ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1133/2020

Ședința publică din data de 11 iunie 2020

deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2014, la 10.10.2014, reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâții D. și E., au solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâților, în solidar, la repararea prejudiciului patrimonial neacoperit, în cuantum de 200.000 de euro, compus din diferența dintre salariul pe care îl încasa C. și pensiile acordate soției și copiilor acestuia, în cuantum aproximativ de 64.886,4 euro, precum și contravaloarea prejudiciului moral suferit de reclamanți, în cuantum aproximativ de 135.115,6 euro pentru toți trei reclamanții, respectiv câte 45.038,53 euro aproximativ pentru fiecare, și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de ședință din 19.05.2015, prima instanță a respins, ca neîntemeiate, excepția necompetenței generale a instanțelor din România, excepția necompetenței funcționale a secției a IV-a civile și excepția necompetenței teritoriale.

Prin încheierea de ședință din 16.06.2015, Tribunalul a respins excepția inadmisibilității acțiunii, determinat de incidența exclusivă a răspunderii contractuale, ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 1414/23.11.2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu D. și E., s-a dispus obligarea pârâților, în solidar, la plata către reclamanți a câte 22.519,26 euro, reprezentând daune morale; s-a respins, în rest, acțiunea.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții.

Împotriva aceleiași sentințe și a încheierilor de ședință din 19.05.2015 și 16.06.2015 au declarat apel pârâții.

Prin decizia civilă nr. 998/21.12.2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți și a admis apelul declarat de pârâți împotriva încheierilor de ședință din 19.05.2015, 16.06.2015 și a sentinței civile nr. 1414/23.11.2015 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă; a schimbat, în tot, sentința apelată, în sensul că a admis excepția necompetenței generale a instanțelor române și, în consecință, a respins cererea, ca nefiind de competența instanțelor române.

Prin decizia civilă nr. 1707/07.11.2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în majoritate, s-a admis recursul declarat de reclamanții B., C. și A. împotriva deciziei civile nr. 998 A din 21.12.2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost casată decizia atacată și a fost trimisă cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 735 A/15.06.2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamanți, a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că i-a obligat pe pârâți, în solidar, la plata către reclamanți a sumei de 1.865 euro, reprezentând despăgubire parțială aferentă perioadei 30.10.2013 - 01.06.2016, și a sumei de 153,7 euro pe lună, despăgubire parțială periodică până la 28.02.2028 sau până la încetarea stării de nevoie; au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței; a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâți și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de apelanții reclamanți.

Împotriva acestei ultime hotărâri au declarat recurs reclamanții A., B., C. și pârâții D. și E..

I. În motivarea recursului lor, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanții au susținut, în esență, că instanța de apel a admis în mod eronat, netemeinic si nelegal, numai în parte, apelul declarat de aceste părți, fără a ține seama de normele de drept material incidente în cauză, respectiv art. 1349 și următoarele, art. 1381 și următoarele, art. 1391 din noul C. civ., aplicabile în ceea ce privește fapta ilicită comisă de intimați, de prejudiciul cauzat reclamanților și, mai ales, raportat la despăgubirea ce se impunea a fi, în tot, acordată, conform solicitării, fiind eronată susținerea instanței de apel că accidentul s-ar fi produs și din vina victimei.

Recurenții reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe, în vederea admiterii apelului și, în tot, a cererii de chemare în judecată.

II. În motivarea recursului declarat de pârâți, într-o primă critică, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se susține că, în prezenta cauză, nu sunt îndeplinite cerințele legale pentru a putea fi atrasă răspunderea civilă delictuală a recurenților pârâți.

Consideră că, în speță, sunt aplicabile prevederile art. 1380 C. civ., care prevăd exonerarea de la obligația de reparare a prejudiciului, atunci când acesta este cauzat, exclusiv, de fapta victimei înseși.

