ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2463/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la data de 17.05.2018, reclamantul A. a solicitat, în temeiul art. 27 alin. (6) C. proc. pen. și art. 998-999 și urm. din C. civ., obligarea pârâtelor S.C. B. S.A. și C.: - la plata sumei totale de 71.428,57 euro reprezentând daune morale ca urmare a culpei angajatorilor (cealaltă jumătate a culpei) ce a condus la producerea accidentului din data de 12.06.2009; - la plata sumei de 295.400 RON reprezentând prejudiciul privind venitul nerealizat, respectiv contravaloarea veniturilor nerealizate calculate de la momentul producerii accidentului (12.06.2009) până la vârsta legală de pensionare de 65 de ani (19.01.2027), respectiv pentru o vârstă de 17 ani și 7 luni, timp în care ar fi avut același venit lunar de 1400 RON ca și până la momentul accidentului; - la plata dobânzii legale aferente daunelor în cuantum de 71.428,57 euro, calculate de la data accidentului și până la data plății efective a despăgubirilor; - la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 27 alin. (6) C. proc. pen. și art. 998-999 și urm. C. civ. Pârâtele B. S.R.L. și C., au formulat întâmpinare prin care au invocat următoarele excepții: - excepția necompetenței funcționale a secției I civilă; - excepția netimbrării cererii de chemare în judecată; - excepția inadmisibilității acțiunii civile; - excepția autorității de lucru judecat a hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2014; - excepția prescripției dreptului la acțiune. Pe fondul cauzei, ambele pârâte au solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, apreciind că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale. Prin încheierea de ședință din data de 03.04.2018, instanța a respins excepția necompetenței funcționale a secției I civilă, ca neîntemeiată, iar, prin încheierea din 19.04.2018, instanța a respins excepția inadmisibilității și excepția autorității de lucru judecat, ca neîntemeiate. Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, a dispus unirea cu fondul cauzei.

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 2450/19.10.2018, Tribunalul Constanța a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâte, fiind respinsă ca neîntemeiată și cererea de chemare în judecată.

Hotărârea pronunțată în apel: Împotriva acestei hotărâri a formulat apel principal reclamantul A., care a solicitat admiterea căii de atac și schimbarea hotărârii atacate, în sensul obligării societăților pârâte la 71.428,57 euro cu titlu de daune morale și la 295.400 RON cu titlu de daune materiale, reprezentând venituri nerealizate până la împlinirea vârstei legale de pensionare, cu dobânda legală aplicată asupra acestor sume. Ambele intimate-pârâte au depus întâmpinare și apel incident împotriva încheierii de la termenul de judecată din data de 19.04.2018 și sentinței nr. 2450/19.10.2018, prin care au solicitat schimbarea încheierii menționate, în sensul admiterii excepției inadmisibilității și a autorității de lucru judecat, precum și schimbarea în parte a sentinței nr. 2450/19.10.2018, în sensul admiterii excepției prescrierii dreptului material la acțiune. Prin decizia civilă nr. 73 C din 12 iunie 2019, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a admis apelul formulat de reclamantul A. și apelurile incidente formulate de intimatele-pârâte S.C. B. S.R.L. și C. (prin sucursala Agigea), a schimbat în parte încheierea din 19.04.2018 și sentința civilă nr. 2450/19.10.2018 ale Tribunalului Constanța, în sensul că: a admis excepția autorității de lucru judecat cât privește pretențiile vizând prejudiciul moral și, respectiv, pretențiile aferente prejudiciului material pentru perioada 12.06.2009-13.04.2017; a admis în parte acțiunea reclamantului și a obligat pe pârâte la plata, în solidar, a sumei de 12.323 RON reprezentând prejudiciu material (venit nerealizat) aferent perioadei mai 2017 - iunie 2019, cu dobânda legală calculată de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri și până la data plății integrale a sumei, a menținut restul dispozițiilor încheierii și sentinței apelate, a obligat pârâtele la plata, către reclamant, a sumei de 721 RON cu titlu de cheltuieli de judecată aferente pretențiilor materiale admise și pentru care a fost admisă cererea de acordare a ajutorului public judiciar în primă instanță. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel a reținut următoarele: Principala temă abordată de apelantul-reclamant constă în posibilitatea atragerii răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie (apreciată ca dovedită) a celor două societăți, chiar dacă în cadrul procesului penal aceeași faptă nu a mai putut primi sancțiunea corespunzătoare legii penale. În viziunea părții, existența cazului de impunitate în materie penală a obstrucționat doar aplicarea pedepsei, fără însă a se opune dreptului celui vătămat de a obține despăgubiri potrivit dreptului comun de la acela care nu a putut fi trimis în judecată (acest raționament referindu-se la existența a "două jumătăți’’ ale culpei, una primind o rezolvare în dosarul penal, cealaltă așteptând o soluționare în dreptul civil). Această opinie nu subzistă însă în cauză întrucât, pentru a pune în discuție o eventuală răspundere civilă directă a celor două entități chemate în judecată, apelantul-reclamant invocă argumentația greșită a rechizitoriului și sancționarea contravențională, omițând însă faptul că rolul cercetării judecătorești în materie penală a fost acela de a stabili în chip definitiv care sunt persoanele vinovate de săvârșirea faptelor apreciate ca infracțiune și cum se distribuie culpa în contextul punerii în pericol a vieții salariatului - parte vătămată. Determinarea procentuală a participației în angajarea răspunderii penale nu s-a făcut disociat, pe categorii de persoane trimise în judecată, ci pe ansamblul situației de fapt