ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1706/2020

Ședința publică din data de 17 septembrie 2020

Asupra conflictului negativ de competență, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Harghita sub nr. x/2018 din 26.06.2018 reclamanții A., B., în contradictoriu cu pârâta Societatea de C. S.A., au solicitat în baza art. 1.349 alin. (1), art. 1385 alin. (3), art. 1386, art. 1387, art. 1388, art. 2224, alin. (2), art. 2223 alin. (1) C. civ., art. 21 alin. (1) și alin. (4), art. 22 alin. (6) din O.U.G. nr. 54/2016, art. 11 și 12 din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, precum și art. 115 alin. (3) C. proc. civ., obligarea pârâtei la repararea patrimonială a prejudiciului material și moral produs ca urmare a accidentului rutier comis de D. în data de 1.06.2016; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale de la momentul producerii riscului asigurat până la momentul executării hotărârii; obligarea pârâtei Ia plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 360/12 martie 2019 pronunțată de Tribunalul Harghita în dosar nr. x/2018 s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta Societatea de C. S.A. și, în consecință: a fost obligată pârâta la plata către reclamanta A. a sumei de 650,76 RON daune materiale, 70.000 de euro daune morale și diferența dintre venitul net realizat de reclamantă anterior datei de 01.06.2018 și indemnizația obținută în urma aflării în concediu medical și pensia de invaliditate obținută până la data de 05.12.2018, cu dobândă legală de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri; a fost obligată pârâta la plata către reclamantul B. a sumei de 30.000 de euro daune morale, cu dobândă legală de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri; au fost respinse restul pretențiilor ca neîntemeiate; a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către reclamanta A. în cuantum de 1.468,23 de RON.

Prin sentința civilă nr. 1096/6 august 2019, pronunțată în același dosar, a fost admisă cererea de îndreptare a erorii materiale cuprinse în dispozitivul sentinței civile nr. 360/12.03.2019 a Tribunalului Harghita, cât și cererea de lămurire a dispozitivului sentinței amintite formulate de pârâta C. S.A..

Mai apoi, prin sentința civilă nr. 1384/8 octombrie 2019 a Tribunalului Harghita, din același dosar, s-a respins cererea de lămurire dispozitiv formulată de petenta S.C. C. S.A..

Împotriva sentinței civile nr. 360/2019 pronunțată de Tribunalul Harghita au formulat apel reclamanții A. și B., precum și pârâta S.C. C. S.A., aceasta din urmă formulând apel și împotriva sentinței nr. 1096/2019 pronunțată de Tribunalul Harghita la data de 06.08.2019, prin care s-a admis cererea de îndreptare a erorilor materiale, respectiv cererea de lămurire a dispozitivului sentinței civile nr. 360/12.03.2019 a Tribunalului Harghita.

2.1. Prin decizia nr. 72/A din 10 martie 2020, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a dispus declinarea competenței de soluționare a apelurilor în favoarea secției I civile a Curții de Apel Târgu Mureș.

În motivarea soluției s-a reținut că natura și obiectul cauzei au caracter civil - acțiune în răspundere delictuală.

Împrejurarea că pârâta societate de asigurare are calitatea de profesionist, respectiv că între aceasta și asigurat (persoana afirmativ vinovată de săvârșirea faptei ilicite) a fost încheiat un contract de asigurare de răspundere civilă obligatorie, nu este de natură a schimba nici natura litigiului și nici temeiul în baza căruia se analizează cererea reclamanților de acordare a despăgubirilor, acesta fiind tot răspunderea civilă delictuală.

Cauza păstrează aceeași natură și în apel, care se impune a fi soluționat tot de instanța civilă. Din această perspectivă, stabilirea competenței instanței de apel prin raportare la calitatea de profesionist a uneia dintre părți ar fi lipsită de suport juridic prin prisma prevederilor art. 226 alin. (1) și ale art. 228 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, astfel cum acestea au fost interpretate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 18/2016, pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii.