Recurenții susțin că pârâtul E. nu a săvârșit nimic imputabil în activitatea sa, astfel cum rezultă din ancheta penală a autorităților austriece (raportul nr. x/13.01.2014 emis de Direcția De Poliție din Tirol; raportul nr. x 10 St 23/14H-1/27.01.2014 emis de Parchetul din Innsbruck) și documentele depuse la dosar, care dovedesc, contrar declarațiilor martorului reclamanților, existența unei culpe exclusive a defunctului C. și închiderea anchetei penale începute împotriva pârâtului, determinat de imposibilitatea stabilirii vinovăției și, astfel, a responsabilității acestei părți pentru decesul persoanei menționate.

Solicită recurenții să se constate că s-a administrat un probatoriu extins cu privire la instructajele de protecția muncii efectuate de către pârâta D., iar victima accidentului a participat la acesta.

Opinia instanțelor de fond si apel, potrivit căreia este culpabil pârâtul E. pentru primirea, la locul de muncă, a lui C., fără echipament, este contrazisă de existența instruirii cu privire la obligativitatea purtării echipamentului.

De asemenea, după cum chiar instanța de apel a reținut, nu s-a constatat că nu s-a pus la dispoziție echipamentul de protecție.

Având în vedere aceste elemente de fapt, inclusiv declarația martorului F., audiat în fața organelor de cercetare penală din Austria, este eronată concluzia instanței de apel, privind săvârșirea unei fapte ilicite de către pârâtul E..

Critică împrejurarea că, deși instanța de judecată are în vedere faptul că tăierea efectivă a copacului de către angajatul C. reprezintă fapta culpabilă cauzatoare a prejudiciului, existând între acestea un raport de cauzalitate, apreciază culpa ca fiind una comună cu a recurentului pârât persoană fizică.

Apreciază că fapta victimei (tăierea copacului, lipsa protecției) se află în legătură de cauzalitate cu prejudiciul produs și este exterioară, imprevizibilă și irezistibilă.

Cea de-a doua critică, întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizează totala nemotivare de către instanța de apel și de către prima instanță a soluției de admitere a cererilor reclamanților de acordare a daunelor morale, constând într-o sumă aferentă unei cote de 1/6 din suma ceruta de către aceștia, având în vedere culpa comună reținută.

Chiar dacă judecătorul cauzei nu este ținut ca, asupra cererilor de daune morale, să efectueze un calcul matematic cu privire la această categorie de daune, el trebuie să motiveze, în concret, cuantumul acestora, pe criterii consacrate, precum importanța valorilor vătămate, personalitatea și poziția victimei, durata vătămării, intensitatea acesteia asupra victimei. Prin însăși natura lor, de reparare materială a unui prejudiciu adus unor drepturi ale personalității, aceste daune țin, esențialmente, de o analiză concretă a situației personale a victimei, rezultate în urma pretinsului act ilicit.

În speță, însă prima instanță a admis cererile de daune morale ale reclamanților pentru sume deosebit de însemnate, dovedind, astfel, totala lipsă de analiză, in concreto, a criteriilor care stau la baza acordării unor astfel de daune.

Simplul fapt că a redus pretențiile la 1/6 din suma inițial solicitată de reclamanți nu trebuia să dispenseze instanța de judecată de a face o analiză, urmată de o motivare concretă, atât a acordării de daune morale, cât și a cuantumului acestora, de vreme ce inclusiv acest tip de daune, ce necesită o probațiune mai laborioasă și delicată, a fost solicitat de părțile civile, potrivit principiului disponibilității. Altfel spus, instanța ar fi trebuit sa analizeze dacă nivelul daunelor morale se reflectă în principiile doctrinare și legale pentru determinarea prejudiciului moral.

Stabilirea, în concret, a sumei care este acordată victimei trebuie să aibă strict efecte de satisfacție, așa cum este definită satisfacția în acest domeniu și "nu să se prezinte ca o sancțiune excesivă pentru autorul faptei prejudiciabile ori ca venituri necuvenite victimei". În speță, instanța nu a ținut seama de niciun criteriu, limitându-se să satisfacă, în totalitate, cererile reclamanților, fără a arăta motivele pentru care a admis, integral, cuantumul pretins de reclamanți, la care a aplicat, ulterior, cota de 1/6, în urma stabilirii culpei comune.