relevate prin rechizitoriu, astfel că în mod judicios a stabilit instanța de fond inexistența unui caz de răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, distinctă de răspunderea penală. Pe de altă parte, nici în situația răspunderii civile delictuale simpla existență a faptei nu constituie fundamentul sancționării, legea stabilind cerințele cumulative privind vinovăția și raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu. În aceste condiții, nu va fi suficient ca în cadrul procesului penal sau în cel contravențional să se stabilească împrejurarea că persoana juridică a săvârșit o faptă încadrată ca fiind infracțiune ori contravenție, fiind necesar să se dovedească raportul de cauzalitate dintre respectiva faptă și prejudiciul produs. Ori, din acest punct de vedere, pentru instanța civilă aceste aspecte au fost definitiv tranșate în procesul penal, pentru că hotărârile pronunțate în dosarul x/2014 au conturat vinovăția exclusivă a persoanelor fizice inculpate și a părții vătămate înseși în producerea evenimentului, în legătură cu întreaga configurare a acțiunilor generatoare de prejudiciu. Fapta de a nu fi luat măsurile necesare pentru a se asigura că sunt cunoscute de către proprii angajați prevederile din domeniul securității și sănătății în muncă (pentru care s-a dispus aplicarea amenzilor contravenționale) a constituit un factor favorizant pentru săvârșirea infracțiunilor reținute în sarcina persoanelor fizice și pentru nerespectarea, de către partea vătămată, a regulilor specifice manevrelor de lucru executate. Ea, singură, nu a beneficiat însă de raportul de cauzalitate directă cerut de dispozițiile art. 998-999 din vechiul C. civ. - aplicabil la data producerii evenimentului, iar calificarea ei în planul dreptului penal ca infracțiune de pericol, iar nu ca una de rezultat, este elocventă. Prin urmare, nu puteau fi reținute în contextul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie considerentele sancționării contravenționale sau cele care au fundamentat soluția clasării în procesul penal. Art. 19 C. proc. pen. prevede că acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale. Art. 28 alin. (1) C. proc. pen. dispune însă că hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite. Per a contrario, instanța civilă este ținută să respecte puterea de lucru judecat decurgând din hotărârea penală în care s-a stabilit definitiv care a fost fapta cauzatoare de prejudiciu și persoanele care au săvârșit-o, ceea ce exclude modificarea cadrului procesual și diluarea răspunderii delictuale avute în vedere la stabilirea vinovăției și la dozarea pedepselor aplicate. În acest punct al argumentației, instanța de apel constată că motivele cuprinse în apelurile incidente ale intimatelor C. și S.C. B. S.R.L., cu privire la greșita soluționare prin încheierea din 19.04.2018 a Tribunalului Constanța a excepției autorității lucrului judecat, se dovedesc a fi întemeiate. Pornind de la prevederile art. 28 alin. (1) C. proc. pen., decizia penală nr. 433/P din 13.04.2017 a Curții de Apel Constanța (dosar nr. x/2014) a stabilit, cu aplicarea art. 19, art. 998-999 și art. 1003 C. civ., că părții vătămate A. i se cuvin daune morale în cuantum de 50.000 euro, stabilite judicios în primă instanță ca sumă concordantă cerinței acoperirii prejudiciului moral suferit prin accidentul de muncă. În aceste condiții, o nouă solicitare de daune morale, în considerarea unei culpe proprii a persoanelor juridice, apare ca o nesocotire a autorității lucrului judecat, fiindcă modalitatea de soluționare a laturii civile dispuse în procesul penal se opunea reevaluării, disociate, a aceleiași componente a prejudiciului. Respingând excepția ridicată de intimate prin întâmpinare, tribunalul și-a motivat soluția pe existența unui cadru procesual diferit (în sensul că pretențiile fuseseră formulate doar față de inculpații persoane fizice) și pe temeiuri în drept diferite (art. 349 alin. (1) C. pen. în privința pârâtelor, art. 38 din Legea nr. 319/2006 și art. 184 alin. (2) și (4) C. pen. în cazul inculpaților D. și E.). În realitate, constituirea părții vătămate ca parte civilă în procesul penal nu se realizează în considerarea vinovăției celui apreciat ca fiind culpabil ori în raport de numărul celor trimiși în judecată, ci în funcție de prețuirea dată - ca în orice proces civil - de către cel vătămat prejudiciului suportat. Partea vătămată A. și-a menținut pretențiile formulate în cadrul acțiunii civile și în apelul formulat împotriva sentinței penale nr. 17/15.01.2016 a Judecătoriei Constanța, chiar dacă intimatele din prezenta cauză nu aveau calitatea de inculpate, ci doar de părți responsabile civilmente. Pretențiile formulate în cauză pendinte nu decurg dintr-o altă situație de fapt, ci din aceeași împrejurare producătoare de prejudiciu, în cadrul căreia se invocă o culpă concurentă a persoanelor juridice. Rezultă, astfel, că persoana vătămată nu mai putea solicita aceleași pretenții decât cu încălcarea autorității de lucru judecat, fiind irelevantă împrejurarea apelării la temeiul în drept pentru care s-a dispus clasarea, distinct de cel al condamnării inculpaților în procesul penal. Cu aceste argumente s-a stabilit că solicitarea, în cauză de față, a daunelor morale de 71.428,57 euro de la intimatele-pârâte urma să primească soluția dată de art. 28 C. proc. pen. și art. 430 C. proc. civ., cu consecința respingerii acestor pretenții pentru autoritate de lucru judecat. Același raționament se aplică și daunelor materiale care au făcut obiectul soluționării laturii civile din cadrul procesului penal, pentru care apelantul- reclamant nu mai poate solicita reluarea evaluării judiciare. Însă instanțele civile nu sunt ținute să înlăture pe viitor orice pretenții având caracterul despăgubirilor materiale decurgând din fapta ilicită, în măsura în care acestea nu au făcut obiectul judecății anterioare ori pot