2.2. Prin decizia nr. 193A din 16 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă, s-a admis excepția necompetenței materiale a secției I civile a instanței menționate, s-a declinat competența de soluționare a apelurilor în favoarea secției a II-a civile, de contencios administrativ și fiscal, s-a constatat ivit conflictul negativ de competență între secții, s-a suspendat soluționarea cauzei și s-a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea soluționării incidentului procedural.

În considerentele hotărârii s-a reținut că sumele pretinse de reclamanți cu titlu de daune materiale și morale formulate împotriva pârâtei Societatea de C. S.A, își au temeiul în contractul de asigurare încheiat între pârâtă și autorul accidentului auto. În acest sens sunt prevederile art. 49 din Legea nr. 136/1995.

Conform art. 226 din Legea nr. 71/2011, în cadrul secțiilor civile, se pot înființa complete specializate care să judece anumite categorii de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora, precum cererile în materie de insolvență, concordat preventiv și mandat ad-hoc, cererile în materia societăților comerciale și a altor societăți cu sau fără personalitate juridică, precum și în materia registrului comerțului, cererile care privesc restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenței, cererile privind titlurile de valoare și alte instrumente financiare. Așadar, completele speciale soluționează anumite tipuri de cauze, pentru că obiectul acestora presupune un anumit grad de specializare, materiile pentru care funcționează acestea fiind expres determinate de legiuitor.

Prin art. 215 pct. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. se prevede:

"(3) În cadrul tribunalelor funcționează secții sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, cauze penale, cauze cu minori și de familie, cauze de contencios administrativ și fiscal, cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, societăți comerciale, registrul comerțului, insolvență, concurență neloială sau pentru alte materii, precum și, în raport cu natura și numărul cauzelor, secții maritime și fluviale."

În cadrul Tribunalului Harghita funcționează 2 secții, civilă și penală, astfel că, urmare a declarării căilor de atac formulate împotriva hotărârilor pronunțate de secția civilă, Curtea de Apel, în cadrul căreia funcționează secția I-a Civilă și secția a II-a Civilă, determină secția competentă, după natura și obiectul litigiului, să soluționeze apelul/recursul împotriva unei hotărâri pronunțate de secția civilă a Tribunalului Harghita.

În ședința din 18 mai 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a soluționat recursul în interesul legii referitor la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., raportat la art. 22 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie.

Astfel, prin Decizia nr. 13/2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că în litigiile având ca obiect plata de despăgubiri materiale și morale formulate de terțele persoane păgubite prin producerea accidentelor de circulație, în care calitatea procesuală pasivă o are asigurătorul RCA, iar persoana vinovată are calitatea de intervenient forțat sau de pârât alături de asigurătorul RCA, cât și în litigiile privind acțiunile în regres formulate de asigurător împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului, competența materială procesuală revine secțiilor specializate.

În aceste condiții, faptul că în cadrul instanței de fond, Tribunalul Harghita nu funcționează completuri specializate și având în vedere atât temeiul pretențiilor cât și calitatea pârâtei, s-a apreciat că litigiul este în competența secției a II-a civilă din cadrul Curții de Apel Târgu Mureș.

II. Considerentele Înaltei Curți.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Cererea de chemare în judecată cu care a fost învestită instanța de fond, îndreptată împotriva asigurătorului RCA, are ca obiect plata unor despăgubiri materiale și morale pentru prejudiciul produs ca urmare a accidentului rutier comis de numitul D., la 01.06.2016, despăgubiri solicitate de reclamanții A. și B., în calitate de terțe persoane păgubite prin producerea accidentului de circulație, fiind pasageri în autoturismul condus de D..

Instanțele aflate în conflict au determinat, în mod diferit, competența materială de soluționare a cauzei reținând, într-o primă interpretare, că, în acțiunile cu obiectul menționat, competența materială procesuală în soluționarea apelului aparține secției civile, cauza juridică a raporturilor de drept material deduse judecății fiind răspunderea civilă delictuală a persoanei indicate drept responsabile de producerea accidentului, iar într-o a doua interpretare, că îi revine secției specializate în materia litigiilor cu profesioniști, în considerarea obiectului activității profesionale a asigurătorului, în care intră obligația de despăgubire.

