ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1659/2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă, la data de 19 iunie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice București, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța:

- să fie obligat pârâtul la plata sumei de 2.200.000 RON reprezentând daune morale și la plata sumei de 240.000 RON reprezentând daune materiale cu titlu de despăgubiri pentru durata foarte îndelungată a procesului penal în care el a fost judecat;

- să fie obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Ulterior, reclamantul și-a modificat cererea solicitând instanței să constate incidenta art. 538 si urm. din C. proc. pen. și pe cale de consecință să fie obligat pârâtul la plata sumei de 1.000.000 RON constând în daune morale cauzate prin arestarea nelegală în perioada 30.10.2006-23.03.2007, măsură preventivă luată în dosarul nr. x/D/P2005.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul Cluj, în primă instanță:

Prin sentința civilă nr. 310 din 26 mai 2022, Tribunalul Cluj, secția civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive și a lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru daunele materiale cauzate de angajarea răspunderii administratorului; a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la restul pretențiilor formulate de reclamant; a admis excepția inadmisibilității cererii reclamantului având ca obiect obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata de daune morale cauzate prin privarea de libertate în perioada 30.10.2006 - 23.03.2007, în temeiul răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1349 și art. 1373 C. civ. a admis în parte cererea de chemare în judecată modificată formulată de reclamantul A., împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor; a obligat pârâtul la plata către reclamant a următoarelor sume cu titlu de despăgubiri: 20.000 euro, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, cu titlu de daune morale pentru privarea de libertate nedreaptă în perioada 30.10.2006 - 23.03.2007; 15.000 euro, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, cu titlu de daune morale pentru durata nejustificat de lungă a procesului penal; 8.140 euro echivalent în RON la data plății daune materiale; a respins restul pretențiilor din cererea reclamantului.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Cluj, în apel:

Prin decizia civilă nr. 182A din 22 iunie 2023, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis în parte apelurile formulate de procuror B. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Cluj, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și apelantul-reclamant A.; a schimbat, în parte, sentința civilă nr. 310 din 26 mai 2022, pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă, după cum urmează: a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune privind petitul de acordare a daunelor pentru privarea de libertate injustă în perioada 30.10.2006-23.03.2007; a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 20.000 euro, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, cu titlu de daune morale pentru durata nejustificat de lungă a procesului penal, și, respectiv, suma de 8.140 euro echivalent în RON la data plății cu titlu de daune materiale; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva încheierii de ședință din 08 iunie 2023 și a deciziei civile nr. 182A din 22 iunie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a declarat recurs reclamantul A., iar împotriva aceleiași decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

II.1. Recursul declarat de reclamantul A.:

II.1.1. Motivele de recurs:

Recurentul-reclamant A. a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, cu obligarea intimatelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului dosar, inclusiv cele din fața primei instanțe.

În dezvoltarea motivelor de recurs, cu privire la nelegalitatea încheierii de ședință din 08 iunie 2023, prin care instanța de apel a respins excepția lipsei calității procesuale active a apelantului procuror B., a invocat incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Cu trimitere la pagina 3 și 4 a încheierii atacate, a menționat că instanța de judecată a reținut faptul că domnul procuror B. a formulat apelul în nume personal, în baza art. 92 C. proc. civ., având în vedere argumentația acestuia potrivit căreia a participat în fața instanței de fond, în calitatea sa de procuror, nu și în calitate de reprezentant al DIICOT, Serviciului teritorial Cluj.

Cu toate că a solicitat expres consultarea dosarului de fond și a încheierilor de ședință, iar în ședința publică din 18 mai 2023, a invocat faptul că s-a prezentat reprezentanta Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DIICOT Serviciul Teritorial Cluj, doamna procuror C., instanța de judecată a reținut că domnul procuror formulează poziții procesuale în baza art. 92 alin. (4) C. proc. civ., contrar celor consemnate în încheierea de ședință din 06 decembrie 2018.

Mai mult, la termenul de judecată din 17 februarie 2022, s-a prezentat doamna procuror D. din cadrul DIICOT Cluj, iar la termenul de judecată din 08 iunie 2023, în același dosar, în apel, s-a prezentat doamna procuror C. din partea DIICOT Cluj.

Astfel, recurentul consider că instanța de apel a încălcat regulile de procedură, permițând exercitarea căii de atac de către o persoană fizică, cu calitate specială - procuror în cadrul DIICOT - Serviciul teritorial Cluj, care în faza fondului și până la ultimul termen de judecată, și-a asumat calitatea de reprezentant al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DIICOT - Serviciul Teritorial Cluj.

În același timp, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 92 alin. (4) C. proc. civ., pentru că domnul B. nu a participat la judecată în nume personal la fond, ci în numele DIICOT - Serviciul teritorial Cluj, context în care trebuia admisă excepția lipsei calității procesuale active a acestuia în formularea apelului.

Cu privire la decizia instanței de apel, recurentul-reclamant a menționat că aceasta reprezintă o reluare a afirmațiilor intimatelor-pârâte, fiind, astfel, urmarea unui act de judecată superficial, efectuat cu încălcarea art. 22 C. proc. civ.. Hotărârea nu îndeplinește exigențele de motivare impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât nu arată motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și nici argumentele pentru care au fost înlăturate anumite probe, respectiv au fost primite altele, ceea ce atrage incidența art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, a arătat că întreaga argumentație a hotărârii recurate este inexistentă, lipsită de substanță ori străină de obiectul cererii de chemare în judecată, aducând atingere prevederilor art. 22, art. 264 și art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. în sensul în care considerentele nu conțin o motivare dezvoltată cu privire la argumentele de fapt și de drept în baza cărora s-a admis apelul intimaților și nici motivele ample cu privire la respingerea apelurilor.