primi o evaluare ulterioară. Parcurgând motivația soluțiilor pronunțate în dosarul penal nr. x/2014, instanța de apel reține că A. s-a constituit parte civilă abia în fața instanței de fond, când a solicitat plata sumei de 80.000 euro și 295.000 RON ca daune materiale, precum și 2.500.000 euro cu titlu de daune morale. Sentința nr. 17/15.01.2016 a Judecătoriei Constanța a respins pretențiile cu titlu de daune materiale pentru că nu ar fi fost probate în nici o modalitate, nefiind depuse înscrisuri în acest sens. Prin decizia penală nr. 433/P din 13.04.2017, Curtea de Apel Constanța a acordat părții vătămate daune materiale în cuantum de 100 RON, luând în considerare înscrisurile referitoare la cheltuielile medicale depuse în apel. A fost menținută soluția pentru celelalte pretenții materiale, respinse pe fond. Reclamantul A. a solicitat și în cadrul dosarului penal acordarea diferențelor de drepturi rezultate din cuantumul salariului avut la momentul survenirii accidentului (1.400 RON) și cel al pensiei pentru invaliditate grd. II, ca urmare a pierderii în totalitate a capacității de muncă - fiind evident că soluția instanței penale de apel, deși succint motivată, a avut în vedere și aceste pretenții. Întrucât pretențiile de această natură au caracterul unui prejudiciu viitor cert, susceptibil de evaluare, dar a cărui exigibilitate depinde de elemente extrinseci procesului civil, în ipoteza pierderii totale a capacității de muncă mai înainte ca victima să obțină statutul de asigurat în sistemul public de pensii, aceasta este îndreptățită să solicite și să obțină, pe parcursul vieții, prejudiciul material generat din pierderea unui venit stabil în detrimentul unui venit de compensație, diferența rezultată din acest calcul relevând un prejudiciu cert. Prin urmare, cererea formulată în cadrul procesului penal nu putea avea în vedere decât elementele de ordin probatoriu referitoare la prejudiciul actual cert (ex., cheltuielile de spitalizare, de recuperare etc.), precum și cele analizate ca prejudiciu viitor cert (compensațiile datorate părții vătămate pentru pierderea capacității de muncă de la data producerii accidentului și până la soluționarea definitivă a procesului penal). Respingerea, în acel dosar, a pretențiilor de această natură ale apelantului reclamant nu intră în sfera autorității lucrului judecat decât pentru sumele care s-ar fi putut încadra în această categorie până la data pronunțării soluției definitive. Cele născute ulterior acestui moment nu puteau face obiect al judecății în considerarea dispozițiilor art. 998-999 și art. 1003 C. civ., întrucât nu își dobândiseră exigibilitatea și temeiul acordării lor în continuare. Este lipsit de relevanță, din acest punct de vedere, faptul că apelantul- reclamant a invocat în fața instanței penale și a celei civile, în dosarul pendinte, aceeași sumă de 295.400 RON, calculate potrivit principiului disponibilității, ca venit nerealizat pentru perioada 12.06.2009-19.01.2027, câtă vreme instanța penală s-a putut pronunța pe latura civilă exclusiv pe prejudiciul material cert la data rămânerii definitive a procesului penal (aprilie 2017). S-a reținut că dispozițiile art. 28 alin. (1) C. proc. pen. și cele ale art. 430 C. proc. civ. sunt pe deplin incidente pentru sumele pretinse de apelantul- reclamant pentru perioada 12.06.2009- aprilie 2017, însă nu și pentru cele aferente perioadei ulterioare. Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii reclamantului, Curtea de Apel Constanța a apreciat că chestiunea inadmisibilității unei cereri de chemare în judecată nu se confundă în planul dreptului procesual cu autoritatea de lucru judecat ori cu intenția părții reclamante de a obține pe o altă cale o anumită reparație. Judecătorii sunt obligați să verifice îndeplinirea cumulativă a cerințelor angajării acestui tip de răspundere, câtă vreme se reclamă existența unei fapte, a unei pagube și a unui raport de cauzalitate. Aplicarea principiului electa una via nu permite respingerea unei noi acțiuni ca fiind inadmisibilă, iar scopul declarat de parte, de a obține o nouă reparație în virtutea aceleiași împrejurări de fapt, nu împiedică verificarea pe fond a temeiurilor declarate. Astfel, soluția dată în primă instanță acestei excepții a fost menținută. Sub aspectul excepției prescripției dreptului material la acțiune s-a menționat că, dată fiind dezlegarea asupra pretențiilor materiale care puteau face obiect al cererii de chemare în judecată - și pentru care nu opera autoritatea de lucru judecat - drepturile pretinse de apelantul reclamant după data pronunțării definitive a hotărârii penale (aprilie 2017) nu puteau fi în mod evident apreciate ca fiind prescrise. În speță este incontestabil faptul că a intrat în sfera lucrului judecat responsabilitatea entităților juridice pentru prejudiciul produs ca urmare a faptelor salariaților inculpați, în temeiul art. 1003 C. civ., ca părți responsabile civilmente. Teza obligației solidare a fost prin urmare confirmată judecătorește, astfel că, pentru obligațiile viitoare decurgând din aceeași faptă cauzatoare de prejudiciu, creditorul se va putea îndrepta împotriva oricărui debitor (art. 1042 C. civ. 1864), aspectele decurgând din desocotirea acestora nefiind unele care să reclame promovarea separată a acțiunii civile. În cererea de chemare în judecată formulată la 17.05.2017, reclamantul A. a urmărit să obțină sumele care s-ar fi calculat cu titlu de prejudiciu cert pentru pierderea capacității sale de muncă și pe care instanța civilă le poate stabili în considerarea valorii pensiei de invaliditate primite până la soluționarea cauzei pendinte. Această sumă este în cuantum de 12.323 RON - venit nerealizat aferent perioadei mai 2017 - iunie 2019, calculat ca diferență între venitul de 1.400 RON primit ca salariat la data producerii accidentului de muncă și venitul primit ca pensie de invaliditate pe perioada menționată, la punctajul de 0,69509 și în raport de evoluția punctului de pensie (917,5 în mai 2017, 1000 în iulie 2017 și 1100 din iulie 2018, conform datelor statistice publice ale CNPP). La această sumă urmează a se adăuga, conform art. 1 alin. (3) din O.G nr. 13/2011, dobânda legală calculată de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri și până la data plății integrale a sumei.