Decizia nr. 1738/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 15/2024 a Tribunalului Cluj

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții C. și Spitalul Clinic Județean de Urgență pentru Copii Cluj-Napoca, au solicitat obligarea la plata, în solidar, a pârâților a sumei de 500.000 euro pentru fiecare dintre reclamanți, cu titlu de prejudiciu moral cauzat ca urmare a neglijenței în identificarea în timp util a diagnosticului, precum și în efectuarea procedurilor medicale specifice, care au condus la decesul fiicei lor D., decedată la 17.09.2020; cu cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de Tribunalul Cluj Prin sentința civilă nr. 15 din 11.01.2024, Tribunalul Cluj, secția Civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții C. și Spitalul Clinic Județean de Urgență pentru Copii Cluj-Napoca, ca efect al admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Cluj Prin decizia nr. 285/A din data de 9 octombrie 2024, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins apelul declarat de A. și B. împotriva sentinței civile nr. 15 din 11.01.2024 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar nr. x/2023, pe care o menține.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 285/A din data de 9 octombrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă au promovat recurs, reclamanții A. și B. invocând motivul de casare reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recurenții arată că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 2528 alin. (1) C. civ., stabilind eronat termenul de producere a prejudiciului ca fiind eventualele date la care pârâta C. a săvârșit faptele imputate de către reclamanți, respectiv a considerat că termenul de prescripție a început să curgă la 31.05.2018 pentru lipsa de informare a părinților cu privire la gravitatea bolii fiicei acestora, data de 13.09.2018 (data mesajului telefonic- anexa 4 a acțiunii) pentru neîndrumarea aparținătorilor în vederea identificării bolii și a unui tratament, data de 24.09.2018 pentru aplicarea necorespunzătoare a procedurilor medicale de îngrijire specifice pacienților cu diagnostic de amiotrofie spinală. Concluzionează instanța că pentru toate aceste evenimente succesive termenul de prescripție a început să curgă în anul 2018. Consideră relevant faptul că începând cu 04.12.2018, fiica reclamanților a fost îngrijită acasă de părinți (în fapt a fost externată de către pârâtul de rând 2, cu indicații de îngrijire acasă, după mai multe rânduri în care a refuzat ori trenat un transfer al copilului pe care reclamanții l-au dorit către o altă unitate spitalicească) iar tratamentul specific l-a primit la Centrul de Recuperare Robanescu din București. Acest raționament a fost preluat și menținut de către instanța de apel. Pretind recurenții că instanța de fond a apreciat greșit că termenul a început să curgă "cel mai târziu" la data deciziei nr. 20/04.12.2019 a Comisiei de disciplină a Colegiului Medicilor deși procedura disciplinară nu este epuizată definitiv nici la data prezentului recurs, având în vedere că recurenții au formulat plângere în termen legal împotriva deciziei nr. 20/04.12.2018 la Comisia Superioară de Disciplină a Colegiului Medicilor din Romania, care încă nu s-a pronunțat (conform adresei nr. x/10.01.2023 a Colegiului Medicilor din România). A reținut instanța de apel că la data deciziei respective (04.12.2019) reclamanții trebuiau să fi "cunoscut faptele imputate prin cererea de chemare în judecată și persoana vinovată". Este real că au cunoscut faptele și cel puțin pe pârâta de rând 1, deși este vorba și de Spital, pârâtul de rând 2, care răspunde atât în calitate de prepus, dar și în calitatea sa de furnizor de servicii medicale în conformitate cu prevederile art. 676-677 din Legea nr. 95/2006. Învederează recurenții că ceea ce nu sesizează niciuna din instanțe este momentul producerii prejudiciului, pentru că despre pagubă se face vorbire în textul art. 2528 alin. (1) C. civ. și nu despre faptă. Nu în toate cazurile de malpraxis datele acestora coincid, iar în speță este practic imposibil de a stabili o altă dată a producerii pagubei decât data decesului fiicei reclamanților, în raport cu natura particulară a bolii genetice de care suferea copilul, caracterizată prin pierderea treptată a neuronilor motorii, care duce la disfuncții grave musculare și implicit ale organelor vitale. Susțin că nu se