Cu privire la circumstanțele factuale ale cauzei a relevat următoarele: a fondat primul ziar anticomunist din Cluj - Revista "NU"; a fost cadru didactic universitar la Universitatea Babeș-Bolyai, asociat sau administrator în multe societăți comerciale - S.C. E. S.R.L., S.C. F. S.R.L. și S.C. G. S.R.L și la multe trusturi de presă, care în prezent sunt radiate ca urmare a insolvenței forțate în care a fost obligat să intre din cauza DIICOT; soția acestuia, care în perioada pandemică a fost considerată eroină, fiind coordonatoarea secției Covid de la spitalul H. din Cluj-Napoca, a fost umilită, percheziționată; i s-au înscenat dosare penale, care apoi au fost închise, a fost atacată și inclusă în presupusul grup infracțional; copiii săi au fost afectați de acest eveniment, fiind la acel moment în pragul adolescenței (fiul său nu mai vrea să aibă de a face cu România, iar fiica sa este avocată și nu poate să desfășoare activități în domeniul dreptului penal pentru că este foarte sensibilizată de povestea recurentului).

A precizat că sentința de achitare a confirmat doar că a fost victima unei înscenări și că societatea l-a condamnat înaintea judecătorilor, iar sentința socială nu o va putea șterge, însă prin actul de justiție, instanța de judecată poate da un semnal statului român că libertatea unui om sau a unui ziarist nu este o glumă sau un exercițiu de drept penal.

A menționat faptul că în data de 30 octombrie 2006, după 1 an de la începerea urmăririi penale, față de el a fost luată măsura preventivă a reținerii în dosarul penal nr. x/2005, iar prin încheierea nr. 146 din 30 octombrie 2006 emisă de Tribunalul Cluj în dosarul penal nr. x/2006 a fost dispusă arestarea sa preventivă pe o perioadă de 29 zile, fiind arestat preventiv până la data de 23 martie 2007; prin decizia penală nr. 156/R din 24 martie 2007 a Curții de Apel Galați, s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila împotriva soluției privind revocarea măsurii arestului preventiv, iar în ianuarie 2007 a fost trimis în judecată, moment în care a început judecarea, apoi rejudecarea.

Prin procesele-verbale întocmite în data 14.11.2006 s-au dispus măsuri de indisponibilizare asupra următoarelor bunuri: imobile proprietate personală, situate în loc. Cluj-Napoca, str. x și str. x, asupra autoturismului Opel Astra, cu nr. de înmatriculare x, asupra autoturism x, cu nr. de înmatriculare x, și a tuturor bunurilor de orice natură evaluabile în bani, inclusiv asupra conturilor personale.

Din acel moment, a foșosit doar resursele patrimoniale ale familiei, timp de 12 ani neavând posibilitatea unor câștiguri, în condițiile în care până la acel moment avusese o situație financiară bună, fiind patron al unui trust de presă.

Prin sentința penală nr. 119/07.05.2008, pronunțată de Tribunalul Brăila în dosarul nr. x/2007, instanța a admis excepția nulității tuturor actelor de urmărire penală până la aducerea la cunoștință a învinuirii, a anulat toate actele de urmărire penală și toate probele, a admis excepția neregularității actului de sesizare, a dispus restituirea cauzei la procuror în ceea ce îl privește, a admis plângerile formulate împotriva măsurilor asigurătorii, respectiv a ridicat măsurile asigurătorii luate față de recurent.

Apoi, prin decizia penală nr. 708/R/06.11.2009, pronunțată în dosarul nr. x/2008, Curtea de Apel Galați a admis recursurile declarate de Ministerul Public și de către părțile civile împotriva sentinței penale nr. 119/07.05.2008 și, în consecință, au fost înlăturate dispozițiile la care a făcut referire.

La data de 15 aprilie 2006, prin sentința penală nr. 70, pronunțată de Tribunalul Brăila, a fost condamnat la 3 ani închisoare pentru presupusa comitere a infracțiunii de asociere la un grup infracțional organizat și șantaj în formă continuată, în dosarul nr. x/2007, iar prin decizia penală nr. 1342/A/20.12.2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016, a fost achitat definitiv.

A menționat și faptul că, în urma disjungerii dosarului în care a fost judecat, în ianuarie 2007, s-a format dosarul de urmărire penală nr. 103D/P/2009 pe rolul DIICOT - Serviciul Teritorial Cluj, dosar în care a fost, de asemenea, cercetat pentru aceleași infracțiuni, respectiv șantaj, delapidare și constituirea unui grup infracțional organizat, și care s-a finalizat în anul 2013 prin scoaterea de sub urmărire penală, context ce relevă faptul că a fost cercetat mai bine de 6 ani.

Recurentul a arătat că, în toată această perioadă, situația relevată a avut drept consecință afectarea activității societăților în care este și în prezent asociat, în condițiile în care conturile au fost blocate până în prezent, iar calculatoarele, actele contabile și ștampilele societăților au fost ridicate.

Mai mult decât atât, în cazul F. S.R.L., s-a antrenat și răspunderea personală pentru suma de 30.000 euro, având în vedere faptul că această societate nu și-a putut desfășura activitatea contabilă, în mod firesc, din cauza sechestrelor aplicate pe toate instrumentele societății.