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei civile pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a X-a civilă au declarat recurs reclamantul A. și pârâtele C. și S.C. B. S.R.L., în cadrul unei cereri de recurs comune. Prin cererea de recurs întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant A. arată că hotărârea recurată a fost dată cu motive străine de natura cauzei, fiind totodată încălcate și aplicate greșit normele de drept material (relativ la răspunderea delictuală și autoritatea de lucru judecat). În ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat a hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarul penal nr. x/2014, se arată că a fost admisă în mod greșit, instanța de apel plecând de la premise greșite și ajungând la concluzii greșite, deoarece instanța penală a fost învestită a judeca cauza penală doar în limita răspunderii angajaților E. și D., nefiind învestită și cu antrenarea răspunderii angajatorilor B. S.R.L. și S.C. C.. Instanța penală, în cadrul dosarului nr. x/2014, nu a fost învestită prin rechizitoriu să analizeze și vinovăția pârâtelor sau prejudiciul produs de acestea, fiind deci învestită doar cu privire la culpa angajaților în dinamica accidentului și nu în ceea ce privește întreg ansamblul cauzator al prejudiciului relativ la culpa angajatorilor, respectiv neluarea măsurilor legate de securitate și sănătate în muncă (art. 349 C. pen.-art. 13, lit. f) din Legea nr. 319/2006). Așadar, în cadrul dosarului nr. x/2014, instanța penală s-a pronunțat doar pentru partea culpei angajaților, în ceea ce privește dinamica accidentului, neavând practic cum să se pronunțe asupra culpei pârâtelor, manifestată anterior accidentului, respectiv cea a angajatorilor B. S.R.L. și S.C. C. prin neluarea măsurilor corespunzătoare de protecție a muncii, întrucât nu fusese învestită în acest sens. În cauză penală cu nr. x/2014, pârâtele au avut calitate de părți responsabile civilmente, urmând a răspunde doar în numele și pentru culpa angajaților lor nu direct, pentru propriile fapte. În concluzie, în cauza penală cu nr. x/2014 obiectul judecații a fost tragerea la răspundere a angajaților D. și E., iar în cauză de față obiectul judecații este responsabilizarea patrimonială a angajatorilor B. S.R.L. și S.C. C., astfel încât nu se poate pune problema autorității de lucru judecat. Pe de altă parte, Judecătoria Constanța a stabilit cu autoritate de lucru judecat, în cadrul încheierii nr. 113 din 13.02.2015 (pronunțate în dosarul nr. x/2014), că sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prev. de art. 349 C. pen., întrucât cele două persoane juridice, B. S.R.L. și S.C. C., deși aveau această îndatorire, nu au luat măsurile legale de securitate și sănătate în muncă care se impuneau, în sensul că nu s-au asigurat și nu au controlat cunoașterea și aplicarea prevederilor legale, în domeniul securității și sănătății în muncă, fiind generat un pericol iminent de producere a unui accident de muncă, accident care s-a și produs, rezultând vătămarea corporală gravă a lui A.. Nu se poate pune problema autorității de lucru judecat, mai ales în ceea ce privește daunele materiale, în cuantum de 295 400 RON, reprezentând contravaloarea veniturilor nerealizate, calculate de la momentul producerii accidentului (12.06.2009) până la vârsta legală de pensionare de 65 de ani (respectiv 19.01.2027), care nu au fost analizate de instanța penală. În ceea ce privește autoritatea lucru judecat invocată în cazul daunelor morale, instanța de apel a plecat de asemenea de la premise greșite considerând că instanța penală a fost învestită a analiza doar prejudiciul creat ca urmare a accidentului, deși reclamantul a solicitat daune raportat la prejudiciul creat prin neluarea măsurilor de siguranță de către pârâte, care au condus la accident. Astfel fiind, nici B. S.R.L. și nici S.C. C. nu au răspuns pentru partea lor personală de culpă, prima jumătate a culpei, respectiv culpa angajatorilor, ce a condus la producerea accidentului și la vătămarea gravă a recurentului. Angajatorii au achitat daunele în cauză penală pentru culpa angajaților săi și nu pentru propria culpa, pentru care urmează a răspunde în prezenta cauză, iar instanța penală a stabilit vinovăția și respectiv cotele procentuale ale prejudiciului, în dinamica accidentului, adică privind doar o parte a întregii situații. Astfel, nu se poate vorbi despre autoritatea de lucru judecat întrucât prezenta acțiune reprezintă o altă acțiune, îndreptată împotriva altor persoane decât în cauza penală, respectiv împotriva angajatorilor B. S.R.L. și S.C. C., ceea ce face aplicabil art. 27 alin. (2) C. proc. pen., instanța penală lăsând nesoluționată acțiunea civilă (cu privire la răspunderea angajatorilor B. S.R.L. și S.C. C.), stabilită prin încheierea nr. 113/13.02.2015 a Judecătoriei Constanța, pronunțată în cadrul dosarului nr. x/2014 Nu există nici triplă identitate pentru a se putea constata existența autorității de lucru judecat, întrucât în cauză penală au fost obligați la daune angajații E. și D., iar în prezenta cauză se solicită obligarea la plata daunelor a angajatorilor, pârâtele din prezenta cauză, respectiv C. și S.C. B. S.R.L. Instanța de apel a încălcat și aplicat greșit normele de drept material, motivând străin de natura cauzei și în cazul capătului de cerere privind venitul nerealizat, prin raportare la venitul de doar 1400 RON al reclamantului, din care se scade pensia de invaliditate, raportat la punctul de pensie