Recurenții invocă jurisprudența C.E.D.O., susținând că, la nivelul țărilor europene, există baremuri orientative referitoare la acordarea daunelor morale. Chiar dacă nu sunt obligatorii, urmând a fi examinate, în concret, în funcție de fiecare speță în parte, valorile acordate nu diferă foarte mult. În susținerea motivelor invocate, recurenții menționează și decizii pronunțate de instanțele române.

Recurenții pârâți arată că soluția de obligare a lor la plata, în solidar, a sumei stabilite de instanța de judecată, cu titlu de daune morale, este nelegală, având în vedere că prejudiciul a fost cauzat de victimă, care a adoptat o conduită periculoasă și riscantă, aspect dovedit prin întregul probatoriu administrat în fața instanței de fond.

Conchizând, nu este îndeplinită condiția esențială a existenței unei fapte ilicite a prepusului, care să fi săvârșit fapta în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor ce i-au fost încredințate de comitent, pe de o parte, și, pe de altă parte, lipsesc motivele care au stat la baza acordării cuantumului solicitat de către reclamanți.

Recurenții pârâți au solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare.

Recurenții reclamanți și pârâți au depus întâmpinare la recursul declarat de partea adversă, prin care au solicitat respingerea căii de atac.

Părțile au formulat și răspuns la întâmpinare.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la 01.11.2018, și repartizat aleatoriu completului de filtru CF x, care a dispus măsurile procesuale necesare în derularea procedurii de filtru.

Prin rezoluția din 05.11.2018, completul de filtru a dispus comunicarea cererilor de recurs, iar, după efectuarea formalităților de comunicare, întocmirea raportului privind admisibilitatea în principiu a recursurilor.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, care nu au depus puncte de vedere.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 16.01.2020, completul de filtru a admis excepția tardivității recursului declarat de reclamanții A., B. și C. împotriva deciziei nr. 735 A/15.06.2018 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă; a admis, în principiu, recursul declarat de pârâții D. și E. împotriva aceleiași decizii și a fixat termen de judecată a recursurilor în ședință publică.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte reține următoarele:

I. În ceea ce privește recursul reclamanților, prin încheierea de admisibilitate în principiu a recursului, a fost admisă excepția de tardivitate a declarării căii de atac, față de împrejurarea că aceasta a fost înregistrată la 26.10.2018, data poștei, cu depășirea termenului legal de 30 de zile, prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ., termen ce a început a curge de la 24.09.2018, dată când a fost comunicată hotărârea atacată către reclamanți.

În consecință, în baza art. 496 alin. (1) cu referire la art. 485 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamanților, ca tardiv formulat.

II. În ceea ce privește recursul declarat de pârâți, într-o primă critică, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceștia susțin că, în mod greșit, instanțele de fond nu au aplicat dispozițiile art. 1380 C. civ. și nu au reținut că prejudiciul este cauzat, exclusiv, de fapta victimei înseși în producerea accidentului soldat cu decesul lui C., stabilind, totodată, o culpă comună a victimei și pârâtului E..

Critica este neîntemeiată, art. 1380 C. civ. nefiind incident în speță, în condițiile în care reglementează cauzele exoneratoare de răspundere pentru cazurile de răspundere delictuală obiectivă pentru prejudiciile cauzate de animale, lucruri, și ruina edificiului. Astfel, dispoziția legală enunțată menționează că:

"În cazurile prevăzute la art. 1375, 1376, 1378 și 1379 nu există obligație de reparare a prejudiciului, atunci când acesta este cauzat exclusiv de fapta victimei înseși (...).", textele de lege indicate vizând tocmai răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale sau de lucruri.