A precizat că, prin inculparea și judecarea sa în acești ani, i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil, respectiv dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil, fiind nevoit să suporte stresul zilnic, sănătatea conturând o stare precară din punct de vedere emoțional, iar bunurile mobile și imobile au fost plasate sub sechestru.

Recurentul a invocat nelegalitatea modului în care instanța de apel a dezlegat chestiunea referitoare la compatibilitatea și aplicarea concomitentă a prevederilor art. 539 C. proc. pen. și a dispozițiilor din C. civ. privind răspunderea civilă delictuală, apreciind că operațiunea de cuantificare a prejudiciului nu se poate realiza în absența mecanismului de decelare a răspunderii civile delictuale, ceea ce atrage incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Deși instanțele de fond au preluat argumentele din decizia Curții Constituționale nr. 136/03.03.2021, publicată în Monitorul Oficial nr. 494/12.05.2021, au considerat că, în mecanismul de aplicare al art. 539 C. proc. pen., nu poate lipsi argumentația normativă din C. civ. care face aplicarea și verificare elementelor răspunderii civile delictuale.

Astfel, cuantificarea prejudiciului nu se poate face fără folosirea mecanismului de decelare a răspunderii civile delictuale, perspectivă în raport de care a menționat că, pe lângă aplicarea prevederilor art. 539 și urm. C. proc. pen., se impune aplicarea întregului sistem subsidiar al răspunderii civile delictuale, acesta fiind în sensul hotărârii Brudan c. România din 10 aprilie 2018, în care C.E.D.O. a discutat, plecând de la concluziile din hotărârea Vlad și alții c. România, dacă în România există sau nu un remediu eficace împotriva duratei excesive a procedurilor disponibil persoanei, care pretinde că este victimă a violării dreptului său la o durată rezonabilă a procedurii.

Or, în speță, reclamantul a fost inculpat într-un dosar penal finalizat la 14 ani de la data inculpării sale, iar Curtea a constatat violarea art. 6 privind durata excesivă a procedurii și, în egală măsură, a art. 13 din Convenție constatând că, la momentul evenimentelor, reclamantul nu avea la dispoziție în dreptul intern niciun remediu împotriva duratei excesive a procedurii la care a fost parte.

Totuși, Curtea europeană a constatat că, cel puțin începând cu data de 22 martie 2015, când Înalta Curte de Casație și Justiție a admis o acțiune în răspundere civilă delictuală împotriva statului pentru violarea dreptului la o durată rezonabilă a procedurii, România cunoaște un astfel de remediu. Procedura nu avea un grad de certitudine juridică suficientă anterior acestei date, de aceea reclamantul nu a putut să uzeze de ea, dar după acea dată Curtea a considerat că orice persoană aflată sub jurisdicția României care pretinde că a fost sau este parte la o procedură cu o durată excesivă poate formula o acțiune în răspundere delictuală împotriva statului.

Astfel, la momentul la care instanța a analizat solicitarea acestuia, trebuia să ia în calcul această direcție jurisprudențială inițiată de C.E.D.O. și a cărei consecință este și decizia Curții Constituționale menționată de instanța de fond, sensul acestei jurisprudențe nefiind de a exclude și de a limita drepturile persoanelor de a fundamenta acțiuni împotriva statului român, ci de a oferi un cadru normativ generos pentru cetățean în a-și susține argumentele legale.

În consecință, recurentul consider că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a normelor de drept material, încălcând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Mai mult, instanța de apel nu a motivat respingerea argumentelor sale, mărginindu-se la un paragraf în care a făcut aplicarea principiului lex specialis derogat legi generali, deși speța vizează răspunderea civilă delictuală, care nu are instrumente de aplicare în dreptul procesual penal. De aceea, în ciuda refuzului de a aplica prevederile C. civ., instanța de apel folosește teoria și argumentele răspunderii civile delictuale pentru a cuantifica prejudicul, deși nu a demonstrat și arătat de ce, în lipsa aplicării C. civ., folosește întreg instrumentarul procesual civil.

Cu privire la nelegalitatea modului în care instanța de apel a dat o dezlegare motivului de apel generat de admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru daunele materiale cauzate de angajarea răspunderii administratorului de către instanța de fond, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (greșita aplicare a prevederilor art. 2528 C. civ.), a menționat că, desi, instanța de apel și-a structurat o argumentație în baza deciziei nr. 1448 din 23 iulie 2020, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a dat eficiență prevederilor art. 1394 C. civ., nu a făcut o interpretare a motivelor de apel, ci a preluat argumentația instanței de fond fără a o dezvolta sau circumstanția, în contextul în care în motivele de apel sunt detaliate aceste chestiuni.

Astfel, instanța de apel a conchis că termenul de prescripție a început să curgă la data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 369/2014, pronunțate de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2009, prin care s-a angajat răspunderea administratorului A. al S.C. F. S.R.L., care este anterioră datei de 25 martie 2014, când această hotărâre a fost publicată în Buletinul Procedurilor de Insolvență, moment în care reclamantul a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Or, în speță, nu se aplică Decretul nr. 167/1958, întrucât acțiunea fiind înregistrată în anul 2018, sunt aplicabile prevederile art. 2528 C. civ. coroborate cu cele ale art. 2517 din același act normativ, astfel că determinarea persoanei responsabile nu se poate realiza din perspectiva vinovăției decât după pronunțarea hotărârii din dosarul penal, acesta fiind factorul declanșator și nu dosarul de insolvență, solicitarea recurentului fiind subsidiară solicitării de daune materiale generate de durata excesivă a litigiului penal și consecințele civile pe care le-a produs acesta, precum și pentru arestarea nelegală și fără temei.