din iulie 2018, în condițiile în care venitul mediu al economiei României a tot crescut. Așadar, instanța de apel ar fi trebuit să indexeze și venitul, raportându-l la salariul mediu pe economie actual, de 5163 RON, și să ia în considerare valoarea punctului de pensie actualizat. Recurenții-pârâți B. S.R.L. și C. și-au întemeiat recursul comun pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 din C. proc. civ. În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se arată că instanța a judecat apelul cu depășirea limitelor apelului, deoarece a schimbat motivarea în fapt și în drept a cererii de chemare în judecată, făcând aplicarea nu doar a art. 998-999 din vechiul C. civ., privind răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, indicat ca temei juridic al cererii, ci și a art. 1003 din vechiul C. civ. privind răspunderea civilă a comitentului pentru fapta prepusului, temei nou pe care nu l-a pus în discuția părților, încălcând astfel principiul contradictorialității și dreptul la apărare. În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele susțin că există în mod evident contradicții în ceea ce privește temeiul juridic aplicabil, respectiv art. 998-999 C. civ., indicat ca temei juridic al acțiunii și cel aplicat de instanță, respectiv art. 1042 și 1003 C. civ.. Din perspectiva corelării considerentelor cu dispozitivul hotărârii, instanța de apel a înlăturat complet motivarea în fapt și în drept a cererii de chemare în judecată, a soluției pronunțate de instanța de fond și a apelului formulat și a analizat acțiunea din perspectiva noului temei juridic invocat, respectiv art. 1003 și art. 1042 vechiul C. civ. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. se arată că instanța a încălcat autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în dosarul penal nr. x/2014 în ceea ce privește întinderea prejudiciului material. Astfel, instanța de apel, deși a reținut ca în față instanței penale s-au solicitat aceleași sume cu titlu de daune materiale, consideră că există autoritate de lucru judecat numai până la data de 13.04.2017, data pronunțării de către Curtea de Apel Constanța a deciziei nr. 433P. Această motivare este făcută cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale vizând autoritatea de lucru judecat întrucât în dosarul penal reclamantul s-a constituit parte civilă și cu suma de 80.000 EURO și suma de 295.400 RON, reprezentând daune materiale, iar apărătorul reclamantului a precizat expres, în ceea ce privește suma de 295.400 RON, că aceasta reprezintă o prestație periodică în raport de veniturile realizate la data producerii accidentului, respectiv suma de 1.400 RON. Curtea de Apel Constanța a respins în mod definitiv această solicitare, reținând, în ceea ce privește daunele materiale, că reclamantul este îndreptățit numai la suma de 100 RON pe care a dovedit-o. Atâta timp cât prin hotărârea penală nu s-au respins pretențiile ca fiind prematur formulate, ci ca nedovedite, hotărârea penală se bucură de autoritate de lucru judecat cu privire la solicitarea care viza plata sumei de 295.400 RON. Autoritatea de lucru judecat nu se analizează în raport de momentul pronunțării hotărârii judecătorești, astfel încât instanța civilă de apel, chiar dacă nu este de acord cu considerentele hotărârii penale, nu le poate modifica sau completa, statuând cu privire la ce putea face obiect al judecații și cu privire la data până la care se putea pronunța instanța penală. Instanța penală a respins pe fond aceste pretenții, de aceea instanța civilă era obligată să constate că există autoritate de lucru judecat și în ceea ce privește suma de 295.000 RON. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se susține că în mod nelegal a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii, atât de către instanța de fond prin încheierea din data de 19.04.2018, cât și de către instanța de apel. Recurenții consideră că acțiunea este inadmisibilă mai întâi pentru că încalcă principiul de drept potrivit căruia cel îndrituit la despăgubire nu poate formula acțiunea civilă atât în fața instanței civile, cât și în fața instanței penale, cu scopul de a obține o dublă despăgubire sau o despăgubire mai avantajoasă pentru prejudiciul suferit de pe urma unei infracțiuni, nefiind incidente prevederile art. 27 alin. (6) C. proc. pen., la care a făcut trimitere instanța de apel, întrucât prejudiciul avut în vedere de instanța de apel nu este un prejudiciu născut sau descoperit după constituirea de parte civilă, iar mai apoi pentru că s-ar ajunge la "modificarea" hotărârilor penale definitive pronunțate între părți. Indiferent de soluțiile pronunțate prin rechizitoriu, respectiv de trimitere în judecată a unor persoane și/sau de clasare față de alte persoane, dosarul penal este unul singur. Având în vedere că reclamantul a înțeles să se constituie parte civilă în dosarul penal încă din faza de cercetare penală și latura civilă a fost soluționată în dosarul penal, o nouă acțiune civilă nu mai poate fi exercitată în fața instanțelor civile, aceasta fiind inadmisibilă în considerarea prevederilor art. 27 alin. (1) C. proc. pen., care stipulează expres că, numai dacă nu s-a constituit parte civilă în procesul penal, partea vătămata poate introduce la instanța civilă acțiune pentru repararea prejudiciului cauzat. În speță, nu sunt incidente prevederile art. 27 alin. (6) C. proc. pen.., la care a făcut trimitere instanța de apel, întrucât prejudiciul avut în vedere de instanța de apel nu este un prejudiciu născut sau descoperit după constituirea ca parte civilă. Mai mult decât atât, instanța penală, admițând plângerea, a menținut soluția de clasare, dar a schimbat temeiul juridic al acesteia, respectiv din art. 16 lit. b) C. proc. