ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 849/2022

Ședința publică din data de 07 aprilie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Harghita sub nr. x/2018 din data de 26.06.2018 reclamanții A., respectiv B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A., a solicitat în baza art. 1349 alin. (1), art. 1385 alin. (3), art. 1386, art. 1387, art. 1388, art. 2224 alin. (2), art. 2223 alin. (1) C. civ., art. 21 alin. (1) și alin. (4), art. 22 alin. (6) din O.U.G. nr. 54/2016, art. 11 și 12 din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, precum și art. 115 alin. (3) C. proc. civ. obligarea pârâtei la repararea patrimonială a prejudiciului material și moral produs ca urmare a accidentului rutier comis de D. în data de 01.06.2016.

Prin sentința nr. 360 din 12 martie 2019 pronunțată de Tribunalul Harghita în dosar nr. x/2018 s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A., respectiv B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. și în consecință a fost obligată pârâta la plata către reclamanta A. a sumei de 650,76 RON daune materiale, 70.000 de euro daune morale și diferența dintre venitul net realizat de reclamantă anterior datei de 01.06.2018 și indemnizația obținută în urma aflării în concediu medical și pensia de invaliditate obținută până la data de 05.12.2018, cu dobândă legală de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri; de asemenea, a fost obligată pârâta la plata către reclamantul B. a sumei de 30.000 de euro daune morale, cu dobândă legală de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri; au fost respinse restul pretențiilor ca neîntemeiate; a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către reclamanta A. în cuantum de 1.468,23 de RON.

Tribunalul Harghita, secția Civilă prin sentința civilă nr. 1096 din data de 06 august 2019 a admis cererea de îndreptare a erorilor materiale cuprinse în considerentele sentinței civile nr. 360 din 12.03.2019 a Tribunalului Harghita, formulată de petenta S.C. C. S.A.

S-a îndreptat eroarea materială de la fila x din considerentele sentinței arătate în sensul că în loc de,,01.06.2018" se va citi data de,,01.06.2016".

S-a îndreptat eroarea materială de la fila x din considerentele sentinței arătate în sensul că în loc de "nu este justificată solicitarea apelantei de a fi exonerată total de la plata penalităților de întârziere" se va citi "nu este justificată solicitarea pârâtei de a fi exonerată total de la plata dobânzii legale".

S-a admis cererea de îndreptare a erorii materiale cuprinse în dispozitivul sentinței civile nr. 360 din 12.03.2019 a Tribunalului Harghita, formulată de petenta S.C. C. S.A.

S-a îndreptat eroarea materială din dispozitivul sentinței arătate în sensul că în loc de "venitul net realizat de reclamantă anterior datei de 01.06.2018" se va citi "venitul net realizat de reclamantă anterior datei de 01.06.2016".

Prin aceeași sentință citată s-a admis cererea de lămurire a dispozitivului sentinței civile nr. 360 din 12.03.2019 a Tribunalului Harghita, formulată de petenta S.C. C. S.A. în sensul că:

Prin sentința civilă nr. 360 din 12.03.2019 s-a acordat reclamantei A. atât diferența dintre venitul net realizat de reclamantă anterior datei de 01.06.2016 și indemnizația obținută în concediul medical timp de 154 de zile, cât și diferența dintre venitul net realizat de reclamantă anterior datei de 01.06.2016 și pensia de invaliditate pe timpul cât a beneficiat de aceasta, până la data de 05.12.2018.

Tribunalul Harghita, secția Civilă prin sentința civilă nr. 1384 din data de 08 octombrie 2019 a respins cererea de lămurire dispozitiv formulată de petenta S.C. C. S.A., care a vizat atât sentința civilă nr. 360 din 12 martie 2019 cât și sentința civilă nr. 1096 din 06 august 2019.

Împotriva sentinței nr. 360/2019 au formulat apel reclamanții A. și B..

