ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 681/2021

Ședința publică din data de 31 martie 2021

Deliberând asupra recursului civil de față și văzând dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalul Cluj, secția I civilă la data de 18 iunie 2014, sub nr. x/2014, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții S.C. B. S.A., C., D., E., F. și G., solicitând instanței, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâților, în solidar, la plata următoarelor despăgubiri: suma de 20 000 RON, cu titlu de daune materiale, constând în cheltuieli efectuate în legătură cu spitalizarea, tratamentul, medicația, consultațiile, investigațiile și recuperările medicale, deplasările la spital, alimentație de regim; 245.900 dolari americani, reprezentând costul a 10 sesiuni de recuperare la clinica H. din Statele Unite ale Americii; suma de 724 RON, cu titlu de despăgubiri periodice, lunare, de la momentul producerii accidentului de muncă, precum și echivalentul în RON al sumei de 300.000 euro, cu titlu de daune morale; cu obligarea pârâților, în solidar, la suportarea cheltuielilor de judecată.

Pârâtul G. a formulat cerere de chemare în garanție a S.C. I. S.A., în calitate de asigurător, solicitând ca, în ipoteza admiterii acțiunii, să fie obligată chemata în garanție să achite prejudiciul, în limita dispusă de instanță, cu titlu de sumă asigurată.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul G. a solicitat respingerea acțiunii introductive, iar, pe cale de excepție, a invocat prescripția acțiunii introductive, arătând că, potrivit art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, în materie de drepturi de creanță, termenul general de prescripție este de 3 ani.

La data de 31 iulie 2014, pârâta S.C. B. S.A. a formulat cerere de chemare în garanție a S.C. I. S.A., solicitând ca, în ipoteza admiterii acțiunii introductive, să fie obligată chemata în garanție să achite prejudiciul, în limita dispusă de instanță, cu titlu de sumă asigurată.

Prin întâmpinarea formulată de pârâta S.C. B. S.A. s-a solicitat, raportat la art. 6 alin. (4) și art. 2539 alin. (2) C. civ., admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, și, pe cale de consecință, respingerea cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă.

Pârâtul C. a formulat cerere de chemare în garanție a S.C. I. S.A., solicitând instanței ca, în ipoteza admiterii acțiunii introductive, să oblige chemata în garanție să achite prejudiciul, în limita dispusă de instanță, cu titlu de sumă asigurată.

Prin întâmpinarea formulată de pârâtul C., acesta a arătat că susține poziția societății S.C. B. S.A., invocând aceleași aspecte din cuprinsul întâmpinării societății.

La data de 31 iulie 2014, pârâtul D. a formulat cerere de chemare în garanție a S.C. I..

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul D. a invocat aspecte identice cu cele din întâmpinarea societății pârâte.

La data de 25 septembrie 2014, reclamantul a depus cerere de precizare a acțiunii introductive, prin care a înțeles să își majoreze cuantumul daunelor morale la 1.000.000 euro.

Prin întâmpinarea formulată la data de 14 octombrie 2014, chemata în garanție S.C. I. S.A. a solicitat, în principal, admiterea excepției necompetenței materiale a Tribunalului Cluj, cu consecința declinării competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

În subsidiar, în măsura în care instanța ar considera că litigiul este unul de muncă, și nu unul cu profesioniști, a invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție, formulată într-un litigiu de muncă, cu consecința respingerii, în principiu, a cererilor formulate de pârâți împotriva S.C. I. S.A..

În situația în care instanța va respinge excepția inadmisibilității, ori aceasta va rămâne fără obiect, a arătat că nu se opune admiterii în principiu a cererii de chemare în garanție formulată de către societatea S.C. B. S.A., însă a solicitat respingerea ei, în temeiul excepțiilor invocate, sau, pe fond.

În situația în care instanța va admite în principiu cererea de chemare în garanție, a arătat că susține poziția procesuală din întâmpinarea depusă de pârâta S.C. B. S.A., în măsura în care nu contrazice apărările sale și a solicitat admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, în ceea ce privește cererea de chemare în judecată, aceasta fiind formulată după împlinirea termenului de 3 ani, cu consecința respingerii, ca rămasă fără obiect, a cererii de chemare în garanție. În subsidiar, a solicitat respingerea, pe fond, a cererii de chemare în judecată, cu consecința respingerii, ca rămasă fără obiect, a cererii de chemare în garanție.

Prin sentința civilă nr. 87/2015 din 11 februarie 2015, Tribunalul Cluj, secția civilă a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată, formulată de reclamantul A., în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Prin sentința civilă nr. 1636 din 3 iunie 2015, Tribunalul Specializat Cluj a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în favoarea Tribunalului Cluj.

Constatându-se ivit conflictul negativ de competență s-a dispus trimiterea cauzei, pentru soluționarea conflictului, Curții de Apel Cluj.

Prin sentința civilă nr. 87 din 23 noiembrie 2015, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a stabilit competența de soluționare a cererii de chemare în judecată, formulată de reclamantul A., în favoarea Tribunalului Cluj.

Prin încheierea din 20 aprilie 2016, Tribunalul Cluj, raportat la dispozițiile art. 29 lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013, a respins excepția netimbrării acțiunii.

A admis în principiu cererea de chemare în garanție a asigurătorului S.C. I. S.A., doar din perspectiva pârâtei S.C. B. S.A., iar pentru persoanele fizice pârâte, C., D. și G., care au formulat cereri de chemare în garanție, a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în garanție, în raport de dispozițiile art. 64 alin. (4) și următoarele C. proc. civ.

La data de 17 mai 2016, pârâta S.C. B. S.A. a depus la dosar certificatul de deces al pârâtului D..