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege) în art. 16 lit. i) (există autoritate de lucru judecat) în ceea ce privește infracțiunea prevăzută de art. 349 C. pen.. Or, potrivit prevederilor art. 25 alin. (5) C. proc. pen.., instanța lasă nesoluționată latura civilă în caz de încetare a procesului penal în baza art. 16 alin. (1) lit. i), iar nu în cazul clasării. În ceea ce privește "modificarea" hotărârilor penale definitive pronunțate între părți, se menționează că prin prezenta acțiune civilă se tinde a se stabili limite de răspundere suplimentară numai în raport cu doi presupuși autori (persoanele juridice) și numai pentru anumite pretinse fapte ilicite care rezidă tot din accidentul de muncă produs în anul 2009, accident de muncă care a fost analizat de instanța penală, care a statuat că accidentul a fost produs din culpa a trei persoane fizice. Recurenții critică decizia instanței de apel și în ceea ce privește soluția dată excepției prescrierii dreptului material la acțiune, apreciind că data de începere a curgerii termenului nu poate depăși data de 13.10.2009, având în vedere că: - la data de 30.07.2009, reclamantul a înțeles să formuleze o plângere penală prin care a solicitat tragerea la răspundere penală numai a persoanelor fizice D. și E., deși în cuprinsul plângerii penale sunt menționate și cele două pârâte, față de care reclamantul nu a înțeles să formuleze plângere penală; - la data de 13.10.2009, reclamantul a cunoscut întinderea prejudiciului, având în vedere că la această dată i s-a emis Decizia asupra capacității de muncă nr. 2453/13.10.2009, prin care se constată pierderea totală a capacității de muncă, aspect reținut și în procesul-verbal de cercetare întocmit de ITM. Mai mult, procesul-verbal de cercetare din data de 21.10.2009 întocmit de ITM ca urmare a accidentului de muncă a fost depus la dosarul penal încă din data de 30.11.2009, astfel încât reclamantul care a beneficiat de apărare calificată în faza de cercetare penală nu poate susține că nu a avut cunoștință de cuprinsul acestui proces-verbal. Prezentului litigiu îi sunt aplicabile prevederile Decretului nr. 167/1958, având în vedere dispozițiile art. 201 sect. 1 cap. VIII din Legea nr. 71/2011, care prevăd expres că prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit și prevederile art. 6 alin. (4) din Noul C. civ. În subsidiar, dacă s-ar reține că termenul de prescripție începe să curgă de la data de 20.02.2014, data formulării plângerii penale, acțiunea formulată la data de 17.05.2017 a fost făcută cu depășirea termenului de prescripție deoarece plângerea penală nu duce la întreruperea termenului de prescripție deoarece a primit o soluție de clasare. Or, plângerea penală, despre care se susține că ar avea efectul întreruptiv al prescripției extinctive, nu îndeplinește nici una dintre aceste două condiții cumulative, având în vedere că nu a fost formulată înlăuntrul termenului de prescripție, pentru motivele precizate anterior, și a primit o soluție de clasare. Clasarea, reprezintă o modalitate de încetare a procesului penal în faza de urmărire penală, iar, potrivit art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, prescripția nu este întreruptă dacă s-a pronunțat încetarea procesului. Astfel fiind, excepția prescrierii dreptului material la acțiune trebuia admisă de instanța de apel întrucât termenul de prescripție a început să curgă în ceea ce privește F. S.A. de la data producerii accidentului, iar în ceea ce privește C. cel mai târziu la data de 13.10.2009; plângerea penală și constituirea de parte civilă împotriva pârâtelor s-a efectuat la data de 20.02.2014, după împlinirea termenului de prescripție, respectiv după data de 13.10.2012; prezenta acțiune nu a fost formulată în termenul de 6 luni reglementat de art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ., respectiv în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a soluției de clasare, respectiv până la data de 13.08.2015, ci mult după expirarea acestui termen de decădere, respectiv în anul 2017. În ceea ce privește fondul cauzei, recurenții susțin că în mod corect ambele instanțe de fond au apreciat că, chiar dacă s-ar reține existența unei fapte ilicite în sarcina societăților recurente constând în neluarea unei măsuri legale de securitate și sănătate în muncă, nu poate fi antrenată răspunderea societăților. Reclamantul nu înțeles să administreze nicio probă, în mod direct, în prezenta cauză, apărarea sa limitându-se la depunerea unor înscrisuri din dosarului penal, care nu pot forma convingerea unei instanțe civile. Singura faptă reținută în sarcina societăților, dar care nu reprezintă infracțiune, ci numai o contravenție - aspect care a dus la clasarea plângerii penale formulate - este aceea de a nu asigura și controla cunoașterea și aplicarea prevederilor legale în domeniul securității și sănătății în muncă, fiind generat un pericol de producere a accidentului de muncă. Hotărârea penală nu identifica care prevederi nu au fost cunoscute și/sau aplicate de salariații societăților și nici măcar reclamantul nu a fost în măsură să precizeze care sunt, în concret, faptele ilicite care sunt imputate recurenților. Infracțiunea prevăzută de art. 349 C. pen. este o infracțiune de pericol, motiv pentru care aceasta nu poate genera prejudicii materiale și/sau morale. Atâta timp cât a fost stabilită culpa inculpaților și a părții vătămate, în procent de 100%, nu mai poate fi adăugată și o altă culpă care să fi condus, în mod direct, la producerea accidentului de muncă și la vătămarea corporală a reclamantului.

Apărările formulate în cauză: Recurentul-reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de recurs formulată de recurenta pârâtă. Recurenții-reclamanți B. S.R.L. și S.C. C. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului declarat de reclamant ca inadmisibil, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., deoarece criticile formulate în susținerea acestora nu se încadrează în niciunul din motivele de recurs invocate și, în subsidiar, ca nefondat.