Împotriva aceleiași hotărâri, precum și împotriva sentinței civile nr. 1096 din 06 august 2019 a formulat apel și pârâta S.C. C. S.A., solicitând admiterea acestuia, schimbarea în parte a hotărârii atacate, respectiv: I. în principal, respingerea acțiunii raportat la existența unei cauze exoneratoare de răspundere civilă - cazul fortuit, în baza art. 1351 C. civ. II. în subsidiar, admiterea în parte a acțiunii, în măsura în care este respins primul petit: 2.1

Cu privire la daunele materiale: A. Pentru reclamanta A.: diminuarea daunelor materiale acordate până la concurența sumei de 240 RON; A.2. respingerea în tot a daunelor materiale acordate reclamantei constând în plata diferenței dintre venitul net realizat de reclamantă anterior datei de 01.06.2018 (01.06.2016) și indemnizația obținută în urma aflării în concediu medical și pensia de invaliditate obținută până la data de 05.12.2018, ca netemeinic și nefondat; 2.2. Cu privire la daunele morale: diminuarea daunelor morale acordate reclamanților, în conformitate cu dispozițiile art. 50 alin. (2) lit. d) din Norma ASF 23/2014, respectiv în conformitate cu legislația și jurisprudența din România; 2.3. reținerea incidenței prevederilor art. 1371 C. civ., astfel cum a fost dezlegat prin DICCJ 12/2016, mai exact participarea victimelor la producerea propriului prejudiciu - lipsa centurii de siguranța - cu imputare în daunele materiale și morale care vor fi stabilite; 2.4. respingerea obligării la plata dobânzii legale în principal ca și inadmisibil și în subsidiar ca și neîntemeiat; 2.5. înlăturarea cheltuielilor de judecată ca urmare a respingerii acțiunii, în subsidiar, compensarea spezelor părților împrocesuate, diminuarea acestora proporțional cu partea de acțiune admisă; cu cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal prin decizia nr. 108/A din 06 mai 2021 a respins ca nefondat apelul formulat de către reclamanții A. și B. - decedat în cursul procesului, moștenitori fiind E. și F., împotriva sentinței nr. 360/12.03.2019 pronunțată de Tribunalul Harghita în dosarul nr. x/2018.

A admis apelul declarat de pârâta C. S.A. împotriva aceleiași hotărâri, precum și împotriva sentinței nr. 1096/6.08.2019 pronunțate de Tribunalul Harghita în dosarul nr. x/2018, pe care le-a schimbat în parte în sensul că:

A redus cuantumul daunelor materiale acordate reclamantei A. la suma de 585,68 RON precum și al daunelor morale acordate acesteia la suma de 63.000 EUR.

A redus cuantumul daunelor morale acordate reclamantului B. - decedat în cursul procesului, la suma de 27.000 EUR.

A înlăturat obligația stabilită în sarcina pârâtei de plata în favoarea reclamantei A. a diferenței dintre venitul net realizat de aceasta în perioada 01.06.2016-30.11.2016.

A redus cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligată pârâta în favoarea reclamantei A., la suma de 1.321,40 RON.

A menținut celelalte dispoziții ale hotărârilor atacate.

A respins cererea apelantei-pârâte C. S.A. privind obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea nr. 21/C/CC din 26 mai 2021 Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de pârâta C. S.A., de îndreptare a erorii materiale strecurate în minuta deciziei nr. 108/A/06.05.2021 pronunțate de Curtea de Apel Târgu-Mureș în dosar nr. x/2018 și, în consecință:

A dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în alin. (4) al minutei în sensul că se va menționa caracterul de daune morale a sumei de 27.000 EUR acordate reclamantului B. - decedat în cursul procesului, iar nu materiale, astfel cum în mod eronat s-a menționat.

A dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în alin. (5) al minutei în sensul că perioada pentru care s-a înlăturat obligația stabilită în sarcina pârâtei de plata în favoarea reclamantei A. a diferenței dintre venitul net realizat este 01.06.2016-30.11.2016, iar nu 01.06.2018-30.11.2018 cum în mod eronat s-a menționat.