Prin cererea depusă la 6 septembrie 2016, reclamantul A. a solicitat introducerea în cauză a moștenitorilor pârâtului D., respectiv J., în calitate de soție supraviețuitoare, K., L. și M., în calitate de fii ai defunctului pârât.

Prin încheierea de ședință din 7 septembrie 2016, Tribunalul Cluj, secția civilă a dispus introducerea în cauză a moștenitorilor pârâtului D., astfel cum au fost indicați de către reclamant.

Prin încheierea civilă nr. 53 din 3 februarie 2017, Tribunalul Cluj, secția civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului A..

Prin precizarea de acțiune formulată la 20 noiembrie 2018, reclamantul a solicitat modificarea cuantumului pensiei lunare solicitate prin acțiunea introductivă, de la 724 RON la 2824 RON, și suma de 2025 RON de 5 ori pe an.

Prin încheierea de ședință din data de 23 noiembrie 2018, Tribunalul Cluj, secția civilă a introdus în cauză, moștenitorii defunctului pârât G., respectiv N. și O., în calitate de fii, și P., soție supraviețuitoare.

Prin sentința civilă nr. 54 din 01 februarie 2019, Tribunalul Cluj, secția civilă a admis, în parte, acțiunea civilă precizată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții S.C. B. S.A., C., J., în calitate de soție supraviețuitoare a pârâtului D., K., L., M., în calitate de descendenți ai pârâtului D., E., F., P., N., O., în calitate de moștenitori ai defunctului-pârât G., și pe cale de consecință, au fost obligați pârâții, în solidar, la plata în favoarea reclamantului A. a sumei de 100.000 euro, cu titlu de daune morale și, a sumei de 20.000 RON, cu titlu de daune materiale; au fost respinse, în rest, pretențiile reclamantului; a respins cererea de chemare în garanție a S.C. I. S.A., formulată de către pârâta S.C. B. S.A.; au fost obligați pârâții, în solidar, la plata, în favoarea reclamantului A., a sumei de 250 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, reprezentând onorariul de avocat.

Prin decizia civilă nr. 287/A/18 decembrie 2019, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis, în parte, apelul declarat de reclamantul A., împotriva sentinței civile nr. 54/01.02.2019, pronunțată de Tribunalul Cluj, secția Civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâții, în solidar, la plata, în favoarea reclamantului A., a sumei de 400.000 euro, în echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății, cu titlu de daune morale, în loc de suma de 100.000 euro, cu același titlu; a obligat pârâții, în solidar, la plata, în favoarea reclamantului A., a unor sume cu titlu de prestații periodice, respectiv a sumei de câte 2.824 RON lunar, pe toată durata vieții reclamantului și a sumei de câte 2.025 RON de 5 ori pe an, pe toată durata vieții reclamantului, sume necesare pentru tratamentul continuu al reclamantului; a păstrat restul dispozițiilor sentinței apelate; a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâții S.C. B. S.A., F., C., P., O. Și N., aceștia din urma în calitate de moștenitori după G., împotriva aceleiași sentințe, și a obligat pârâții, în solidar, la plata sumei de 3.000 RON, în favoarea reclamantului A., cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 287/A/18 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, au declarat recurs pârâții S.C. B. S.A., C., F., P. - precum și pârâta E..

Recursul depus de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A.:

Prin cererea de recurs, întemeiată, pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. a solicitat admiterea recursului, casarea, în totalitate, a deciziei atacate, respectiv a sentinței nr. 54 din 1 februarie 2019, a încheierii civile nr. 53 din 3 februarie 2017 și a încheierii civile din 20 aprilie 2016, toate pronunțate de Tribunalul Cluj, și trimiterea cauzei, spre rejudecare, în fond, Tribunalului Cluj, urmând a se dispune, în principal, anularea acțiunii precizate, ca fiind netimbrată, în secundar, respingerea acțiunii precizate, ca fiind prescrisă; în terțiar, respingerea acțiunii precizate, ca nefondată, și, în cuaternar, în cazul admiterii acțiunii precizate, admiterea cererii de chemare în garanție a intimatei-pârâte S.C. I. S.A..

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-pârâtă a invocat aplicarea greșită a prevederilor art. 29 lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

Recurenta-pârâtă a făcut referire la Decizia nr. 387/27.05.2015 a Curții Constituționale care, în analiza constituționalității prevederii legale anterior menționate, a stabilit că esențială este existența unei cauze penale, mai precis a unei cauze în care s-a pus în mișcare acțiunea penală de către procuror, prin ordonanță, în baza art. 309 C. proc. pen., când acesta constată că există probe din care rezultă că o persoană a săvârșit o infracțiune și nu subzistă vreunul din cazurile de împiedicare prevăzute de art. 16 alin. (1) C. proc. pen., fostul art. 10 din vechea reglementare procesual penală.

În speță, Tribunalul Cluj, prin decizia penală nr. 594/R/21.12.2011, pronunțată în dosarul nr. x/2011, a statuat, în mod definitiv, cu privire la caracterul principal al motivului de stingere a acțiunii penale, respectiv prescripția răspunderii penale în raport de art. 10 lit. d) din vechea reglementare procesual penală.

Recurenta-pârâtă a opinat că reținerea inexistenței unei acțiuni penale conduce la inexistența cauzei penale, care este condiție sine qua non pentru aplicarea prevederilor art. 29 lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013, prin prisma și în înțelesul Deciziei nr. 387/27.05.2015 a Curții Constituționale.

Prin urmare, a arătat că, în mod greșit, reclamantul a fost scutit de la plata taxei judiciare de timbru aferente pretențiilor sale, fiind aplicate greșit prevederile art. 29 lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013, iar prima instanță nu a fost învestită, în mod legal, cu judecarea cauzei, ceea ce atrage necesitatea invalidării hotărârilor pronunțate în dosarul de față.