Procedura de filtru: Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 4 iunie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâtele C. prin Sucursala Agigea și S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 73 C din 12 iunie 2019 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă și a fixat termen pentru judecata recursurilor la data de 22 octombrie 2020, complet C6 noul C. proc. civ., în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul declarat de reclamantul A., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul susține că hotărârea recurată a fost dată cu o motivare care este străină de natura cauzei, fiind totodată încălcate și aplicate greșit normele de drept material privind răspunderea delictuală și autoritatea de lucru judecat prin raportare la latura civilă a dosarului penal nr. x/2014 Criticile menționate permit încadrarea recursului în motivele de recurs invocate, astfel că nu este fondată susținerea recurenților-pârâți cu privire la nulitatea acestui recurs. În esență, recurentul A. susține că instanța penală a fost învestită a judeca cauza penală doar în limita răspunderii angajaților E. și D., nefiind învestită și cu antrenarea răspunderii angajatorilor B. S.R.L. și S.C. C. pentru fapta proprie, aceste societăți fiind citate în dosaul penal doar în calitate de părți responsabile civilmente, deci răspunzătoare pentru fapta prepușilor, motiv pentru care latura civilă soluționată în cadrul dosarului penal nu poate avea nicio înrâurire în prezenta cauză unde se solicită acordarea de daune materiale și morale numai de la B. S.R.L. și S.C. C., în temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie. Înalta Curte apreciază că această critică este fondată întrucât B. S.R.L. și S.C. C. au fost găsite vinovate de neluarea măsurilor legale de sănătate și securitate în muncă, prin aceasta contribuind la producerea accidentului din data de 12 06 2009 prin care recurentul A. și-a pierdut definitiv capacitatea de muncă în urma vătămării corporale. Acest fapt a fost constatat de către ITM Constanța prin procesul-verbal de cercetare nr. x/21 10 2009, unde s-a reținut nerespectarea obligației prevăzute de art. 13 lit. f) din Legea nr. 319/2006 a securității și sănătății în muncă, de a asigura și controla cunoașterea și aplicarea de către toți lucrătorii a măsurilor stabilite în planul de prevenire și de protecție stabilit, precum și a prevederilor legale în domeniul sănătății și securității în muncă. Potrivit art. 37 alin. (1) și (2) al aceleiași legi, neluarea vreuneia din măsurile legale de sănătate și securitate în muncă de către persoana care are îndatorirea de a lua aceste măsuri, dacă se creează un pericol grav și iminent de producere a unui accident de muncă sau are loc un accident de muncă, este socotită infracțiune. Din cele două alineate ale articolului menționat, rezultă că infracțiunea a fost reglementată atât ca infracțiune de pericol, cât și ca infracțiune de rezultat. Aceeași faptă este reglementată ca infracțiune și în art. 349 din C. pen. Cu toate acestea, în dosarul penal nr. x/2014, finalizat prin decizia nr. 433/13 04 2017 a Curții de Apel Constanța, fapta proprie a celor doi pârâți, B. S.R.L. și S.C. C., nu a fost analizată, cu motivarea că pentru aceasta s-a aplicat o sancțiune contravențională și nu se pot aplica două sancțiuni pentru aceeași faptă. Astfel, pârâții B. S.R.L. și S.C. C. au fost citați în dosarul pentru a răspunde pentru fapta prepusului, iar nu pentru fapta proprie, astfel că, deși s-a constatat săvârșirea de către aceștia a infracțiunii prevăzute de art. 37 alin. (1) și (2) al Legii nr. 319/2006, nu a fost analizată latura civilă a acestei infracțiuni. Citarea acestora în dosarul penal ca părți responsabile civilmente s-a realizat având ca temei răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, care este o răspundere pentru fapta altuia și nu pentru fapta proprie și aceasta chiar dacă se reține ca fundament al răspunderii comitentului o prezumție de vină. De vreme ce comitentul se va regresa împotriva prepusului pentru recuperarea sumelor plătite victimei, nu se poate reține vreo dezlegare dată în dosarul penal cu privire la vreo contribuție a comitentului la repararea prejudiciului produs de comitent. În mod greșit instanța de apel a considerat că nu mai este posibilă acționarea în judecată directă a comitentului pentru fapta sa proprie, în temeiul răspunderii civile delictuale, deoarece nu există legătură de cauzalitate între fapta comitenților și prejudiciu, de vreme ce în dosarul penal nr. x/2014 s-a stabilit vina exclusivă a inculpaților persoane fizice și a părții vătămate, fapta comitenților fiind numai un factor favorizant pentru săvârșirea infracțiunii de către prepuși. Aceasta deoarece în art. 37 și 38 din Legea nr. 319/2006 a securității și sănătății în muncă, cât și în art. 349 și 350 din C. pen., faptele de "neluare" și respectiv de "nerespectare" a măsurilor legale privind sănătatea și securitatea în muncă sunt reglementate și sancționate ca infracțiuni distincte, atât sub forma infracțiunilor de pericol, potrivit alin. (1), cât și a infracțiunilor de rezultat, menționate în alin. (2). Astfel fiind, nu subzistă argumentul instanței de apel că lipsa raportului de cauzalitate între fapta comitenților și prejudiciu s-ar deduce din faptul că infracțiunea reglementată în art. 37 din Legea nr. 319/2006 este o infracțiune de pericol care, prin definiție, nu presupune o urmare materială, deci nu ar produce prejudiciu și, ca atare, ar face imposibilă atragerea răspunderii civile delictuale care nu poate fi antrenată în lipsa producerii unui prejudiciu patrimonial. Cum nu s-a contestat faptul că în dosarul penal nr. x/2014 a fost analizată doar infracțiunea de nerespectare a măsurilor legale privind sănătatea și securitatea în muncă, nu și fapta de neluare a măsurilor legale privind sănătatea și securitatea în muncă de către pârâții B. S.R.L. și S.C. C., este evident că cererea de despăgubiri formulată în prezenta cauză, pe tărâmul răspunderii civile delictuale, nu a format obiect de analiză în cadrul dosarului penal, nici sub aspect penal, nici civil. Ca atare, latura civilă a dosarului penal, nu poate avea autoritate de lucru judecat în prezenta cauză. Astfel cum rezultă din procesul-verbal de cercetare nr. x/21 10 2009 întocmit de ITM Constanța, pârâții B. S.R.L. și S.C. C. se fac vinovați de săvârșirea faptei de neluare a măsurilor legale privind sănătatea și securitatea în muncă, care este sancționată atât contravențional, cât și penal. Doctrina și jurisprudența au recunoscut în mod constant că există fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu care constituie în același