poate stabili cu precizie o dată a produceri prejudiciului, pentru că nu se poate ști, în urma acțiunilor sau inacțiunilor care reprezintă faptele cauzatoare de prejudicii, cât și din care funcții s-a pierdut, pentru a fi descris prejudiciul cu exactitate. Lipsa intervenirii la timp pentru a pune un diagnostic și a putea beneficia de un tratament în timp util înainte de a se produce daune motorii ireversibile, grave și incompatibile cu viața fiicei reclamanților, este ceva ce a determinat decesul. Această concluzie reiese din opiniile medicale depuse în probațiune, provenind de la Institutul Robanescu, specializat în îngrijirea acestor pacienți, conform cărora dacă se intervine suficient de repede cu punerea diagnosticului și începerea tratamentului, evoluția bolii poate fi stopată, iar acești pacienți rămân în viață, necesitând îngrijiri speciale, lucru pe care l-ar fi dorit și pentru fiica lor. Învederează că probele ar fi fost completate cu o expertiză. Pretind recurenții că instanța de apel a reținut în mod greșit că "în niciun caz, în raport de faptele imputate, prejudiciul nu consta în decesul minorei, pe considerentul că amiotrofia spirală este o boală incurabilă și existau tratamente doar pentru gestionarea simptomelor, iar tipul I e forma cea mai gravă și debutează în primele 6 luni de viață". Prin urmare, "decesul a fost cauzat de evolutia bolii." Arată recurenții că aceste susțineri sunt neîntemeiate, câtă vreme nu s-au administrat probe pentru a concluziona acest lucru, având în vedere că nu s-a ajuns la etapa procesuală respectivă. De altfel, chiar probele propuse de intimata de rând 1, respectiv prospectul produsului Spinraza care reprezintă tratamentul în această boală, și care exista și în 2017- 2018, menționează un procent de supraviețuire al pacienților de 92,7% acest lucru însemnând că șansele de păstrare a vieții sunt foarte mari, cu condiția diagnosticării și începerii tratamentului în timp util. În speță nu s-a întâmplat acest lucru, având în vedere că s-a tergiversat vreme de 5 luni începerea tratamentului, datorită ineficienței administrative a spitalului, a lipsei de interes sau de pregătire specifică a angajaților acestuia, precum și aplicării unor proceduri de îngrijire greșite sau nerecomandate în aceste cazuri, astfel încât, în loc de a se stopa evoluția bolii, organismul copilului a fost, dimpotrivă, slăbit și mai mult și expus, în continuare, evoluției bolii incurabile. Precizează recurenții că este, într-adevăr, o boală incurabilă, însă viața pacienților poate fi păstrată, existând un protocol de îngrijire a acestor pacienți. Faptul că o boală este "incurabilă" nu înseamnă că aceasta duce obligatoriu la deces, așa cum induce instanța de apel susținând că "faptele imputate pârâților nu au dus la decesul minorei, decesul fiind cauzat de evoluția bolii care este una incurabilă". Opinia este, din punct de vedere medical, depășită inclusiv la momentul 2017-2018, însă clarificarea acestui aspect presupune judecarea fondului cauzei. Arată recurenții că nu se poate justifica dezvoltarea pe larg a acestei opinii medicale, fără să fi avut loc o administrare de probe și o apreciere a acestora într-o judecată pe fond. Susțin recurenții că prescripția impunea luarea în considerare a momentului decesului, ca moment al producerii prejudiciului. Instanța de apel a reținut că susținerile reclamanților potrivit cărora "dacă minora ar fi fost diagnosticată mai devreme putea primi mai repede tratament, nu au fost dovedite în niciun fel". Din această motivare se înțelege că instanța se consideră lămurită ca urmare a unei aprecieri a probelor care nu s-a făcut cu corecta aplicare a procedurii civile în vigoare, respectiv administrarea probațiunii în contradictoriu și nemijlocit în fața instanței. Dacă instanța a avut nevoie de administrare de probe pentru a se pronunța pe excepția prescripției, atunci ar fi trebuit să administreze probe conform C. proc. civ., punându-le în discuția părților, ceea ce nu s-a întâmplat. Cu privire la critica invocată în apel, de a fi analizat excepția prescripției doar în raport cu pârâta de rând I, C., și pe care instanța de apel o consideră nefondată, pentru că instanța de fond ar fi "analizat excepția cu privire la toate faptele imputate", arată că instanța de apel menține concluziile instanței de fond în mod superficial și convenabil, susținând că "faptele imputate pârâtului de rând 2 sunt identice