În continuare, recurenta-pârâtă a invocat încălcarea dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea; în cauză, reclamantul nu s-a constituit parte civilă în dosarul penal, în termen de 3 ani de la momentul producerii accidentului din 19 iulie 2005, împotriva societății pârâte sau a antecesoarei sale, deși cunoștea de la început persoanele pe care le considera responsabile cu producerea prejudiciului, iar cercetarea penală nu i-a furnizat nicio informație cu caracter de noutate, relevantă cu privire la identitatea eventualelor persoane responsabile.

A mai arătat că, în susținerea pretențiilor sale, reclamantul a invocat prevederile art. 18 din Legea nr. 90/1996, astfel că prerogativa atragerii răspunderii civile a societății exista și ținea în mod exclusiv de voința reclamantului, respectiv a petentului din plângerea penală.

Prin urmare, recurenta-pârâtă a susținut că dreptul reclamantului de a invoca pretenții împotriva pârâților s-a prescris în cursul anului 2008, iar cererea de chemare în judecată formulată în anul 2014 este tardivă.

Pe de altă parte, în ipoteza în care instanța va aprecia că reclamantul nu avea obligația de a formula pretențiile în termen de 3 ani de la data producerii accidentului, recurenta-pârâtă a opinat că reclamantul avea obligația să formuleze acțiunea în termen de 3 ani de la momentul emiterii rezoluției de clasare a prim procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Turda din data de 14.04.2011, pronunțată în dosarul nr. x/2008, prin care s-a stabilit intervenția prescrierii răspunderii penale a eventualelor persoane vinovate pentru producerea accidentului.

O altă critică a recurentei-pârâte a fost cea privind aplicarea greșită a prevederilor art. 1000 alin. (3) din C. civ. de la 1864, arătând că, la fila x, pct. 1.1. din Procesul-verbal de cercetare încheiat de I.T.M. Cluj, sub nr. x/17.01.2006 - necontestat de părți - s-a reținut ignorarea de către reclamant a pericolului staționării în preajma calupului, ceea ce contravine art. 19 din Legea nr. 90/1996, republicată, iar din declarațiile martorilor, a reieșit conduita neconformă a reclamantului A. în momentul producerii accidentului, însă nicio instanță nu a analizat culpa reclamantului.

În opinia recurentei-pârâte, din această perspectivă, se impunea a se stabili în ce măsură culpa reclamantului este de natură a înlătura răspunderea oricăror alte persoane, implicit a societății, cu privire la producerea prejudiciului și, în al doilea rând, în ipoteza reținerii culpei altor persoane și, implicit, a societății pârâte, să se stabilească care este modalitatea de cuantificare și care este procentul de culpă al fiecăruia.

În continuare, recurenta-pârâtă a invocat încălcarea principiului judecării în echitate, prevăzut de art. 5 alin. (3) C. proc. civ., prin stabilirea unor daune morale în cuantum de 400.000 euro în favoarea reclamantului A., din perspectiva caracterului exorbitant al sumei acordate, dar și raportat la suma acordată de instanța de fond.

La 28 ianuarie 2020, prin poștă, recurenta-pârâtă a transmis o cerere de completare a motivelor de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în totalitate a deciziei atacate, respectiv a sentinței civile nr. 54 din 01 februarie 2019, a încheierii civile nr. 53 din 03 februarie 2017 și a încheierii civile pronunțate la data de 20 aprilie2016, pronunțate de Tribunalul Cluj și trimiterea cauzei, în principal, Tribunalului Cluj, secția mixtă de contencios administrativ, conflicte de muncă și asigurări sociale, spre rejudecare; solicitând a se dispune, pe cale de excepție, respingerea acțiunii precizate, ca prescrisă, iar pe fond, respingerea acțiunii precizate, ca nefondată; în subsidiar, Tribunalului Cluj, secția civilă, spre rejudecare, solicitând a se dispune, pe cale de excepție, anularea acțiunii precizate, ca netimbrată, iar, în subsidiar, respingerea acțiunii precizate, ca prescrisă; pe fond, a solicitat respingerea acțiunii precizate, ca nefondată, iar în cazul admiterii acesteia, admiterea cererii de chemare în garanție a intimatei- pârâte S.C. I. S.A..

În susținerea acestei cereri completatoare, recurenta-pârâtă a învederat că potrivit dispozițiilor art. 269 din Codul muncii, în vigoare la data promovării acțiunii ce face obiectul prezentei cauze, judecarea conflictelor de muncă este de competenta instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii, iar cererile se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul, iar potrivit art. 55 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, completul pentru soluționare, în primă instanță, a cauzelor privind conflictele de muncă și asigurări sociale se constituie din 2 judecători și 2 asistenți judiciari.

A mai arătat că normele care reglementează competența funcțională a instanțelor judecătorești, în speță a Tribunalului Cluj, sunt de ordine publică, întrucât privesc ordinea de drept și administrarea justiției, motiv pentru care, având în vedere și prevederile art. 130 coroborat cu art. 136 C. proc. civ., problema competenței funcționale se impune a fi analizată cu prioritate, încălcarea acesteia atrăgând după sine casarea în totalitate a hotărârilor judecătorești pronunțate în cauză.

Curtea de Apel Cluj-Napoca, prin regulator de competență, a tranșat parțial problema competenței instanței judecătorești menite a soluționa prezenta cauză, această instanță statuând însă doar cu privire la natura civilă a cauzei, în raport cu una comercială, astfel cum a susținut asigurătorul introdus în cauză, fără a se avea în vedere natura de litigiu de dreptul muncii a acesteia.