timp infracțiuni, astfel că, pe lângă răspunderea penală și cumulativ cu aceasta, se va angaja și răspunderea civilă delictuală. Fiecare dintre cele două răspunderi își păstrează autonomia, astfel că vor exista două acțiuni penale și două acțiuni civile. În cauză, pentru una dintre faptele încriminate penal, respectiv pentru cea săvârșită de pârâții B. S.R.L. și S.C. C. a fost aplicată sancțiunea amenzii contravenționale de 4000 RON. În aplicarea principiului ne bis in idem, fapta sancționată contravențional nu a mai putut fi supusă analizei ca infracțiune, ceea ce nu înseamnă, astfel cum greșit a apreciat instanța de apel, că nu poate antrena răspunderea civilă delictuală pe calea unei acțiuni civile, pentru partea din prejudiciul produs care îi este imputabilă. Cu atât mai mult, nu i se poate opune autoritatea de lucru judecat a soluției date pe latură civilă într-un dosar penal în care s-a cercetat o altă faptă, săvârșită de alte persoane. Infracțiunile de "neluare" și de "nerespectare" a măsurilor legale privind sănătatea și securitatea în muncă sunt infracțiuni reglementate distinct, chiar dacă se află în strânsă legătură, de aceea pot, cel mult, să fie evaluate în conexiune, dar nu se pot absorbi sau exclude, astfel cum a procedat instanța de apel când a considerat că pretențiile nu decurg dintr-o altă situație de fapt, ci din aceeași împrejurare producătoare de prejudiciu, în care se invocă o culpă concurentă a persoanei juridice, motiv pentru care devine irelevantă împrejurarea apelării la temeiul în drept pentru care s-a dispus clasarea, distinct de cel al condamnării inculpaților în procesul penal. Caracterul distinct al celor două fapte, dedus din reglementarea și sancționarea lor separată, în art. 37 și 38 al Legii nr. 319/2006, respectiv în art. 349 și 350 din C. pen., faptul că numai una dintre fapte a făcut obiect al cercetării penale, atât pe latură penală, cât și civilă, pe când cea de-a doua a fost doar sancționată contravențional, lasă deschisă calea unei acțiuni civile întemeiată pe răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciul produs. Ca atare, prin stabilirea unor despăgubiri distincte, pentru fiecare din cele două fapte, nu se schimbă cadrul procesual și nu se diluează răspunderea delictuală avută în vedere la stabilirea vinovăției și la dozarea pedepselor aplicate, fiind posibilă tragerea la răspundere civilă directă a comitenților, întrucât cercetarea judecătorească în materie penală a stabilit în chip definitiv vinovăția comitenților în săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 38 al Legii nr. 319/2006 și a distribuit culpa în contextul punerii în pericol a vieții salariatului - parte vătămată, numai din perspectiva acestei infracțiuni, nu și a celei reglementate de art. 37 al Legii nr. 319/2006. Constatând că cererea ce face obiectul cauzei de față nu a fost analizată pe fond, ca urmare a aplicării greșite a prevederilor art. 28 din C. proc. pen., Înalta Curte va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la instanța de apel întrucât nu s-a solicitat, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., trimiterea cauzei în rejudecare la prima instanță de fond. Cu prilejul rejudecării se va analiza cererea în ansamblul său, raportat la temeiul juridic indicat de reclamant. Analizând recursul declarat de pârâții B. S.R.L. și S.C. C., Înalta Curte constată că sunt aduse critici deciziei instanței de apel atât cu privire la soluția de respingere a excepțiilor inadmisibilității, autorității de lucru judecat și prescripției, cât și cu privire la fondul cauzei sub aspectul întrunirii elementelor răspunderii civile delictuale pentru partea de prejudiciu pe care instanța de apel a considerat-o că nu intră sub autoritatea de lucru judecat a deciziei penale nr. 433/2017 a Curții de Apel Constanța. Având în vedere soluția dată recursului declarat de reclamantul A., cauza urmează a fi rejudecată pe fond, motiv pentru care nu pot fi analizate acele criticile referitoare la fondul raportului juridic dedus judecății sau cele care reiau aspecte care au primit dezlegare, explicit sau implicit, prin considerentele deja expuse. Astfel, nu vor fi analizate criticile aduse în susținerea motivelor de recurs prevăzute în art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ., acestea urmând a fi avute în vedere cu prilejul rejudecării, caz în care și acest recurs urmează a fi admis în mod formal, pentru o judecată unitară a cauzei. La fel, din cuprinsul considerentelor pe care se întemeiază motivul de recurs prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu vor fi analizate decât criticile privind soluția de respingere a excepțiilor inadmisibilității și prescripției, nu și cele referitoare la întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale, acestea din urmă urmând a fi verificate în rejudecare. Va fi supus analizei și motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. unde se invocă critici privind dezlegări date excepției autorității de lucru judecat. Trecând la analiza acestui recurs, în limitele anterior enunțate, se observă că recurenții critică respingerea excepției inadmisibilității acțiunii sub două aspecte: mai întâi pentru că, potrivit art. 27 alin. (1) C. proc. pen., latura civilă a fost soluționată pe toate aspectele, astfel că pretențiile materiale și morale nu ar mai putea fi solicitate în prezenta cauză și apoi pentru că s-ar dori stabilirea unor noi fapte, a unor noi autori și modificarea cotei de participare stabilite în dosarul penal. Înalta Curte apreciază că prezenta acțiune, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală a persoanelor juridice pentru fapta proprie, are obiect, părți și cauză diferite comparativ cu acțiunea care a fost soluționată pe latură civilă în dosarul penal nr. x/2014, unde au fost cercetate alte persoane, pentru o altă faptă, raportul juridic dedus judecății fiind altul. Astfel, în dosarul penal, în care recurenții au fost citați în calitate de părți responsabile civilmente, cercetarea a vizat fapta prepușilor de nerespectare a măsurilor legale care privesc sănătatea și securitatea în muncă, prevăzută ca infracțiune de art. 38 alin. (1) și (2) din Legea nr. 316/2006 și fapta de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. (2) și (4) C. pen., iar latura civilă nu se poate circumscrie decât acestei fapte, care este, așa cum s-a motivat anterior, distinctă de fapta de neluare a măsurilor legale care privesc sănătatea și securitatea în muncă, stabilită în sarcina pârâților din prezenta cauză și care nu a fost analizată de instanța penală. Întrucât instanța penală nu a antamat sub niciun aspect răspunderea recurenților-pârâți pentru fapt