cu cele imputate pârâtei de rând 1", or acest lucru este nereal, astfel cum reiese din lecturarea acțiunii introductive. Faptele, respectiv omisiunile Spitalului, pârâtul de rând 2 care vizează, de exemplu, atribuții administrative, cum sunt comunicarea rezultatelor analizelor de îndată ce se primesc de la laborator, consemnarea greșită a datelor necesare comunicării ulterioare cu pacienții, nepunerea la dispoziție a dispozitivelor medicale corespunzătoare, neglijența în amplasarea pacientei în salon cu alt copil cu infecții respiratorii, respectiv expunerea la infecții de care pacienta ar fi trebuit protejată, refuzul transferului sau al colaborări cu părinții pentru a ajunge într-o unitate spitalicească mai competentă, chiar și în străinătate, nu se suprapun cu cele imputate pârâtei de rând I, dr. C., și este notoriu că aceste atribuții sunt specifice unității spitalicești și nu medicului. Arată instanța de apel în mod greșit că "toate acestea sunt în legătură cu actele medicale efectuate în ce o privește pe minoră, analizate și în privința medicului pârât", în contextul în care din conținutul acțiunii introductive reiese că faptele sunt unele specifice atribuțiilor medicului și personalului sanitar, iar altele sunt specifice unității spitalicești legat de activitatea administrativă a acesteia. În concluzie, recurenții arată că instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile textului art. 2528 alin. (1) C. civ., art. 14, 16, 17 C. proc. civ. privind principiile contradictorialității, nemijlocirii și publicității administrării probelor, precum și cel al dreptului la apărare conform art. 13, fiind încălcat și dreptul la un proces echitabil în înțelesul art. 6 CEDO.

Apărările formulate în cauză Cu respectarea termenului legal, intimata C. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului -nefiind întrunite condițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.- și menținerea hotărârii recurate. Ulterior expunerii unei analize a afecțiunii de care suferea fiica reclamanților (atrofie musculară spinală), intimata arată că instituția prescripției se aplică în speța de față raportat la prevederile art. 2517 C. civ. și art. 688 din Legea nr. 95/2006 care stabilesc o prescripție de 3 ani, iar curtea de apel a aplicat și a motivat condițiile îndeplinirii prescripției, prin prisma dreptului general și al dreptului medical. Intimata arată că recurenții nu au criticat încălcarea prevederilor legale cu privire la prescripție, ci modul în care instanța în baza acestor prevederi legale a interpretat și a aplicat, în speță, noțiunea de pagubă/prejudiciu, recurenții susținând că paguba este reprezentată de deces, în timp ce instanța a considerat că în noțiunea de prejudiciu, în speța de față, pe starea de fapt -boala genetică rară și mortală la bebeluși- paguba este starea de sănătate deteriorată progresiv din cauza afecțiunii genetice, corelând, evident, momentul cunoașterii de către părinți a evoluției stării de sănătate a copilului raportat la faptele afirmate de aceștia ca fiind generatoare de o stare de sănătate precară. Cu privire la încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 13, 14, 16, 17 din C. proc. civ. și art. 6 CEDO, arată că recursul nu a fost motivat și se impune anularea acestuia pe acest considerent. Intimata solicită respingerea recursului ca inadmisibil întrucât recurenții solicită reanalizarea stării de fapt și reaprecierea probelor, criticile neîncadrându-se în motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Solicită a fi respinse ca inadmisibile criticile care privesc raționamentul Tribunalului Cluj, întrucât sentința instanței de fond a beneficiat de calea de atac a apelului și nu poate forma obiectul unui recurs, în contra dispozițiilor art. 483 C. proc. civ. Învederează intimata că instanța de apel a reținut în mod corect că în conformitate cu dispozițiile art. 2528 alin. (1) C. civ., prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Datele faptelor imputate intimatei C. sunt, calendaristic, reținute corect de către instanță: pentru presupusa lipsă de informare, punctul de plecare al termenului de prescripție este reprezentat de scrisoarea medicală din 31.05.2018; pentru neîndrumarea aparținătorilor către modalități de ajungere mai repede și eficient la diagnostic și tratament pe perioada cât pârâta se afla în concediu ar fi data 13.09.2018, data din mesajul telefonic; pentru