Astfel, normele speciale care reglementează procedura de soluționare a litigiilor derivând din raporturile de muncă nu s-au aplicat, prezenta cauză fiind soluționată pe baza normelor procesuale de drept comun.

Concluzionând, recurenta-pârâtă a învederat că litigiul de față se impune a fi tranșat de Tribunalul Cluj, secția mixtă de contencios administrativ, conflicte de muncă și asigurări sociale, cu aplicarea normelor speciale de procedură, respectiv incidența căilor de atac speciale, motiv pentru care a solicitat, în principal, admiterea excepției necompetenței instanțelor care s-au pronunțat în cauză și trimiterea acesteia spre rejudecare instanței competente anterior indicate.

Recursul depus de recurentul-pârât C.:

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 și pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât C. a solicitat admiterea recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 287/A din 18 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, și rejudecând pe fond cauza, să se dispună casarea sentinței civile nr. 54 din 1 februarie 2019.

În principal, recurentul-pârât a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., admiterea excepției necompetenței materiale a instanțelor de drept civil în judecarea prezentei cauzei, casarea hotărârii atacate cu consecința trimiterii cauzei, spre rejudecare, la instanța de fond, respectiv Tribunalul Cluj, secția specializată de dreptul muncii, iar, în subsidiar, în ipoteza în care se va respinge excepția necompetenței materiale a instanțelor civile, a solicitat admiterea recursului cu consecința casării deciziei civile nr. 287/A/2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj și, rejudecând cauza, a solicitat admiterea apelului declarat de pârât împotriva sentinței civile nr. 54 din 1 februarie 2019 și respingerea apelului declarat de reclamantul A..

Recurentul-pârât a solicitat, pe cale de excepție, admiterea excepției netimbrării, iar ipoteza în care instanța va respinge această excepție, a solicitat admiterea recursului și, în rejudecare, admiterea apelului, cu consecința respingerii acțiunii introductive, ca urmare a admiterii excepției prescripției dreptului reclamantului la acțiune; pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii, ca netemeinică și nelegală.

În ipoteza admiterii acțiunii reclamantului, recurentul-pârât C. a solicitat obligarea chematului în garanție - societatea de asigurări, la plata sumelor stabilite de către instanță.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că decizia Curții de Apel Cluj, secția I civilă și sentința Tribunalului Cluj, secția civilă sunt pronunțate de instanțe necompetente material, instanțele competente fiind cele de dreptul muncii, iar procedura de urmat este procedura specială, prevăzută de Codul Muncii, ceea ce determină casarea hotărârii atacate cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de fond, competentă material, respectiv la Tribunalul Cluj, secția litigii de muncă.

În argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 29 lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

În mod greșit, instanța de fond și cea din apel au respins excepția netimbrării, iar remediul este casarea hotărârii, cu consecința trimiterii cauzei, spre rejudecare, la instanța de fond, în vederea stabilirii taxei judiciare de timbru.

Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune, recurentul-pârât a arătat că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, respectiv, dreptul la acțiune pentru repararea pagubei pricinuite prin săvârșirea faptei ilicite a început să curgă la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască atât păgubitul, cât și pe cel care răspunde de ea; în cauză, dreptul la acțiune s-a născut la 19 iulie 2005, iar reclamantul a introdus acțiunea la mai bine de 9 ani de la data producerii accidentului, deși termenul de 3 ani s-a împlinit la 20 iulie 2008.

A mai arătat că prin depunerea plângerii penale împotriva sa, reclamantul știa cine se face vinovat de săvârșirea faptei, însă nu s-a constituit parte civilă.

Recurentul-pârât a susținut că sentința și decizia atacate încalcă dispozițiile art. 16 din Noul C. civ., în sensul că, prin acțiune, trebuia stabilit în ce constă vinovăția pârâtului, precum și dispozițiile art. 1 din Legea nr. 346/2002 care prevăd că asigurarea pentru accidente de muncă și boli profesionale reprezintă o asigurare de persoane, ce face parte din sistemul de asigurări sociale și care este garantată de stat, iar societatea pârâtă a achitat toate obligațiile cu privire la asigurările sociale, astfel că aceste daune trebuiau limitate la ceea ce a stabilit legiuitorul.

Sub aspectul aplicării legii civile în timp, recurentul-pârât a susținut că, în mod corect, reclamantul a arătat că sunt aplicabile prevederile art. 998-999 din C. civ. de la 1864, în vigoare la data nașterii raportului juridic, respectiv la 19 iulie 2005, dată la care erau în vigoare și prevederile Decretului lege nr. 167/1958, cu privire la prescripția extinctivă.

Cu privire la cadrul procesual, recurentul-pârât a susținut că, în mod greșit, instanța de fond a respins pretențiile pârâților și ale societății pârâte împotriva societății de asigurări, întrucât potrivit art. 974 C. civ. de la 1864, față de societate, indirect, pârâții au calitatea de creditori.

Pe fondul cauzei, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului și, în rejudecare, admiterea apelului și respingerea acțiunii ca nefondată, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale; la paginile 19-23, recurentul a prezentat aspecte cu privire la fondul cauzei și la probele administrate în speță.

Recursul depus de recurentul-pârât F.:

Prin cererea de recurs, neîntemeiată în drept, recurentul-pârât F. a solicitat schimbarea, în tot, a deciziei civile nr. 287/A din 18 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă și respingerea apelului declarat de reclamantul A., ca fiind netemeinic și nelegal.

Prin cererea de recurs, recurentul-pârât a susținut că, potrivit materialului probator administrat, în mod corect, parchetul a reținut că, în cauză, doar prejudiciul suferit de reclamant a fost dovedit, nu și fapta ilicită a pârâtului, vinovăția acestuia și raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu.