Ca atare, solicitarea de daune materiale se circumscrie consecințelor dosarului penal și, mai mult, se plasează în sfera de aplicare a jurisprudenței instanței supreme, care într-o speță similară a făcut aplicarea principiilor la care a făcut referire.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că termenul de prescripție al acțiunii civile în despăgubiri ce are ca temei răspunderea civilă delictuală este de 3 ani de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și persoana care răspunde de ea, în conformitate cu dispozițiile art. 2517 și art. 2528 alin. (1) C. civ.

Singura excepție de la această regulă este cea prevăzută de art. 1394 C. civ. pentru situația în care fapta ilicită cauzatoare de prejudicii întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni; în speță, instanța supremă a considerat că, în mod corect, a reținut instanța de apel aplicabilitatea dispozițiilor art. 1394 C. civ., potrivit cărora prelungirea termenului de prescripție privind acțiunea civilă în despăgubiri se va face până la momentul împlinirii termenului de prescripție a răspunderii penale, astfel încât tragerea la răspundere civilă a persoanei vinovate pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită, infracțiune, poate avea loc în tot intervalul de timp în care persoana vinovată poate fi trasă la răspundere penală (decizia nr. 1448 din 23 iulie 2020, pronunțată de secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Cu referire la nelegalitatea interpretării excepției prescripției dreptului material al petitului privind acordarea daunelor morale ca urmare a arestării injuste, recurentul a susținut incidența prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. raportate la greșita aplicare a art. 539 alin. (1) coroborat cu art. 541 alin. (2) C. proc. pen.

Sub acest aspect, a menționat că instanța de apel a făcut o trecere în revistă a modificărilor intervenite în interpretarea prevederilor art. 539 alin. (1) și art. 541 alin. (2) C. proc. pen., în perioada 2017-2023, ignorând faptul că soluțiile Curții Constituționale și deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție nu pot retroactive. Acțiunea de față a fost introdusă în data de 19 iunie 2018 și precizată sub aspectul cuantumului despăgubirilor și sub aspectul adăugării de argumente juridice suplimentare pentru arestarea ilegală în data de 01.11.2018, adică la o lună de la motivarea soluției din dosar. Instanța de judecata face o mare greșeala și pleacă de la premisa aplicabilă sub imperiul C. proc. pen., care prevede că motivarea sentinței în dosarele penale se face în aceeași zi cu pronunțarea, apreciind că acțiunea este introdusă în data de 01.11.2018 cu privire la daunele referitoare la arestarea injustă.

Recurentul a precizat că prin cererea de chemare în judecată, înregistrată în data de 19 iunie 2018 a solicitat daunele morale, conform art. 539 alin. (1) C. proc. pen., completate cu prevederile din C. civ. referitoare la acțiunea în răspundere delictuală, făcând vorbire despre arestarea injustă sau nelegală și daunele privind arestarea nelegală sau injustă în paragrafele 5, 28, 30, 48, 57, 64, 68 din cererea introductivă de instanță, în concordanță cu cadrul normativ existent la acel moment în vigoare.

Din acest punct de vedere, a susținut că prin decizia nr. 15/2017, cu privire la modul de interpretare a dispozițiilor art. 539 alin. (2) C. proc. pen., respectiv dacă stabilirea caracterului nelegal al privării de libertate în cursul procesului penal, care dă dreptul la despăgubiri conform alin. (1), trebuie să fie cuprinsă într-un act jurisdicțional sau poate fi implicită, dedusă din hotărârea de achitare, publicată în Monitorul Oficial nr. 946/29.11.2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit:

"în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 539 alin. (2) din C. proc. pen., caracterul legal al măsurilor preventive privative libertate trebuie să fie explicitat prin actele jurisdicționale prevăzute în cuprinsul acestuia. Hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăși nu poate constitui temei al stabilirii caracterului legal al mănării privative libertate", decizia producând efecte pentru viitor.

Astfel, caracterul nelegal al măsurii preventive dispuse în cauză trebuie stabilit doar de către organele judiciare penale enumerate în dispozițiile art. 539 alin. (2) din C. proc. pen., prin actele procesuale menționate în acesta. Caracterul nelegal al măsurii preventive privative de libertate nu poate fi dedus din soluția pronunțată în soluționarea conflictului de drept penal de către instanța învestită cu soluționarea în fond a cauzei, ci trebuie constat de organele competente prin raportare la prevederile legale aplicabile în materie.

Concluzionând, achitarea reclamanților dispusă în procesul penal nu echivalează automat cu nelegalitatea măsurii arestării preventive, întrucât nelegalitatea privării de libertate trebuie stabilită prin hotărârile instanțelor penale.

În atare condiții, instanța de apel nu a expus modul în care a înțeles să interpreteze la momentul 19 iunie 2018 semnificația prevederilor art. 539 alin. (1) coroborat cu art. 541 alin. (2) C. proc. pen., motiv pentru care a solicitat constatarea neconstituționalității prevederilor menționate mai sus în cadrul acestui litigiu, în acest sens pronunțându-se Curtea Constituțională a României, prin decizia nr. 788/2016, care a stabilit că termenul prevăzut de art. 539 alin. (2) C. proc. pen. se calculează de la momentul motivării hotărârii judecătorești.

