține ori în mod rezonabil poate să dețină datele necesare pentru a-și exercita dreptul la acțiune. În materie delictuală, aceste date sunt expres circumstanțiate de normele generale în materie, fiind vorba despre făptuitorul responsabil de prejudiciul cauzat, respectiv de paguba produsă.

Dimpotrivă, prescripția nu poate fi opusă celui care nu se află în măsură să acționeze (contra non valentem agere non currit prescriptio).

Potrivit art. 688 din Legea 95/2006 " Actele de malpraxis în cadrul activității medicale de prevenție, diagnostic și tratament se prescriu în termen de 3 ani de la producerea prejudiciului, cu excepția faptelor ce reprezintă infracțiuni." Acest text de lege are caracter special și derogatoriu de la dreptul comun în materie.

Răspunderea civilă pentru malpraxis este caracterizată prin condiții specifice, dispoziția legală anterior citată este o normă specială care derogă de la dispozițiile dreptului comun, astfel cum a susținut și recurentul-pârât. Deși termenul general de prescripție prevăzut de C. civ. este unul de 3 ani, termenul prevăzut de art. 688 din Legea 95/2006 este unul special a cărei aplicare are întâietate. În esență, efectele juridice derogatorii pe care le produce sunt cele referitoare la momentul de început al termenului de prescripție.

Din compararea terminologiilor folosite, sub aspectul momentului de început a termenului, rezultă că potrivit art. 688 din Legea 95/2006 termenul de prescripție curge "de la producerea prejudiciului", pe când potrivit art. 2.523 C. civ. acesta începe să curgă de la data când "titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui."

Articolul 2.523 C. civ. instituie regula generală în privința cursului prescripției și stipulează că "Prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui", instituind astfel două momente în funcție de care trebuie apreciat începutul termenului prescripției dreptului material la acțiune, momentul subiectiv și cel obiectiv, prescripția urmând să curgă cel mai târziu din momentul în care împrejurările cauzei permit cunoașterea elementelor care fundamentează nașterea dreptului la acțiune.

În materie delictuală, art. 2.528 alin. (1) C. civ. prevede că prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Raportul juridic dedus judecății este întemeiat pe răspundere civilă delictuală, fiind invocată răspunderea pârâților în raport cu fapte caracterizate, circumscrise malpraxisului medical.

Curtea de Apel Cluj a statuat, în esență, că și norma specială prevăzută de art. 688 din Legea nr. 95/2006 subînțelege condiția cunoașterii faptei ilicite și a celui care răspunde de ea. A reținut instanța de apel că interpretarea normei speciale nu se poate face decât prin subînțelegerea condiției cunoașterii de către titularul dreptului la acțiune a faptei ilicite, pentru că noțiunea de prejudiciu în materia delictului civil nu este una ruptă din context, ci este doar una din cele patru condiții de antrenare a răspunderii civile, astfel că se raportează în mod coerent la o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii săvârșită de un autor.

Potrivit Curții de Apel, interpretare contrară ar sancționa victima (prin admiterea excepției prescripției extinctive) fără a se putea reține vreo culpă în sarcina sa. Astfel, faptele ilicite alegate privind modalitatea de investigare incompletă a pacientului, de aplicare a unor tratamente neadaptate stării sale medicale, lipsa intervenirii chirurgicale, toate aceste ˝acuzații˝ nu sunt vizibile pentru un cetățean obișnuit, lipsit de cunoștințe medicale aprofundate. Dacă faptul de a întârzia sau de a amâna efectuarea unui anumit act medical datorită neglijenței evidente a medicului poate reprezenta o virtuală faptă ilicită vizibilă, nu același lucru se poate spune despre faptele ilicite imputate pârâtului-intimat pe care, în lipsa audierii acelui medic, reclamantul nici nu ar fi avut cum să le cunoască. De asemenea, ar fi nerezonabil a se imputa unui pacient de bună-credință venit să se trateze în sistemul medical public că nu a recurs după fiecare tratament medicamentos ce i-a fost aplicat la modalități alternative de verificare a corectitudinii acelui tratament, fiind dincolo de limitele de diligență care pot fi pretinse unui pacient mediu.

Înalta Curte reține, în primul rând, că potrivit art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.

După cum rezultă din jurisprudența îndelungată și consolidată a Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul de acces la justiție poate fi supus unor ingerințe în măsura în care acestea urmăresc un scop legitim, sunt proporționale cu scopul urmărit și nu aduc atingere dreptului în însăși substanța sa.

Așadar, reglementarea unor termene de prescripție urmărește scopul legitim al înlăturării incertitudinii juridice care ar plana o vreme prea îndelungată asupra unui raport juridic litigios, dacă inacțiunea titularului dreptului subiectiv încălcat este una imputabilă, respectiv dacă acesta, deși acesta este în măsură să acționeze, omite să facă acest lucru în tot timpul prescris de lege.

Înalta Curte reține că în mod judicios a statuat Curtea de Apel că textul legii speciale nu poate fi disociat întrutotul de condiția cunoașterii elementelor esențiale ale dreptului la acțiune, respectiv cunoașterea pagubei și a celui care ar putea răspunde de ea. Astfel, în măsura în care titularul dreptului la acțiune nu ar fi în măsură să cunoască fapta ilicită și persoana răspunzătoare în termenul de 3 ani de la data producerii prejudiciului, de exemplu în condițiile unei cauzalități foarte complexe (cum ar fi tratamentele succesive aplicate în diferite unități medicale ori evoluția științei și practicii în domeniu), sancționarea sa prin respingerea acțiunii ca prescrisă ar fi de natură a constitui o ingerință excesivă în dreptul de acces la justiție, în sensul art. 6 par. 1 din Convenție.