Referitor la daunele morale în cuantum de 400.000 euro acordate reclamantului de către instanța de apel, recurentul-pârât a considerat că reprezintă o îmbogățire fără justă cauză a reclamantului.

La 14 mai 2020, recurentul-pârât a depus o completare a motivelor de recurs, prin care a prezentat aspecte cu privire la situația de fapt a litigiului.

Recursul depus de recurenții-pârâți P., N., O., succesori ai defunctului pârât G.:

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 și pct. 8 C. proc. civ., recurenții-pârâți au solicitat admiterea recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 287/A din 18 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, și rejudecând pe fond cauza, să se dispună casarea sentinței civile nr. 54 din 1 februarie 2019.

În principal, recurenții-pârâți au solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., admiterea excepției necompetenței materiale a instanțelor de drept civil în judecarea prezentei cauzei, casarea hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de fond, respectiv Tribunalul București, secția specializată de dreptul muncii, iar, în subsidiar, în ipoteza în care se va respinge excepția necompetenței materiale a instanțelor civile, au solicitat admiterea recursului, cu consecința casării deciziei civile nr. 287/A/2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj și, rejudecând cauza, au solicitat admiterea apelului declarat de pârâți împotriva sentinței civile nr. 54 din 1 februarie 2019 și respingerea apelului declarat de reclamantul A..

Recurenții-pârâți au solicitat, pe cale de excepție, admiterea excepției netimbrării, iar ipoteza în care instanța va respinge această excepție, au solicitat admiterea recursului și, în rejudecare, admiterea apelului, cu consecința respingerii acțiunii introductive, ca urmare a admiterii excepției prescripției dreptului reclamantului la acțiune.

De asemenea, recurenții-pârâți au solicitat admiterea excepției privind lipsa calității procesuale pasive a acestora, considerând că răspunderea profesională, fiind exclusiv a defunctului G., nu poate fi transmisă moștenitorilor; pe fondul cauzei, au solicitat respingerea acțiunii, ca netemeinică și nelegală.

În ipoteza admiterii acțiunii reclamantului, recurenții-pârâți au solicitat obligarea chematului în garanție - societatea de asigurări, la plata sumelor stabilite de către instanță.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurenții-pârâți au arătat că decizia Curții de Apel Cluj, secția I civilă și sentința Tribunalului Cluj, secția civilă sunt pronunțate de instanțe necompetente material, instanțele competente fiind cele de dreptul muncii, iar procedura de urmat, în cazul judecării prezentei cauze, este procedura specială prevăzuta de Codul Muncii, ceea ce determină casarea hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei, spre rejudecare, la instanța de fond, competentă material, respectiv la Tribunalul Cluj, secția litigii de muncă.

În argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-pârâți au susținut că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 29 lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

În mod greșit, instanța de fond și cea din apel au respins excepția netimbrării, iar remediul în acest caz este casarea hotărârii, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de fond, în vederea stabilirii taxei judiciare de timbru.

Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune, recurenții-pârâți au arătat că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Astfel dreptul la acțiune pentru repararea pagubei pricinuite prin săvârșirea faptei ilicite a început să curgă la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască atât făptuitorul, cât și pe cel care răspunde de ea; în cauză, dreptul la acțiune s-a născut la 19 iulie 2005, iar reclamantul a introdus acțiunea la mai bine de 9 ani de la data producerii accidentului, deși termenul de 3 ani s-a împlinit la 20 iulie 2008.

Au mai arătat că, prin depunerea plângerii penale împotriva pârâtului defunct, reclamantul știa cine se face vinovat de săvârșirea faptei, însă nu s-a constituit parte civilă.

Recurenții-pârâți au susținut că sentința și decizia atacate încalcă dispozițiile art. 16 din Noul C. civ., în sensul că, prin acțiune, trebuia stabilit în ce constă vinovăția pârâtului, precum și dispozițiile art. 1 din Legea nr. 346/2002 care prevăd că asigurarea pentru accidente de muncă și boli profesionale reprezintă o asigurare de persoane, ce face parte din sistemul de asigurări sociale, și care este garantată de stat, iar societatea pârâtă a achitat toate obligațiile cu privire la asigurările sociale, astfel că aceste daune trebuiau limitate la ceea ce a stabilit legiuitorul.

Sub aspectul aplicării legii civile în timp, recurenții-pârâți au susținut că, în mod corect, reclamantul a arătat că sunt aplicabile prevederile art. 998-999 din C. civ. de la 1864, în vigoare la data nașterii raportului juridic, respectiv la 19 iulie 2005, dată la care erau în vigoare și prevederile Decretului lege nr. 167/1958, cu privire la prescripția extinctivă.

Cu privire la cadrul procesual, recurenții-pârâți au arătat că au calitatea de moștenitori ai pârâtului decedat G., iar răspunderea acestuia a fost una personală, derivată din proceduri de dreptul muncii sau penale; întrucât răspunderea penală este una personală, înseamnă că moștenitorii defunctului nu au calitate procesuală pasivă în cauză.

Au mai susținut că, în mod greșit, instanța de fond a respins pretențiile pârâților și ale societății pârâte împotriva societății de asigurări, întrucât, potrivit art. 974 C. civ. de la 1864, față de societate, pârâții, indirect, au calitatea de creditori.

Cu privire la competența instanțelor civile în soluționarea prezentului litigiu, recurenții-pârâți au învederat că excepția necompetenței instanțelor civile este o excepție de ordine publică, care poate fi ridicată oricând, chiar și în fața instanței de recurs, iar acțiunea trebuia judecată în baza normelor speciale de dreptul muncii, și nu în temeiul dreptului comun.