Soluționarea prezentului conflict de competență impune a reține că, în litigiile având ca obiect plata de despăgubiri materiale și morale, formulate de terțele persoane păgubite prin producerea accidentelor de circulație, își găsesc aplicabilitatea dispozițiile art. 22 din Legea nr. 132/2017, care consacră, expres, dreptul de acțiune directă al părții vătămate împotriva asiguratului, chiar dacă nu este parte în contractul de asigurare.

Caracteristicile litigiului cu care a fost învestită instanța este aceea că acesta aparține materiei asigurărilor, iar fundamentul juridic al acestor cereri, formulate de reclamanți, în calitate de terțe persoane păgubite prin producerea accidentului auto împotriva asigurătorului persoanei vinovate, are ca temei, după cum s-a arătat, art. 22 din Legea nr. 132/2017, care consacră expres dreptul de acțiune directă al părții vătămate împotriva întreprinderii de asigurare, chiar dacă nu este parte în contractul de asigurare.

În ceea ce privește antrenarea răspunderii asigurătorului în atare litigii, relevant este faptul că raporturile juridice dintre asigurat și asigurător își au fundamentul în contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în vreme ce raporturile juridice dintre terții păgubiți și asigurat își au izvorul în fapta delictuală a asiguratătorului, producătoare de pagube morale sau materiale în patrimoniul, respectiv persoana terților păgubiți.

Reclamanții au solicitat obligarea societății de asigurare de a repara prejudiciul cauzat prin accidentul de circulație, în temeiul contractului de asigurare și a dispozițiilor legale privind asigurarea de răspundere civilă, urmarea perfectării contractului de asigurare, cu caracter aleatoriu, în care riscul producerii faptei prejudiciabile trece de la asigurat la asigurător, fiind asumat de acesta din urmă, care răspunde la producerea riscului asigurat, deoarece a încasat, în acest scop, o primă de asigurare, stabilită în raport cu specificul riscului.

Prin urmare, obligația de dezdăunare a reclamanților, ca persoane păgubite, își are cauza în contraprestația asiguratului, respectiv în plata primei de asigurare, ce se pretinde a fi activată ca urmare a comiterii faptei ilicite de către asigurat.

Or, asigurarea obligatorie aduce în discuție, din chiar momentul încheierii contractului de asigurare, răspunderea civilă a deținătorului de vehicul și, de aceea, stabilirea răspunderii sale civile delictuale în litigiul de față, generată de fapta ilicită a persoanei vinovate de producerea accidentului rutier, reprezintă o condiție, iar nu finalitatea ori singurul scop urmărit de reclamanți în demersul judiciar ce face obiectul acțiunii de față.

Este cunoscut faptul că, plata făcută de asigurător este o consecință a executării contractului de asigurare pe care l-a încheiat cu asiguratul său, astfel încât, în atare situație, acțiunea îndreptată de reclamanți împotriva asiguratorului-pârât are la bază existența contractului de asigurare, iar promovarea acțiunii este consecința săvârșirii unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii terților față de contractul de asigurare și care se constituie în risc asigurat.

Așadar, promovarea litigiului de față tinde la atingerea scopului pentru care s-a încheiat contractul de asigurare RCA, ce dă naștere obligației asigurătorului, comparativ ce, față de reclamanți, obligația se activează ca urmare a mijlocului procesual reprezentat de acțiunea directă pusă la dispoziție de legiuitor.

Reiese diferența specifică a litigiului cu care a fost învestită instanța, față de un litigiu de drept comun în răspundere civilă delictuală, drept pentru care competența secției specializate este atrasă de natura și obiectul litigiului care intră sub incidența materiei asigurărilor, prevăzute de legiuitor.

Raportat considerentelor expuse, Înalta Curte constată că secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Târgu Mureș este competentă să soluționeze cauza dedusă judecății, urmând a dispune în acest sens, pe calea regulatorului de competență, conform art. 135 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 septembrie 2020.