aplicarea necorespunzătoare a procedurilor de aspirare la momentul internării pe secție astfel încât să nu se ajungă la încărcare pulmonară și la traheostoma, data de 24.09.2018 (FO 33713 Clinica Pediatrie III). Din luna decembrie 2018 până la data decesului -17.09.2020- fiica reclamanților a ieșit de sub supravegherea medicilor din Cluj-Napoca, din decembrie 2018 de tratamentul acesteia ocupându-se Institutul Robănescu din București. Astfel că orice fapte pretind recurenții că ar fi fost prejudiciabile trebuiau reclamate în termen de 3 ani de la momentul la care a fost dovedit ca întrerupt, fără echivoc, contactul dintre cele două părți litigante, pretinsa paguba fiind cunoscută la momentul decembrie 2018, pentru că altfel, dacă nu considerau recurenții că faptele imputate sunt păgubitoare, nu aveau justificare pentru acțiunea întreprinsă: mutarea copilului în grija și supravegherea unui centru medical din București. În acest sens, intimata invocă prevederile art. 664 din Legea nr. 95/2006. Decizia nr. 20/04.12.2019 a Colegiului Medicilor din România, Comisia de disciplină dovedește că la data de 04.12.2019 reclamanții au cunoscut sau trebuiau să cunoască atât paguba (starea precară de sănătate a copilului) cât și pe cel care răspunde de ea (decizia răspunde unei sesizări cu privire la 4 medici, printre care și intimata). În termen legal, intimatul Spitalul Clinic Județean de Urgență pentru Copii Cluj-Napoca a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, învederând că instanța de apel a reținut în mod corect momentul la care reclamanții au cunoscut sau trebuiau să cunoască faptele sau persoana vinovată- cel mai târziu la data de 4.12.2019. În dezvoltarea argumentelor, intimatul invocă și prevederile art. 664 din Legea nr. 95/2006. La 21.03.2025, intimata C. a formulat răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul Spitalul Clinic Județean de Urgență pentru Copii Cluj-Napoca, prin care arată că este de acord cu solicitarea intimatului, de respingere a recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând criticile deduse judecății (posibil de încadrat în aspecte de nelegalitate, contrar poziției procesuale a intimatei C. din cuprinsul întâmpinării), Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Motivele de recurs invocate au fost subsumate de recurenții-reclamanți cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., reclamându-se aplicarea eronată a dispozițiilor legale referitoare la prescripția extinctivă. Anume, recurenții-reclamanți au arătat că instanța de apel, în analiza excepției prescripției dreptului material la acțiune, era obligată să se raporteze la "momentul producerii prejudiciului" ce coincide cu data decesului copilului părților, 17.09.2020. Criticile sunt fondate. Înalta Curte are în vedere că obiectul litigiului pendinte, astfel cum a fost supus judecății prin elementele cererii introductive, îl constituie obligarea pârâților la plata daunelor morale pentru suferințele cauzate de pierderea vieții fiicei reclamanților. Raportul juridic dedus judecății este întemeiat pe răspundere civilă delictuală, fiind invocată răspunderea pârâților în raport cu fapte circumscrise malpraxisului medical. Potrivit dispozițiilor art. 688 din Legea nr. 95/2006 "actele de malpraxis în cadrul activității medicale de prevenție, diagnostic și tratament se prescriu în termen de 3 ani de la producerea prejudiciului, cu excepția faptelor ce reprezintă infracțiuni". Acest text de lege -art. 688 din Legea nr. 95/2006 - are caracter special și derogatoriu de la dreptul comun - art. 2528 alin. (1) C. civ.- care reglementează un alt moment de început al termenului de prescripție de 3 ani, respectiv "data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". Având în vedere că atât în cuprinsul cererii de chemare în judecată (susținerile fiind dezvoltate și la termenul din 11.01.2024), cât și prin motivele de apel (și cu ocazia dezbaterilor de la termenul din 9.10.2024), reclamanții au precizat că "prejudiciul suferit de subsemnații este pierderea fiicei noastre", în aplicarea dispozițiilor art. 688 din Legea nr. 95/2006, instanțele de fond trebuiau să observe că nu prezintă relevanță, în determinarea debutului termenului de prescripție, aspectele privind cunoașterea și posibilitatea de a cunoaște faptele ce ar prezenta caracter ilicit și persoana pretins vinovată (instanțele de fond reținând data de 