Pe fondul cauzei, recurenții-pârâți au solicitat admiterea recursului și, în rejudecare, admiterea apelului și respingerea acțiunii ca nefondată, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale; la filele x au prezentat aspecte cu privire la fondul cauzei și la probele administrate în speță.

Recursul depus de recurenta-pârâtă E.:

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 5 și pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat repunerea în termenul de declarare a recursului, potrivit art. 186 alin. (2) C. proc. civ. coroborat cu prevederile art. 485 alin. (1) din același act normativ, și admiterea recursului, casarea în totalitate a deciziei recurate, respectiv a sentinței civile nr. 54/01.02.2019, a încheierii civile nr. 53/03.02.2017 și a încheierii civile din 20.04.2016, pronunțate de Tribunalul Cluj, și trimiterea cauzei, în principal, Tribunalului Cluj, secția mixtă de contencios administrativ, conflicte de muncă și asigurări sociale, spre rejudecare, în baza prevederilor art. 497 teza I C. proc. civ., solicitând a se dispune, pe cale de excepție, respingerea acțiunii precizate ca fiind prescrisă; iar, pe fond, respingerea acțiunii precizate, ca nefondată; în subsidiar, trimiterea cauzei Tribunalului Cluj, secția civilă, spre rejudecare, în baza prevederilor art. 497 teza a II-a C. proc. civ., solicitând a se dispune, pe cale de excepție, anularea acțiunii precizate, ca netimbrată, iar, în subsidiar, respingerea acțiunii precizate, ca prescrisă; iar, pe fond, respingerea acțiunii precizate, ca nefondată, iar, în cazul admiterii acesteia, admiterea cererii de chemare în garanție a intimatei-pârâte S.C. I. S.A..

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a învederat că, la prima instanță, procedura de citare a fost viciată, fiind realizată la adresa din Bamberg (Landul Bavaria), în condițiile în care ea domiciliază, din anul 2009, în localitatea Homburg (Landul Saariand), iar reclamantul nu a efectuat minime demersuri în vederea aflării adresei sale, instanța de fond mulțumindu-se cu numirea unui curator special, care să îi reprezinte interesele.

În schimb, în faza judecării apelului, procedura de citare a fost și mai grav încălcată, întrucât nu a fost numit un curator, iar interesele sale procesuale nu au fost reprezentate nici măcar formal, fiind încălcat dreptul fundamental la apărare.

În aceste condiții, recurenta a arătat că toate de actele procesuale întocmite în lipsa citării sale, sunt lovite de nulitate absolută, fiind aplicabile prevederile art. 176 lit. b) și art. 178 C. proc. civ., sens în care se impune casarea deciziei curții de Apel Cluj-Napoca, respectiv a sentinței Tribunalului Cluj, cu consecința anulării tuturor actelor de judecată, urmând a fi reluată judecata de primă instanță, în baza prevederilor art. 501 alin. (2) C. proc. civ.

În continuare, argumentele susținute de recurenta-pârâtă, în dezvoltarea motivelor de recurs fondate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 și pct. 8 C. proc. civ., sunt identice cu motivele invocate prin cererea de recurs de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A., astfel încât nu se impune a fi reiterate.

La data de 15 aprilie 2020, recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursurilor formulate de pârâții C., F., P., N. și O..

La data de 15 aprilie 2020, intimata S.C. I. S.A. a depus întâmpinare la cererile de recurs formulate în cauză, prin care a solicitat, pe cale de excepție, raportat la art. 489 alin. (1) C. proc. civ., anularea, în parte, a recursului promovat de pârâții P., N., O., C., F., în ceea ce privește critica vizând respingerea cererii de chemare în garanție, întrucât recursul nu este motivat sub acest aspect; tot pe cale de excepție, raportat la dispozițiile art. 489 alin. (1) C. proc. civ., a solicitat anularea, în parte, a recursului promovat de pârâta S.C. B. S.A., în ceea ce privește critica vizând respingerea cererii de chemare în garanție, întrucât recursul nu este motivat sub acest aspect; a mai solicitat, în principal, respingerea, ca inadmisibile, a recursurilor, raportat la dispozițiile art. 64 alin. (4) C. proc. civ., și, în subsidiar, respingerea, ca nefondate, a recursurilor formulate de pârâții P., N., O., C., sub aspectul criticilor care vizează respingerea cererii de chemare în garanție împotriva societății; respingerea, ca nefondate, a recursurilor formulate de către pârâții S.C. B. S.A., P., N., O., C., cu privire la criticile vizând respingerea cererii de chemare în garanție a societății de asigurare.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității recursului, intimata a susținut că pârâții nu au atacat încheierea de ședință din 20 aprilie 2016, pronunțată de instanța de fond, prin care li s-au respins în principiu cererile de chemare în garanție raportat la art. 64 alin. (4) C. proc. civ., iar orice critică care vizează respingerea cererilor de chemare în garanție împotriva societății nu mai poate fi primită în calea de atac a recursului, fiind inadmisibilă.

În termen legal, la data de 21 aprilie 2020, intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare la cererile de recurs formulate în cauză, prin care a solicitat, pe cale de excepție, anularea recursurilor formulate în cauză, iar în subsidiar, respingerea, ca neîntemeiate.

În raport de prevederile art. 489 alin. (2) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., intimatul-reclamant a invocat nulitatea recursului promovat de recurentul F. (nulitate totală), precum și nulitatea parțială (partea privitoare la fondul cauzei) a recursurilor formulate de societatea B. S.A., C. și P., N., O., întrucât acestea nu se circumscriu motivelor de casare consacrate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar în cuprinsul acestora, nu sunt indicate motivele de nelegalitate ale hotărârii atacate.