A menținut neschimbate celelalte dispoziții ale deciziei.

La data de 10 august 2021, recurenta-pârâtă C. S.A. a formulat cerere de recurs împotriva deciziei nr. 108/A din 6 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 20 august 2021.

Motive de recurs.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Lipsa motivării acordării daunelor morale se raportează la art. 50 alin. (1) lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014, recurenta-pârâtă susținând că motivarea nu îndeplinește criteriile obligatorii prevăzute de art. 13 C. proc. civ. și art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și art. 6 CEDO.

Din acest punct de vedere, se reproșează instanței de apel faptul că nu a corelat soluționarea daunelor morale în raport de practica judiciară din România în materie, încălcând dispozițiile art. 50 alin. (1) lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014.

La stabilirea daunelor morale au fost utilizate doar criterii subiective de individualizare a despăgubirilor, instanța de apel analizând consecințele negative resimțite de reclamant, fără a ține cont și de criteriile invocate în apărare de către pârâtă, precum practica judiciară în materie.

Instanța de apel nu face nicio referire la incidența și obligativitatea tratării acestor daune prin prisma art. 50 alin. (1) lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014, ceea ce atrage în mod cert caracterul nemotivat al hotărârii pe acest aspect.

În consecință, motivarea dată atât de prima instanță cât și de instanța de apel nu îndeplinește criteriile obligatorii prevăzute de art. 13 C. proc. civ. și art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și art. 6 din CEDO și încalcă art. 22 alin. (6) din Legea nr. 132/2017.

În susținere, recurenta-pârâtă citează cu titlu de jurisprudență decizia nr. 422/2018 pronnunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În raport de acest motiv, recurenta-pârâtă apreciază că se impune admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă încălcarea dispozițiilor de drept material.

Sub un prim aspect se susține aplicarea greșită a art. 1531 coroborat cu art. 1385 C. civ. și art. 50 pct. 1 lit. a) din Norma ASF nr. 23/2014 și Decizia RIL nr. 1/2016 prin obligarea pârâtei la plata diferenței dintre venitul net nerealizat de reclamanta A. și pensia de invaliditate pe perioada 01.12.2016-05.12.2018.

Se apreciază că în mod greșit instanța de apel, chiar dacă a constatat că norma specială nu prevede obligația asiguratorului la plata diferenței de venit pe o altă perioadă decât concediul medical și/sau a perioadei spitalizării, încălcând art. 50 din Norma ASF nr. 23/2014 și Decizia RIL nr. 23/2014, a obligat asiguratorul la plata diferenței de venit pe perioada în care reclamanta a dovedit că obținea pensia de invaliditate inferioară venitului net nerealizat înainte de producerea evenimentului rutier.

Apreciază că instanța de apel a aplicat greșit art. 1385 și art. 1531 C. civ., răspunderea asigurătorului fiind una contractuală, putând fi obligată la plata despăgubirii prevăzute expres în polița de asigurare emisă conform normei speciale.

Sub al doilea aspect, se susține încălcarea dispozițiilor art. 50 alin. (1) lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014 prin respingerea analizării practicii judiciare din România în materie, în momentul stabilirii daunelor morale.

Se arată că, nici instanța de fond și nici instanța de apel nu au indicat nicio hotărâre care ar fi avut în vedere momentul stabilirii cuantumului despăgubirilor și nici motivul pentru care nu au fost luate în considerare hotărârile atașate de recurentă care au în vedere același fel de prejudiciu invocat de reclamant.

Instanța era obligată a ține cont de practica judiciară și a vedea că a fost respectată această cerință, fiind necesar a se face în concret și paralela cu practica judiciară în domeniu, fiind importantă într-o astfel de speță.

În momentul stabilirii daunelor morale, instanța trebuie să stabilească starea de fapt în baza probelor administrate, iar ulterior avea obligația de a analiza jurisprudența în materie și evenimentele rutiere cu consecințe asemănătoare.