A mai arătat că în timpul desfășurării litigiului în fața instanței de fond, Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat decizia nr. 1/2023, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 142 din 20 februarie 2023, potrivit căreia:

"în interpretarea și aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., față de efectele deciziei Curții Constituționale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluție definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluția de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) -d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăși pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate și, ulterior, achitate.

În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzației în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei și care extind sfera de aplicare a dispozițiilor art. 539 din C. proc. pen. 8223;.

Astfel, doar de la 20 februarie 2023, hotărârea de achitare nu mai are relevanță din perspectiva conținutului ei, aspect față de care instanța de apel nu s-a pronunțat, făcând doar o cronologie a subiectului.

Nelegalitatea hotărârii recurate rezidă și din faptul că instanța de apel nu a făcut referire la soluția instanței de fond cu privire la respingerea, ca neîntemeiată, a excepției prescripției dreptului la acțiunii având ca obiect daunele morale și materiale și nici nu a motivat care sunt argumentele pentru care termenul stabilit de instanța de fond este incorect (3 ani în loc de 6 luni), ținând cont că instanța de fond a făcut aplicarea termenelor din răspunderea civilă delictuală civilă, nu din C. proc. pen.

Astfel, instanța de apel a încălcat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pentru că nu a motivat expres admiterea acestui motiv de apel, lansându-se într-o motivare străină de cauză.

Un alt motiv de nelegalitate a soluției instanței de apel se referă la modul în care a înțeles să invoce sau să folosească normele de procedură penală, încălcând, astfel, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Din acest punct de vedere, cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susținut că instanța de apel s-a raportat la art. 416 alin. (1) C. proc. pen., luând în calcul baza normativă legală de la momentul introducerii acțiunii, care nu are aplicabilitate în prezenta speță, în condițiile în care, potrivit Deciziei nr. 76/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, baza normativă aplicabilă în prezenta speță este Noul C. proc. pen., context ce reclamă și incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., ținând cont că hotărârea din 20 decembrie 2017 a fost pronunțată de Curtea de Apel Galați în apel, nu în primă instanță.

Referitor la modul de calcul al termenelor, recurentul a făcut referire la aplicabilitatea prevederilor art. 565, art. 576, art. 579 și art. 581 C. proc. pen., în care toate termenele se calculează de la motivare, reiterând faptul că instanța de apel nu a motivat excluderea de la aplicare a cauzei Brudan c. România din 10 aprilie 2018, în care C.E.D.O. a avut în vedere, plecând de la concluziile din hotărârea Vlad și alții c. România, dacă în România există sau nu un remediu eficace împotriva duratei excesive a procedurilor disponibil persoanei care pretinde că este victimă a violării dreptului său la o durată rezonabilă a procedurii.

A invocat nelegalitatea modului de cuantificare a prejudiciului moral prin lipsa motivării excluderii argumentelor recurentului și aplicarea greșită a normelor de drept material, anume art. 6 din C.E.D.O., motive de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În acest sens a susținut că instanța de apel a făcut o analiză generală a modului de cuantificare a daunelor morale și încercând să evite mecanismul de evaluare al răspunderii civile delictuale a teoretizat fără bază legală o respingere a solicitărilor recurentului de argumentare a pretențiilor având ca obiect aceste daune, care au făcut referire, în lipsa unui mecanism eficient de evaluare a acestora la elemente de ordin tehnic, la prezumții și similitudini cu alte dosare.

În vederea justificării cuantumului daunelor morale solicitate, a invocat condițiile precare de detenție la care a fost supus, afirmații necontestate de către intimați și dovedite cu martorii care au făcut declarații în proces (a se vedea declarația Martorului I. și a martorului J. de la fond). Mai mult, în luarea în considerare a acestor afirmații, sunt relevante multiplele condamnări ale Statului Român dispuse de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului privind condițiile de detenție din România în acea perioadă.

Din probațiunea testimonială administrată la fond se poate reține faptul că recurentul a fost supus pe durata arestului preventiv la condiții de detenție inumane, pe timp de iarnă, în celule reci, cu hrană precară și uneori necomestibilă, la condiții precare de igienă personală, la care se adaugă faptul că transferul său de la Penitenciarul Gherla la Penitenciarul Brăila s-a realizat în mai mult de o săptămână, proces ce a avut efect traumatizant asupra sa, în autospecialele A.N.P. aflate într-o stare deplorabilă, fără a i se asigura hrană sau apă potabilă, alături de alte persoane condamnate pentru infracțiuni cu caracter ridicat de periculozitate, elemente ce lipsesc din motivarea instanței, care s-a mărginit a folosi elemente de ordin general, fără a demonstra de ce a diminuat aceste sume.

A arătat că a fost ținut timp de 60 de zile în izolare, lucru care a generat transformări morale și fizice, ce au culminat cu îngrășarea și dobândirea hipertensiunii arteriale, însă instanța de apel nu a motivat de ce aceste chestiuni sunt excluse din argumentele expuse; aspectele legate de faptul că rolul social al ziaristului a fost pus în primejdie a fost ignorat de către instanța de apel, excluzând din analiză mecanismul pierderii încrederii și veridicității din faza de evaluare a cuantumului prejudiciului.

Raportat la modul greșit de individualizare a prevederilor art. 6 din C.E.D.O și încălcarea jurisprudenței naționale privind cuantumul despăgubirilor, a considerat că este incident motivul de recurs de la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, instanța de apel nu a ținut cont de cadrul jurisprudențial general existent, invocând, în acest sens o decizie de speță similar.