Cu privire la excepțiile invocate de recurenți, respectiv excepția necompetenței materiale a instanțelor de drept civil, excepția netimbrării cererii de chemare în judecată, excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepția lipsei calității procesuale pasive, intimatul-reclamant a formulat următoarele apărări:

Cu privire la excepția necompetenței materiale a instanțelor de drept civil în judecarea prezentei cauze și solicitarea pârâților de casare a hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei, spre rejudecare, la instanța de fond, respectiv Tribunalul Cluj, secția specializată în litigii de dreptul muncii, intimatul-reclamant a solicitat respingerea acesteia, în principal, ca inadmisibilă, și în secundar, ca nefondată, arătând că, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 3 coroborat cu art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., "necompetența materială de ordine publică trebuie invocată de către parte ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legat citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii".

În speță, chemata în garanție S.C. I. S.A. a invocat, prin întâmpinare, în principal, excepția necompetenței materiale a Tribunalului Cluj, cu consecința declinării competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj, fiind un litigiu cu profesioniști, iar în subsidiar, excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție, formulată într-un litigiu de muncă, pentru situația în care instanța de fond ar fi considerat că litigiul este unul de muncă.

Așadar, această excepție a fost invocată, pentru prima dată, în fața primei instanțe, prin întâmpinarea formulată de către chemata în garanție S.C. I. S.A.,și nu a fost invocată de către recurenții-pârâți sau de judecător, la termenul procesual indicat de C. proc. civ.

Intimatul-reclamant a mai arătat că excepția necompetenței materiale cu privire la faptul dacă prezentul litigiu este unul civil sau un litigiu cu profesioniști, invocată de instanța de fond, a fost tranșată prin regulatorul de competență al Curții de Apel Cluj care a arătat expres că instanța competentă este Tribunalul Cluj, secția civilă, fiind o cauză având ca obiect antrenarea răspunderii civile delictuale, întemeiate pe art. 998-999 din C. civ. de la 1864.

Soluționarea conflictului de competență și stabilirea instanței competente material să soluționeze cauza - Tribunalul Cluj, secția civilă - a fost respectată întru totul de către instanța de fond, iar acest aspect rezultă din încheierea de ședință din data de 23 martie 2016, în care s-a consemnat că reprezentanta chematului în garanție a invocat excepția necompetenței funcționale a Tribunalului Cluj, secția civilă, apreciind că este un litigiu de muncă, iar instanța a constatat, în mod corect, că, raportat la regulatorul de competență al Curții de Apel Cluj, s-a trecut de această etapă, invocarea fiind tardivă procedural.

Intimatul-reclamant a mai învederat că, prin apelurile formulate în cauză de către recurenți, aceștia nu au formulat vreun motiv de apel cu privire la competența materială a instanței de fond, nu au atacat nicio încheiere în care s-au consemnat discuții sau dispoziții despre acest subiect, și nu au fost invocate excepții în acest sens, iar, pe de altă parte, hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Cluj, ca regulator competență, este definitivă.

Cu privire la excepțiile netimbrării acțiunii introductive și prescripției dreptului material la acțiune și la solicitarea de casare a hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de fond, respectiv Tribunalul Cluj, intimatul-reclamant a solicitat respingerea acestora, ca nefondate, arătând că soluțiile pronunțate de instanța de fond și cea de apel de respingere a acestora sunt legale și temeinice.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive și solicitarea de casare a hotărârii atacate și rejudecare a cauzei, invocată de P., N., O., intimatul-reclamant a solicitat respingerea acesteia, ca neîntemeiată, arătând că, în mod corect, instanța de apel a constatat că această excepție invocată de apelanții Bakos, în sensul că ei nu pot fi obligați la despăgubiri, întrucât nu au săvârșit fapta ilicită, este nefondată, în condițiile în care aceștia sunt ținuți de plata despăgubirilor, nu pentru că ei sunt autorii faptei ilicite, ci pentru că ei succed, în baza calității lor de moștenitori ai defunctului G., decedat la 21.04.2018, calitate atestată de certificatul de moștenitor nr. x/27.08.2018, emis de BNP Q., în dosarul succesoral nr. x/2018, în toate drepturile și obligațiile defunctului lor autor, inclusiv în obligația de reparare a prejudiciului.

Pe fondul cauzei, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursurilor, întrucât, în cauză, sunt întrunite toate condițiile răspunderii civile delictuale, iar hotărârea atacată a fost pronunțată cu aplicarea corectă a legii.

La 12 mai 2020, recurenții-pârâți C., P., N. și O. au depus întâmpinare la recursurile declarate de pârâta S.C. B. S.A. și de pârâtul F., prin care au solicitat admiterea recursurilor formulate de S.C. B. S.A. și F.; în temeiul art. 482 alin. (2) C. proc. civ., au solicitat suspendarea efectelor deciziei civile nr. 287/A/2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, până la soluționarea recursului.

La 12 mai 2020, recurenții-pârâți C., P., N. și O. au depus răspuns la întâmpinarea depusă de intimatul-reclamant A. și de chemata în garanție S.C. I. S.A., prin care au arătat că își mențin poziția exprimată prin recursurile declarate în cauză; în temeiul art. 482 alin. (2) C. proc. civ., au solicitat suspendarea efectelor deciziei civile nr. 287/A/2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, până la soluționarea recursului.

La data de 17 februarie 2021, intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare la recursul declarat de E., prin care a invocat excepția tardivității formulării cererii de repunere în termen și excepția tardivității cererii de recurs, iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 25 noiembrie 2020, completul de filtru a respins recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva încheierii din 20 aprilie 2016 și a încheierii civile nr. 53/2017 din 03 februarie 2017, pronunțate de Tribunalul Cluj, secția civilă, ca inadmisibil.