4.12.2019), ci esențial este momentul la care s-a produs prejudiciul reclamat (în cauză, decesul copilului din data de 17.09.2020), în raport cu dispozițiile legale mai sus evocate. Or, atunci când reține că prejudiciul "în nici un caz, în prezenta speță, în raport de faptele imputate, nu constă în decesul minorei, întrucât amiotrofia spinală este o boală incurabilă…" instanța de apel expune nejustificat argumente specifice examinării fondului cauzei -privind standardele de diagnostic a bolii, rata medie de supraviețuire a pacientului, procedurile de îngrijire, costurile tratamentului-, nesocotind dispozițiile art. 688 din Legea nr. 95/2006 și limita stabilită de acestea în determinarea momentului de început al termenului de prescripție de 3 ani. În raport cu circumstanțele particulare ale cauzei, pentru o aplicare corectă a dispozițiilor legale privind prescripția, este fundamental ca momentul declanșator al termenului să fie stabilit în funcție de data producerii prejudiciului reclamat, grav în consecințele lui și ireversibil în evoluție, astfel încât persoanele vătămate să aibă posibilitatea efectivă de a valorifica dreptul subiectiv lezat. În speță, este esențial faptul că, deși reclamanții au cunoscut pretinsele fapte și persoanele presupus a fi vinovate de săvârșirea acestora cel mai târziu în anul 2019, prejudiciul real și ireversibil - în dimensiunile sale certe - nu s-a produs și nu a fost cunoscut decât ulterior, când complicațiile clinice au condus la decesul copilului. Așadar, este irelevant considerentul instanței de apel conform căruia, în raport cu prevederile art. 688 din Legea nr. 95/2006, "până cel mai târziu la data de 4.12.2019 reclamanții apelanți au cunoscut sau au putut cunoaște prejudiciul cauzat de acțiunile și inacțiunile imputate pârâților" în contextul în care la acea dată nu survenise decesul copilului, iar părțile reclamante au avut reprezentarea în plan moral a unor șanse reale de a preîntâmpina un atare rezultat (chiar instanța de apel reținând că minora a fost primul pacient care a beneficiat de tratamentul Spinraza). Cât timp reclamanții aveau speranța încetinirii sau opririi evoluției bolii, este nerezonabil a li se imputa acestora faptul de a nu sesiza instanța în raport cu momentul oricărui "act invocat" astfel cum a reținut instanța de apel - care nu a mai procedat la verificarea respectivelor ipoteze întrucât "ar duce la o înrăutățire a situației reclamanților în propria cale de atac"- sau la data reținută de curtea de apel- 4.12.2019-, când nu se produsese prejudiciul reclamat. Aplicând sancțiunea prescripției extinctive la elementele de fapt ale cauzei, astfel cum le-a reținut, instanța de apel a nesocotit însăși rațiunea instituției prescripției extinctive, aceea de a-l sancționa pe titularul dreptului subiectiv care este neglijent și, cu toate că are posibilitatea de a acționa pentru protecția dreptului său, nu o face, lăsând astfel să i se stingă dreptul la acțiune (adică, să rămână lipsit de protecția juridică și de posibilitatea recurgerii la forța coercitivă a statului pentru realizarea dreptului subiectiv). Funcția extinctivă ori sancționatorie a prescripției, antrenând consecințe juridice grave, constând în pierderea dreptului titularului de a obține constrângerea debitorului în a-și executa obligația, presupune pe de o parte, posibilitatea efectivă a acestuia de a acționa și, pe de altă parte, nevalorificarea, din neglijență sau pasivitate a acestei posibilități. Or, în speță, nu se regăsesc aceste premise câtă vreme consecința aflării diagnosticului sau al pretinselor fapte evocate de reclamanți ca fiind ilicite s-a concretizat într-un prejudiciu cu manifestări progresive în timp, care a dobândit caracterul juridic al certitudinii abia la data de 17.09.2020, odată cu percepția reclamanților a unei legături cauzale complete și nemijlocite între faptele imputate pârâților și decesul copilului. Ca atare, nu se poate susține că reclamanții ar fi trebuit să cunoască la data aflării diagnosticului sau la data fiecărei fapte reclamate ori la data soluționării sesizării Comisiei de disciplină a Colegiului Medicilor Cluj (prin Decizia nr. 20 din data de 4.12.2019) că se va produce prejudiciul invocat, întrucât evoluția bolii, reacția pacientului la tratamente și daunele morale nu puteau fi cunoscute în acele momente. Așadar, prejudiciul moral invocat în cauză nu s-a evidențiat în întregime în perioada 