A arătat că, în perioada 23.03.2007 - 13.11.2012 a fost supus măsurii de a nu părăsi țara, perioadă în care a trebuit să se supună unor obligații a căror respectare a determinat schimbări importante în viața de zi cu zi. Deși procesul său a durat mai bine de 11 ani, despăgubirile pe care le-a primit nu sunt proporționale cu cele acordate în decizia de speță la care a făcut referire.

A mai menționat că pe perioada urmăririi penale și chiar în timpul desfășurării procesului era nevoit a evita contactul direct sau indirect cu peste 150 de persoane, iar respectarea acestei măsuri era impetuos necesară având în vedere riscul de a fi supus din nou arestării. Pe de altă parte, evitarea unui număr atât de mare de persoane, i-a impus o sarcină epuizantă din punct de vedere mintal și psihologic.

Nu se poate contesta faptul că o durată atât de lungă a unui proces penal care s-a finalizat cu o achitare a avut efecte dezastruoase asupra stării emoționale, fizice și psihice, prin experiențele traumatizante pe care le-a trăit în mod direct începând cu modalitatea în care a fost tratat la momentul la care organele judiciare au descins la domiciliul său, continuând cu condițiile de detenție, modul în care traiul de zi cu zi s-a schimbat radical, starea de sănătate care a avut de suferit urmare a experiențelor negative la care a fost supus, dar și urmare a conștientizării traumelor pe care ceilalți membrii ai familiei le aveau de parcurs.

Deși intimatele au susținut că datorită exercitării dreptului la apărare durata procesului a fost atât de mare, acest lucru este incorect afirmat, pentru că esența unei apărări este de a stabili cele mai bune probe și mijloace de apărare.

A precizat că suferința părinților săi a fost exagerată și a grăbit decesul tatălui său, apoi, din cauza mediatizării procesului penal, recurentul și familia sa au fost excluși din comunitatea din care făceau parte, așa cum declară și martorii; a fost etichetat de către anumite cunoștințe drept "pușcăriașul" și "șantajistul", iar aceste atitudini și manifestări verbale nu dispar ușor, nici măcar după pronunțarea soluției de achitare; au fost evitați de cunoștințe, prieteni, iar această situație s-a extins pe o durată lungă.

Din cauză obligațiilor impuse în sarcina sa, activitatea profesională i-a fost restricționată. Astfel, societățile editoare ale publicațiilor la care lucra au intrat în insolvență, având conturi blocate și aflate sub sechestru penal, contractele de sponsorizare nu s-au mai încheiat, companiile fiind reticente să colaboreze cu ziariști suspicionați de șantaj, încrederea cititorilor în informația transmisă era afectată, furnizorii nu lucrau decât cu plata în avans.

Pe cale de consecință nu și-a mai putut desfășura activitățile de ziarist, întrucât, pe de o parte, acest lucru presupunea întâlniri cu persoane prevăzute în încheierea judecătorului de fond, iar pe de altă parte, cu ocazia perchezițiilor, au fost ridicate actele contabile, lucrările, inclusiv calculatoarele de la societățile care editau ziarele mai sus menționate, fiind imposibilă continuarea activității; tehnica de calcul și autoturismele firmelor editoare ale publicațiilor K.,L., M. si N. au fost înapoiate de către DIICOT în urma hotărârii Tribunalului Brăila doar în 2010, în urma interpelării făcute de senatorul O., ministrului justiției din acea perioadă în urma plângerii făcute la comisia de abuzuri din Parlamentul României de către recurent.

Acest element a făcut ca în acea perioadă de 4 ani societățile să nu poată practic funcționa și să acumuleze datorii enorme; anterior, procurorul P. a refuzat să pună in aplicare decizia definitiva a instanței brăilene; din "dosarul Q. a fost disjuns "dosarul R." soluționat cu achitare; "dosarul S." a fost soluționat cu clasare chiar de către domnul procuror P., dosar în care a fost inculpată și soția sa în afara de toți membrii lotului Gazeta, elemente ce arată o conduită a statului român de represiune severă împotriva presei, menită a distruge personalitatea și încrederea în acești ziariști.

A mai invocat nelegalitatea modului de cuantificare a prejudiciului material rezultat din excluderea cheltuielilor cu onorariile avocațiale și diurna părților prin lipsa motivării excluderii argumentelor sale și aplicarea greșită a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, motive de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Astfel, instanța de apel a exclus acordarea daunelor materiale constând în onorariul avocațial și sumele cheltuite cu deplasările la termenele de judecată, menținând argumentele instanței de fond. Cu toate acestea, prin memoriul de apel, recurentul a depus acte suplimentare în dovedirea acestor sume, cum sunt documentele provenind de la avocat, din care rezultă faptul că sumele s-au achitat în baza contractului de asistență juridică și a facturilor și chitanțelor emise, dar că aceste documente nu se mai regăsesc în contabilitate și în evidența avocaților pentru că obligația de depozitare a acestora este de 5 ani și de la începutul litigiului au trecut mai mult de 15 ani.

Instanța de apel nu a motivat de ce a exclus probațiunea referitoare la acest petit de cerere, având în vedere că a făcut proba acestor cheltuieli realizate, deci și a prejudiciului.