Or, în speță, nu s-a invocat, drept temei juridic al atragerii răspunderii pârâților, și, în mod evident, nici nu s-a analizat de către instanțele anterioare o asemenea formă de răspundere, fiind reținută, în ceea ce-l privește pe pârâtul E., în limitele învestirii, răspunderea pentru fapta proprie, reglementată de art. 1357 C. civ.

În realitate, în speță, raportat la natura răspunderii invocate pentru atragerea în proces a pârâtului persoană fizică, respectiv cea pentru fapta proprie, fapta victimei, drept cauză totală sau parțială de excludere a răspunderii pârâtului, trebuie privită în contextul dispozițiilor art. 1371 alin. (1) C. civ., aplicate, corect, de către instanța de apel.

Conform acestui text de lege:

"În cazul în care victima a contribuit cu intenție sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ținut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.".

Prin urmare, dispoziția legală enunțată rezolvă problema modului de partajare a reparării prejudiciului, pentru situația în care, la originea producerii lui, se află faptele concurente ale mai multor persoane, respectiv cel chemat să răspundă, în calitate de pârât, și victima, ce a suferit dauna. În mod neîndoielnic, după cum rezultă, explicit, din textul de lege sus-menționat, în persoana ambilor autori ai pagubei trebuie întrunite, cumulativ, toate cele patru condiții ale răspunderii delictuale, fapta ilicită, vinovăția, prejudiciul și raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

În ceea ce-l privește pe pârâtul E., recurenții au contestat fapta ilicită și vinovăția reținute în sarcina sa de către instanța de apel.

Susținerile nu pot fi primite.

Potrivit celor stabilite în fapt pe baza probelor administrate, în etapele devolutive ale procesului, s-a reținut că decizia de montare efectivă pe teren a sistemului de funicular pe un turn aflat la 26 de metri în loc de 39 de metri, cât era legal, a aparținut apelantului E.., cu atât mai mult cu cât, din probele de la dosar rezultă că C. nu avea atribuțiuni în stabilirea traseului liniei de funicular. Curtea a avut în vedere, în acest sens, declarația martorului F., raportul final din 13.01.2014 al Direcției de Poliție Tirol și pct. 16 din "Documentul de sănătate și protecție a muncii", care prevedea distanța legală de linii de înaltă tensiune și alte linii/drumuiri, de 110 Kv-3 m, 220 Kv-5 m plus de două ori lungimea bușteanului. Totodată, instanța de apel a arătat că, la data decesului, victima nu avea asupra sa echipamentul de protecție adecvat desfășurării acestei activități, iar apelantul pârât i-a permis să lucreze în aceste condiții, deși, potrivit punctului 4 din "Instruirea inițială a angajaților", faptul că C. nu se conformase normelor de securitate trebuia să atragă expulzarea lui de la locul de muncă de către șeful direct, respectiv de pârâtul E..

Asupra acestor chestiuni de fapt, Înalta Curte nu poate aprecia în prezenta cale de atac, determinat de structura actuală a recursului, care nu permite decât verificări de nelegalitate privind decizia, potrivit concepției legiuitorului reflectate în conținutul art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În aceste condiții, de vreme ce recurentul a decis montarea sistemului de funicular cu o distanță necorespunzătoare între turnuri și i-a permis angajatului C. să-și desfășoare activitatea fără echipamentul de protecție adecvat, deși, potrivit probelor administrate, îi reveneau atribuții sub ambele aspecte, pe care le-a încălcat, în mod corect, Curtea a reținut, în persoana sa, săvârșirea unei fapte ilicite culpabile, în sensul art. 1357 C. civ.

Aserțiunile recurenților în fundamentarea înlăturării răspunderii pârâților, motivat de împrejurarea că victima avea la dispoziție echipamentul necesar pentru lucru și că a fost instruită în domeniul protecției muncii, sunt nerelevante în analiza declanșării mecanismului răspunderii civile delictuale, întrucât instanțele de fond nu au reținut în sarcina acestora faptul că nu au asigurat echipament de protecție sau că nu l-ar fi instruit pe defunct, ci, astfel cum s-a menționat anterior, alte două împrejurări aflate în lanțul cauzal al producerii prejudiciului.