De vreme ce dreptul de acces la instanță este supus prin natura sa unei reglementări menite să asigure buna administrare a justiției, reglementările care privesc termenele în care poate fi sesizată instanța judecătorească constituie ingerințe justificate, care urmăresc un scop legitim (certitudinea juridică și sancționarea pasivității îndelungate a titularului dreptului subiectiv încălcat ori contestat). Este însă necesar ca ingerința să fie proporțională cu interesul urmărit și să nu atingă dreptul de acces la instanță, în chiar substanța sa.

Or, instanțele sunt datoare să interpreteze normele de drept național într-o manieră conformă cu dispozițiile privitoare la drepturile fundamentale ale omului, cuprinse în tratatele la care România este parte (art. 20 alin. (1) din Constituție). Ar încălca așadar regulile de drept, interpretate în acord cu dispozițiile constituționale și convenționale referitoare la dreptul de acces la justiție, o soluție de admitere a excepției prescripției pentru unicul motiv că, în acord cu legea specială, au trecut mai mult de 3 ani de la data producerii prejudiciului, în măsura în care victima, acționând cu o diligență adecvată circumstanțelor concrete ale cauzei, nu putea cunoaște în mod rezonabil cauzalitatea, respectiv fapta ilicită (tratamentul neadecvat).

În speță, se constată însă că inclusiv în coordonatele arătate, aplicarea dispozițiilor art. 688 din Legea nr. 95/2006 s-a realizat în mod greșit în raport de împrejurările de fapt ale cauzei, constatate de instanțele de fond, fiind incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În cauza de față, având în vedere particularitățile situației de fapt stabilită de instanțele de fond, se reține faptul că intimatul-reclamant avea posibilitatea obiectivă de a cunoaște caracterul ilicit al faptei începând cu data intervenției chirurgicale prin intermediul căreia s-a realizat amputarea gambei, în contextul în care anterior prezentului dosar a solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale a aceluiași spital întemeiată pe dispozițiile C. civ. și ale Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății.

Astfel intimatul-reclamant, prin prezenta cerere de chemare în judecată a solicitat repararea prejudiciului cauzat prin fapte ilicite produse în timpul exercitării actelor medicale, iar prejudiciul care a generat demersul intimatului constă în imposibilitatea de a se deplasa.

Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 25 mai 2015 ce a format obiectul dosarului nr. x/2015 al Tribunalului Cluj, intimatul-reclamant a precizat faptul că în urma accidentului de la locul de muncă din data de 21 octombrie 2013 a suportat mai multe intervenții chirurgicale și tratamente, care durau, la data formulării cererii, de peste un an și șase luni. În ciuda acestor tratamente problema sa medicală subzista și, mai mult decât atât, s-a agravat. De asemenea tot în conținutul cererii precizează că suprainfectarea plăgii "probabil va duce la amputarea piciorului subsemnatului". Așadar, chiar în cuprinsul respectivei cereri, formulate în anul 2015, intimatul a preconizat cauzalitatea nefericită dintre infecția spitalicească și posibila amputare a membrului inferior.

Intimatul-reclamant a indicat, totodată, și faptul că în data de 03 septembrie 2014 s-a deplasat în Ungaria unde a efectuat un consult de specialitate pentru a obține "încă o părere avizată în domeniu referitor la tratamentul" pe care să îl urmeze.

În ceea ce privește declarația martorei C., audiată în cadrul dosarului nr. x/2015 mai sus menționat la data de 27.01.2022, nu se poate considera faptul că acesta este momentul obiectiv la care intimatul-reclamant a luat la cunoștință de caracterul ilicit al faptelor ce fac obiectul cererii de chemare în judecată, deoarece anterior acestei declarații au existat mai multe momente în care intimatul-reclamant ar fi putut să ia la cunoștință de erorile de tratament prin care le reclamă. Astfel cum rezultă din cele ce preced, încă din anul 2015, intimatul-reclamant a avut reprezentarea posibilei cauzalități dintre tratamentele efectuate în anul 2014 și posibila pierdere a piciorului său.

În contextul în care în dosarul nr. x/2015 au fost întocmite rapoarte de expertiză în anul 2018, respectiv în anul 2019 ce au făcut referire inclusiv la tratamentul administrat intimatului-reclamant, acesta a avut posibilitatea ca, la momentul producerii prejudiciului, respectiv la momentul amputării gambei membrului inferior stâng să aibă reprezentarea că acesta poate fi rezultatul unor tratamente inadecvate și ar fi avut posibilitatea concretă de a întreprinde demersuri pentru angajarea răspunderii recurentului.

În contextul aplicării dispozițiilor legale incidente, se constată că existau împrejurări suficiente pentru ca reclamantul să cunoască caracterul ilicit al faptelor încă de la data producerii prejudiciului ori în perioada imediat următoare acesteia.

Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că în cauză, instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 688 din Legea nr. 95/2006 coroborat cu art. 2523 și urm. C. civ. în stabilirea momentului obiectiv al cunoașterii faptei ilicite, prevederile legale incidente, corect interpretate, fiind însă eronat aplicate datelor concrete ale cauzei.

Pentru aceste motive, recursul urmează să fie admis, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 și art. 497 C. proc. civ. decizia atacată fiind casată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Cluj, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Spitalul Clinic Județean de Urgență Cluj-Napoca împotriva deciziei civile nr. 327/A din 22 noiembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 septembrie 2024.