Cu privire la lipsa probațiunii referitoare la cazare și la masă, a menționat faptul că i s-a respins această solicitare, context ce reclamă o încălcare a art. 6 din C.E.D.O., care prevede expres o libertate a probațiunii prejudiciului, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

II.2. Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor:

II.2.1. Motivele de recurs:

Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin cererea de recurs, a solicitat admiterea căii de atac, casarea în parte a deciziei atacate, cu consecința admiterii în totalitate a apelului, modificarea în parte a sentinței apelate, admiterea excepțiilor invocate și a apărărilor pe fondul cauzei și respingerea în totalitate a cererii de chemare în judecată în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

Cu privire la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că instanța de apel, în mod eronat, a soluționat excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, și excepția lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor pentru Statul Român, prin aplicarea greșită a dispozițiilor art. 221 C. civ., art. 224 alin. (1) C. civ. și art. 36 C. proc. civ.

Fiind o acțiune întemeiată pe dispozițiile C. civ., care instituie răspunderea civilă delictuală, este necesar să se analizeze dacă există identitate între persoana chemată în judecată și cea ținută de obligația de despăgubire, respectiv cea care a comis fapta cauzatoare de prejudiciu.

În speță, răpunderea Statului pentru fapta proprie nu poate fi analizată potrivit dreptului comun, întrucât pentru acest tip de raport juridic există norme speciale, derogatorii și, prin urmare, prevalente, în virtutea principiului specialia derogant generalibus.

Potrivit jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție, dispozițiile art. 998-999 C. civ. (art. 1349 și urm. din noul C. civ.) privind răspunderea civilă delictuală, nu pot constitui temei pentru atragerea răspunderii statului pentru erorile judiciare (decizia nr. 422 din 17.01.2006).

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, nu-și poate legitima calitatea procesuală pasivă atunci când se invocă faptul că alte persoane fizice sau juridice ar fi vinovate de producerea unui eventual prejudiciu, în cadrul raportului juridic litigios, urmând a se antrena în mod direct răspunderea civilă delictuală a persoanelor respective, în măsura în care s-ar fi produs un prejudiciu.

În acest context, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 221 C. civ., potrivit cărora:

"Dacă prin lege nu se dispune altfel, persoanele juridice de drept public sunt obligate pentru faptele licite sau ilicite ale organelor lor, în aceleași condiții ca persoanele juridice de drept privat".

Conform art. 224 alin. (1) C. civ., "Dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligațiile organelor, autorităților și instituțiilor publice care sunt persoane juridice și niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligațiile statului".

Instanța de apel nu a invocat nicio prevedere care ar susține posibilitatea tragerii la răspundere a Statului Român în situația invocării art. 1349 și urm. C. civ.. Dacă ar fi validat considerentul instanței, în sensul că Statul Român are calitate procesuală pasivă, ar însemna ca orice subiect de drept să aibă legitimare pasivă în orice cauză în care se invocă art. 1349 și urm. C. civ., întrucât aceste prevederi nu limitează expres persoanele care pot răspunde în acest temei, situație de neconceput prin raportare la dispozițiile art. 221 și art. 224 alin. (1) C. civ.

Prin urmare, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, iar Ministerul Finanțelor nu are calitate de reprezentant al Statului Român, motiv pentru care a solicitat admiterea excepțiilor invocate.

A precizat că reclamantul nu a făcut dovada faptei ilicite a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor și nu poate fi răspunzător în calitate de comitent pentru fapta prepusului, în condițiile în care procurorii care au instrumentat cauză penală ce l-a vizat pe reclamant, nu au calitate de prepuși ai acestuia (a se vedea decizia nr. 1051/22.03.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Așadar, nu poate fi atrasă răspunderea civila delictuală a Statului Român de vreme ce nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale pentru a stabili în sarcina acestuia obligația de acordare a despăgubirilor pentru daune morale și materiale în favoarea reclamantului.

Deși instanța de apel a reținut, la pagina 5 paragraful 2 din decizia recurată, că "nu este posibilă antrenarea răspunderii statului pe tărâmul dreptului comun al răspunderii civile delictuale, reglementat de art. 1349, art. 1357-1380 C. civ..", iar prima instanța, în mod judicios, a admis excepția inadmisibilității invocată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor (pagina 4 ultimul paragraf), a menținut obligarea Statului Român la plata daunelor morale, chiar a majorat cuantumul acestora, de la 15.000 euro la 20.000 euro prin admiterea, în mod nelegal, a apelului formulat de reclamant, și la plata daunelor materiale în cuantum de 8.140 RON, fără să motiveze aceste aspecte care au fost invocate și prin apelul formulat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În speță, față de apelul declarat în cauză de către Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, sub aspectul acordării daunelor morale și materiale, instanța de apel nu a analizat în considerentele hotărârii argumentele prezentate de recurent nici în ceea ce privește cuantumul acordat.

Acordarea acestor sume este nelegală în condițiile în care a fost admisă excepția inadmisibilității acțiunii întemeiată pe art. 1349 și art. 1373 C. civ.

Referitor la daunele morale în cuantum de 20.000 euro pentru durata nejustificat de lungă a procesului, cuantumul acordat de instanța de apel este exagerat.

Cu privire la durata procedurii așa cum se arată și în cauza Reiner și alții împotriva României, natura rezonabilă se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența Curții Europene, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente.

Așadar, analiza caracterului rezonabil al termenului, trebuie să se realizeze în concreto, prin raportare la circumstanțele speciale ale fiecărei cauze, folosind criteriile reținute de către Curtea Europeană: natura cauzei, importanța pe care aceasta o prezintă pentru reclamant, complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului, care trebuie să facă dovada faptului că a depus toate diligentele necesare în vederea derulării normale a procedurilor, precum și comportamentul autorităților.