Cât privește închiderea anchetei penale în legătură cu recurentul pârât, decisă de Parchetul din Innsbruck ca urmare a imposibilității stabilirii vinovăției pârâtului, de asemenea, în mod legal, Curtea a considerat că acest aspect este nerelevant, față de dispozițiile art. 1365 C. civ., care prevăd că instanța civilă nu este ținută de dispozițiile legii penale și nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal, referitor la existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite. Este evident că, apelând la argumentul de interpretare a fortiori, regula se aplică, cu atât mai mult, în cazul actelor emise de Parchet, iar raționamentul legiuitorului are la bază diferența de concepție între ceea ce presupune elementul "vinovăție" din penal în raport cu răspunderea civilă. Diferența de viziune în cadrul celor două materii ale ilicitului se produce în cazul faptelor comise din culpă simplă. Astfel, referitor la definirea culpei simple, în penal, legiuitorul a considerat de cuviință ca făptuitorul, pe lângă că nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia să-l prevadă, avea totuși și putința de a-l prevedea (art. 16 alin. (4) lit. b) C. pen.), în timp ce, în materie civilă, regula din art. 16 alin. (3) C. civ. instituie o răspundere mai severă, fapta fiind considerată ca săvârșită din culpă în cazul în care autorul nu a prevăzut rezultatul faptei, deși trebuia să-l prevadă, neinteresând, deci, și posibilitatea concretă a acestuia de a prefigura rezultatul.

De asemenea, regula în materie penală, în ceea ce privește sancționarea ca infracțiune a faptei comisive săvârșite din culpă, o constituie netragerea la răspundere a făptuitorului, excepția fiind enunțată în textul de lege (art. 16 alin. (6) teza finală C. pen.). În materie civilă, în schimb, legislația nu distinge între fapte comisive și fapte omisive, iar răspunderea autorului ilicitului este atrasă și în cazul culpei celei mai ușoare, deci, cu cea mai redusă formă de vinovăție (art. 1357 alin. (2) C. civ.). Concluzia care se desprinde este aceea că, cele două materii nu se suprapun decât în parte, iar răspunderea, în cazul ilicitului civil, are un conținut mai larg și, implicit, consecințe mai drastice pentru autorul faptei.

Pentru aceste motive, raportat la art. 1365 C. civ., contrar opiniei recurenților, decizia organelor de urmărire penală din Austria, de oprire a anchetei penale, nu poate fi luată în considerarea excluderii răspunderii pârâtului, în litigiul instanței civile de față.

Înalta Curte constată, așadar, că, în mod corect și cu respectarea dispozițiilor art. 1371 alin. (1) C. civ., instanța de prim control judiciar a reținut, în lanțul cauzal ce a condus la producerea prejudiciului pentru victima C., contribuția, este adevărat mai mică, dar determinantă, a faptei ilicite imputabile pârâtului E. și, mai departe, răspunderea ambilor pârâți, pentru fapta proprie, în cazul persoanei fizice (art. 1357 C. civ.), respectiv a comitentului pentru fapta prepusului, în cazul societății recurente (art. 1373 C. civ.).

Referitor la afirmația finală din memoriul de recurs, potrivit căreia, în cauză, nu ar fi fost îndeplinită condiția existenței unei fapte ilicite a prepusului care să fi săvârșit fapta în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor ce i-au fost încredințate de comitent, Curtea de Apel a reținut că o astfel de apărare nu a fost dedusă judecății primei instanțe, prin întâmpinare, fiind formulată, pentru prima dată, în calea de atac, cu încălcarea art. 478 C. proc. civ.