2018-2019, ci s-a amplificat progresiv, cu accentuarea și conturarea neechivocă a suferinței psihice asociate decesului copilului. Înalta Curte reține că aspectele privind încetinirea sau oprirea afecțiunii condiționate de diagnosticarea atrofiei musculare spinale, de aplicarea în timp util a tratamentului și de respectarea procedurilor de îngrijire de către pârâți -apărări invocate de reclamanți- sau, dimpotrivă, evoluția fatală a bolii ori inexistența unor erori profesionale sau implicațiile ce decurg din întreruperea relației pacient-medicii din Cluj Napoca -apărări evocate de pârâți- reprezintă aspecte de fapt ce excedează analizei prescripției dreptului material la acțiune, ele fiind specifice unei judecăți de fond. Sesizată fiind cu motive de apel ce vizează excepția prescripției dreptului material la acțiune -în raport cu dezlegările instanței de fond-, instanța de apel a reținut fără temei că "susținerile apelanților potrivit cărora dacă minora ar fi fost diagnosticată mai devreme putea primi mai repede tratament nu au fost dovedite în niciun fel". Aceasta întrucât instanța de fond a stabilit ordinea de soluționare a apărărilor părților, prin discutarea excepției prescripției, fără ca fondul dreptului să fie antamat și fără a fi urmată, în legătură cu această excepție, procedura reglementată de prevederile art. 248 alin. (4) C. proc. civ., ce permitea părților administrarea probelor în dovedirea susținerilor privind aspectele de fapt (fiind unită cu fondul doar excepția lipsei calității procesuale pasive a Spitalului Clinic Județean de Urgență pentru Copii Cluj-Napoca). Rezultă că, față de particularitățile prezentului litigiu, în analiza excepției prescripției dreptului material la acțiune nu se poate reține lipsa dovezilor specifice fondului - privind activitățile medicale de prevenție, diagnostic și tratament - întrucât, în cauză, nu s-a dispus administrarea unor probe comune prescripției și raportului juridic dedus judecății. În aceste coordonate, sunt indiferente considerentele instanței de apel potrivit cărora "faptele imputate pârâților nu au dus la decesul minorei, decesul a fost cauzat de evoluția bolii care este una incurabilă" întrucât această concluzie presupunea, cu necesitate, verificarea condițiilor răspunderii civile delictuale - printr-o evaluare pe fond a raporturilor litigioase-, așadar a unor aspecte distincte de cele invocate prin motivele de apel, îndreptate împotriva dezlegării prescripției extinctive. Având în vedere considerentele expuse anterior, din care rezultă că termenul de prescripție a dreptului material la acțiune a început să curgă în cauză la 17 septembrie 2020, împlinindu-se la 17 septembrie 2023, iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul instanței la 4 septembrie 2023, se constată că este nelegală soluția instanței de apel, de menținere a sentinței prin care a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune, fiind pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 688 din Legea nr. 95/2006. În acest context, logica juridică nu mai permite verificarea susținerilor recurenților-reclamanți referitoare la dezlegările instanței de apel privind limitarea analizei tribunalului doar în raport cu faptele imputate pârâtei C., în condițiile în care au fost invocate fapte distincte, pretins a fi săvârșite de pârâtul Spitalul Clinic Județean de Urgență pentru Copii Cluj-Napoca. Având în vedere ansamblul considerentelor expuse, constatând că sunt întemeiate criticile circumscrise motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 497 C. proc. civ. și văzând că sunt îndeplinite condițiile reglementate de prevederile art. 480 alin. (3) din același cod, va admite recursul declarat de reclamanții A. și B., va casa decizia nr. 285/A din data de 9 octombrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Cluj și sentința nr. 15 din data de 11 ianuarie 2024 pronunțată de Tribunalul Cluj și va trimite cauza, spre rejudecare, aceluiași tribunal. În rejudecare, prima instanță va analiza fondul raportului juridic dedus judecății, ținând cont de apărările tuturor părților și de împrejurarea că, în primul ciclu procesual, la termenul de judecată din data de 11 ianuarie 2024, s-a dispus unirea cu fondul cauzei a excepției lipsei calității procesuale pasive a Spitalului Clinic Județean de Urgență pentru Copii Cluj-Napoca (dispoziție ce nu a făcut obiectul unor critici de nelegalitate).