În speță, procesul penal s-a derulat pe o perioada de 11 ani, 1 lună și 20 de zile, iar acordarea daunelor morale în cuantum de 20.000 euro este exagerată prin raportare la jurisprudența C.E.D.O. și cea națională (cauza Vlad c. României), unde Curtea Europeană a acordat sumele de 3.600 euro pentru o durată a procedurilor de 12 ani, 2 luni și 6 zile; 7.000 euro pentru o durată a procedurilor de 16 ani; 2.340 euro pentru o durată a procedurilor de 9 ani; instanța națională a acordat 6.000 euro cu titlu de prejudiciu moral pentru durata procedurilor penale de peste 17 ani; 5.000 euro pentru 8 ani și 7 luni (decizia civilă nr. 1010/12.05.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, decizia civilă 911/03.10.2018 a Curții de Apel Oradea).

În ceea ce privește daune materiale, în mod nejustificat, au fost acordate doar prin raportare la susținerile reclamantului și la declarația martorului, referitor la cheltuielile de deplasare, fără a exista înscrisuri doveditoare în acest sens. Curtea Europeană a Drepturilor Omului relevă faptul că partea trebuia să dovedească sumele solicitate, însă, chiar și atunci când partea nu dezvoltă cererea, nu detaliază, instanța trebuia să ia în calcul înscrisurile de la dosar.

Așadar, acordarea daunelor materiale pentru cheltuielile de transport sunt nelegale și nejustificate.

A precizat că soluția instanței de apel este nelegală și în ceea ce privește respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune având ca obiect daune morale și materiale pentru durata excesivă a procesului, sub acest aspect instanța făcând o aplicare greșită a dispozițiilor art. 2528 și art. 2517 C. civ.

În speță, de la data de 24.03.2007, când Curtea de Apel Galați a respins recursul declarat de DIICOT, prin încheierea din 24.03.2007, menținând încheierea din 23.03.2007 a Tribunalului Brăila, prin care reclamantul a fost pus în libertate, a fost depășit termenul de 3 ani prevăzut de art. 2517 C. civ.

Cu privire la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin raportare la excepția inadmisibilității, a arătat că aceasta nu a fost analizată de către instanța de apel așa cum a fost invocată de către pârât, adică în ceea ce privește solicitarea din primul petit al acțiunii, respectiv acordarea de daune morale și daune materiale cu titlu de despăgubiri pentru durata îndelungată a procesului penal, petit întemeiat pe dispozițiile art. 1349 C. civ., nu pentru arestare nelegală în perioada 30.10.2006-23.03.2007, în temeiul răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1349 și art. 1373 C. civ.

II.3. Apărările formulate în cauză:

II.3.1. Întâmpinarea:

La data de 01 noiembrie 2023, prin poștă electronică, în termen legal, recurentul-reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului formulat de Statul Român, ca fiind în parte nul, raportat la criticile din pagina 4 și 5 din motivele de recurs, iar în subsidiar, respingerea căii de atac, ca fiind netemeinică și nelegală, cu obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată prelejuite de prezența speță.

Referitor la nulitatea parțială a recursului, prin raportare la cuantumul exagerat al despăgubirilor, a precizat că acestea sunt identice cu cele din apelul formulat de către recurent și nu se subsumează prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pe fondul recursului, în combaterea celor invocate de către partea adversă, a reiterat unele aspecte dintre cele expuse în cadrul recursului declarat de reclamant împotriva aceleași decizii.

La data de 30 octombrie 2023, prin poștă, în termen legal, recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a depus întâmpinare, prin care a solicitat, respingerea recursului declarat de reclamant, ca nefondat.

A arătat că, în mod corect, a reținut instanța de apel, nu este posibilă antrenarea răspunderii statului pe tărâmul dreptului comun al răspunderii civile delictuale, reglementat de art. 1349, art. 1357-1380 C. civ., iar prima instanță, în mod judicios, a admis excepția inadmisibilității invocată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

În ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune pentru daunele materiale cauzate de angajarea răspunderii administratorului, termenul de prescripție general de 3 ani a început să curgă la data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 369/2014, pronunțate de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2009, prin care s-a angajat răspunderea administratorului A., dată anterioară momentului 25 martie 2014, când hotărârea a fost publicată în BPI, astfel ca excepția prescripției dreptului material este temeinica.

Referitor la excepția prescripției dreptului material al petitului privind acordarea daunelor morale ca urmare a arestării injuste soluția dată de instanța de apel este temeinică și legală.

Dispozițiile art. 539 alin. (1) C. proc. pen., prevăd că are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate, în conformitate cu art. 541 alin. (2) C. proc. pen., acțiunea poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată, precum și a ordonanței sau încheierilor organelor judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate.

Prin decizia pronunțată într-un recurs în interesul legii nr. 15/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că nelegalitatea măsurii preventive privative de libertate trebuie să fie constatată explicit prin actele jurisdicționale prevăzute în cuprinsul acestuia, iar hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăși, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate.

Prin Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 12 mai 2021, Curtea Constituțională a constatat că soluția legislativă din cuprinsul art. 539 C. proc. pen., care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., sau achitare este neconstituțională, întrucât încalcă art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) și art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție.

Prin decizia nr. 1/16.01.2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a statuat că, în interpretarea și aplicarea prevederilor art. 539 C. proc. pen., față de efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluție definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu deciz