Cum recurenții nu au criticat această dezlegare cu privire la inadmisibilitatea criticii formulate direct în apel, ci au reluat afirmația propriu-zisă, invocând-o ca un aspect de nelegalitate a hotărârii atacate, Înalta Curte constată că aceasta este formulată omisso medio, nefăcând obiect al analizei jurisdicționale, pe fond, în apel. În concluzie, pentru toate aceste considerente, nu sunt îndeplinite cerințele motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de apel procedând la o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente în materia răspunderii civile delictuale.

Într-o a doua critică formulată în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții susțin lipsa totală a motivării instanței de apel sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, precum și neaplicarea criteriilor consacrate în doctrină și jurisprudența națională și europeană.

Criticile nu pot fi primite.

Contrar celor arătate de recurenți, nu se poate reține lipsa argumentării raționamentului instanței de apel în confirmarea soluției primei instanțe, privind stabilirea cuantumului daunelor morale, în condițiile în care Curtea a arătat explicit că instanța anterioară a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 1391 alin. (2) C. civ., care prezumă suferințele însemnate provocate familiei restrânse în cazul decesului unui membru. Mai departe, a apreciat că soluția Tribunalului este corectă prin transpunerea cotei de 1/6, reținută de această instanță drept contribuție, prin fapta ilicită a pârâtului E., la prejudiciul cauzat prin decesul victimei C., asupra pretențiilor formulate de reclamanți.

Pentru a înlătura prezumția reținută sau, eventual, pentru a provoca o analiză, în ce privește întinderea daunelor morale, în raport și de alte criterii, conturate în doctrina și jurisprudența națională și europeană, pârâții ar fi trebuit să formuleze critici în acest sens, în apel.

Or, sub aspectul cuantumului daunelor morale, prin motivele de apel, pârâții s-au limitat să afirme că "modalitatea de stabilire a cuantumului despăgubirilor morale la valoarea de 1/6 din total, calculul, cuantumul și distribuirea, reținută de instanță ca modalitate de calcul al daunelor morale, este una total aleatorie și vădit netemeinică". Cum s-a menționat deja, acestor susțineri instanța de apel le-a răspuns printr-un considerent comun, derivând din aplicarea dispozițiilor art. 1391 alin. (2) C. civ., referitor la suferințele însemnate produse prin dispariția unui membru de familie.

Au mai arătat, în cererea de apel, că "reclamanții beneficiază deja de pensie de urmaș acordată de statul austriac" și că "acordarea sumei de bani stabilite de instanța de fond cu titlu de daune morale nu ar reprezenta decât o îmbogățire fără justă cauză".

Niciuna dintre aceste susțineri nu sunt veritabile critici, care să implice examinarea lor în ce privește întinderea despăgubirilor morale, prima dintre afirmații neavând legătură cu asemenea despăgubiri, pensia de urmaș neputând fi luată în calcul în evaluarea prejudiciului de ordin nepatrimonial suferit de reclamanți și, corespunzător, al întinderii reparației, iar cea de-a doua reprezentând o susținere pur generică.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte reține că susținerile referitoare la criteriile doctrinare și jurisprudențiale care ar fi trebuit să orienteze instanțele anterioare în stabilirea cuantumului daunelor morale, astfel cum au fost dezvoltate în recurs, sunt invocate omisso medio, cu excluderea formulării lor în apel, așa încât nu pot face obiect al controlului de legalitate direct în prezenta cale de atac.

Față de toate aceste considerente, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul pârâților, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din același cod.

Soluția de respingere a recursurilor declarate în cauză include și cererile de acordare a cheltuielilor de judecată, formulate de recurenți, care, fiind părți căzute în pretenții, în condițiile art. 494 cu referire la art. 453 C. proc. civ., nu pot obține sumele de bani avansate cu acest titlu.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții D. și E. împotriva deciziei civile nr. 735 A din 15 iunie 2018 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Respinge, ca tardiv declarat, recursul formulat de reclamanții A., B. și C. împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 iunie 2020.