A respins excepția nulității recursului declarat de pârâtul F., invocată de reclamantul A..

A admis în principiu recursurile declarate de pârâții S.C. B. S.A., C., F., P. - soție supraviețuitoare a pârâtului G., N. și O., moștenitori ai defunctului G., împotriva deciziei nr. 287/A din 18 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

În temeiul art. 167 alin. (3) coroborat cu art. 58 alin. (3) și (4) C. proc. civ., a dispus înlocuirea curatorului special avocat R., numit să reprezinte interesele intimatei E., cu doamna avocat S..

S-a stabilit termen de judecată în ședință publică, la data de 03 februarie 2021, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor și a apărărilor formulate în cauză, precum și prin raportare la dispozițiile legale interne și convenționale relevante, Înalta Curte constată următoarele:

Din perspectiva dispozițiilor art. 248 C. proc. civ. care prevăd că instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură (…) care fac inutilă, în tot sau în parte (…) cercetarea în fond a cauzei, Înalta Curte urmează a analiza cu prioritate excepția tardivității cererii de repunere în termen și excepția tardivității recursului, invocate de intimatul-reclamant A., cu privire la recursul declarat de pârâta E..

Conform art. 186 alin. (1) C. proc. civ., partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate.

Alineatul 2 al aceluiași articol statuează că, în acest scop, partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, solicitând, totodată, repunerea sa în termen. În cazul exercitării căilor de atac, această durată este aceeași cu cea prevăzută pentru exercitarea căilor de atac.

Din interpretarea prevederilor legale enunțate, reiese că, pentru a beneficia de repunerea în termen, este necesară îndeplinirea cumulativă a mai multor condiții: partea să nu fi respectat un termen procedural imperativ; nerespectarea termenului să fie determinată de existența unor motive temeinic justificate, dovedite de parte; împrejurarea ce a împiedicat partea să-și exercite dreptul procesual în termenul legal defipt de lege să se fi produs înăuntrul acestuia; partea să formuleze cererea de repunere în termen, dar și să îndeplinească actul de procedură neexercitat, în termenul prevăzut pentru exercitarea căii de atac.

În cauza dedusă judecății, se constată însă că recurentei pârâte E. nu i-a fost comunicată, la domiciliul său legal, de către instanța de apel, decizia civilă nr. 287/A din 18 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, ce formează obiect al recursului, astfel încât, dată fiind nelegala comunicare a hotărârii judecătorești, împotriva acesteia, termenul de recurs de 30 zile nu a început să curgă de la momentul comunicării hotărârii, așa cum prevăd dispozițiile art. 485 alin. (1) teza I C. proc. civ.

În acest context procesual, instanța de recurs reține că decizia civilă nr. 287/A din 18 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a fost comunicată acestei pârâte de către recurenta S.C. B. S.A., în timpul derulării procedurii de recurs.

În raport de aceste circumstanțe procesuale, în cauza dedusă judecății, cererea de repunere în termenul de formulare a recursului nici nu ar fi trebuit formulată de către pârâta E., aceasta apărând ca fiind lipsită de interes, câtă vreme, împotriva acestei părți, termenul de recurs nu a început să curgă și partea era în drept să formuleze calea de atac a recursului, care este apreciat ca fiind introdus în termen.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte va respinge excepția tardivității cererii de repunere în termen și excepția tardivității recursului, invocate de intimatul-reclamant A., cu privire la recursul declarat de pârâta E..

Procedând la analiza recursului exercitat de această parte împotriva încheierii din 20 aprilie 2016 și a încheierii nr. 53/2017 din 03 februarie 2017, pronunțate de Tribunalul Cluj, secția I civilă, în dosarul nr. x/2014, Înalta Curte constată următoarele:

Prin încheierea din 20 aprilie 2016, pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă, în dosarul nr. x/2014, instanța de fond, raportat la dispozițiile art. 29 lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a respins excepția netimbrării acțiunii, reținând și incidența Deciziei Curții Constituționale nr. 387 din 27 mai 2015, în care s-a statuat că dispozițiile art. 29 lit. i) din O.G. nr. 80/2013 sunt constituționale, în măsura în care sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru acțiunile și cererile referitoare la despăgubirile civile pentru prejudiciile materiale și morale decurgând dintr-o cauză penală, în condițiile în care fapta cauzatoare de prejudiciu, la momentul săvârșirii acesteia, era prevăzută ca infracțiune.

Prin încheierea civilă nr. 53/2017 din 3 februarie 2017, pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă, în dosarul nr. x/2014, a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului A., reținându-se, în esență, că, potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, respectiv de la data de 21 decembrie 2011, când Tribunalul Cluj a pronunțat decizia penală nr. 594/R/2011, prin care a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de făptuitorii G., F., C., respectiv S.C. T. S.A. împotriva sentinței penale nr. 452 din 02 noiembrie 2011 a Judecătoriei Turda, acela fiind momentul când reclamantul putea și trebuia să declanșeze demersul judiciar la instanța civilă. Or, în condițiile în care cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la Tribunalul Cluj, la data de 04 august 2014, tribunalul a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului A..

Împotriva acestor încheieri interlocutorii a formulat apel pârâta S.C. B. S.A. și acestea vor fi supuse cenzurii în acea cale de atac, iar, conform ierarhiei căilor de atac, acestea nu pot forma obiect distinct al recursului, în raport de dispozițiile art. 483 C. proc. civ. raportat la art. 234 -235 C. proc. civ.

În consecință, Înalta Curte urmează să respingă recursul declarat de pârâta E. împotriva încheierilor din 20 aprilie 2016