În condițiile în care ambele instanțe de fond nu au ținut seama de practica judiciară în domeniu, recurenta apreciază că devin incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., în condițiile în care art. 50 alin. (1) lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014 menționează expres că daunele morale se acordă în conformitate cu legislația și practica judiciară în domeniu, ridicată la rang de izvor de drept.

Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. au mai fost argumentate în sensul încălcării dispozițiilor art. 1351, art. 1385 C. civ. și art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 coroborat cu Decizia RIL nr. 1/2016 prin obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare de la data rămânerii definitive a hotărârii până la data plății.

Astfel, recurenta-pârâtă critică decizia instanței de apel sub aspectul aplicării greșite a art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 privind obligarea asiguratorului la plata penalităților de întârziere.

In baza Deciziei RIL nr. 1/2016 răspunderea asigurătorului este una contractuală, pârâta putând fi obligată la despăgubiri în baza normelor speciale reprezentate de Legea nr. 136/1995 coroborat cu Norma ASF nr. 23/2014.

Potrivit art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 în cazul în care nu se respectă obligația prevăzută de norma specială, pârâta poate fi obligată la plata penalităților de întârziere, nu la plata dobânzii legale.

Prin urmare, instanța de fond și apel au aplicat greșit dispozițiile art. 1351 coroborat cu art. 1385 C. civ. și art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 coroborat cu decizia RIL nr. 1/2016 prin obligarea asiguratorului la plata dobânzilor legale penalizatoare de la data rămânerii definitive a hotărârii, având în vedere că legea specială prevede expres și limitativ daunele și accesoriile ce se pot acorda, printre acestea nefiind și dobânda legală.

Pentru aceste motive, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din 09.12.2021, comunicarea raportului părților, pentru a depune puncte de vedere.

Prin încheierea din 10.02.2022 a fost admis în principiu recursul și s-a acordat termen de judecată la 07.04.2022, în vederea soluționării pe fond a acestuia.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte de Casație și Justiție urmează să îl admită, în parte, pentru considerentele care vor fi dezvoltate în cele ce urmează.

În speță, se constată că recurenta-pârâtă și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește criticile formulate de pârâtă în baza motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care se susține că hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș nu cuprinde motivele acordării daunelor morale în raport de prevederile art. 50 alin. (1) lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014, respectiv legislația și practica judiciară în domeniu, Înalta Curte constată că decizia instanței de apel respectă dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În esență, se invocă nesocotirea de către curtea de apel a jurisprudenței în materie și se solicită diminuarea cuantumului daunelor morale în cauza de față și stabilirea acestora prin raportare la sumele stabilite de instanțele naționale în situații similare.

Înalta Curte reține că acest motiv de casare este nefondat, instanța de apel argumentând soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în acest sens evocând și aplicând în cauza dedusă judecății textele de lege și actele normative care au stat la baza adoptării soluției sale, totodată prezentând raționamentul-logico juridic prin care a cuantificat daunele morale.

Astfel, se constată că, prin apelul declarat în cauză, pârâta a criticat soluția primei instanțe sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, relativ la suferințele pricinuite de accidentul auto.

În acest context, în considerentele deciziei atacate, contrar susținerilor recurentei-pârâte, instanța de prim control judiciar a analizat probele administrate, a stabilit situația de fapt și a evocat normele de drept incidente pe care le-a aplicat în speța dedusă judecății.

Instanța de apel a reținut că despăgubirea bănească trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei, dar și a practicii judiciare în materie, respectiv a unor elemente obiective care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogățire fără justă cauză a terțelor persoane păgubite.

Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă reține, contrar celor învederate de recurentă, că, pe de o parte, instanța de apel a apreciat referitor la jurisprudența instanțelor că acestea sunt nerelevante, jurisprudența neputând suplini rolul legiuitorului, stabilirea în concret a despăgubirii patrimoniale revenind instanței, prin raportare la situația specifică dedusă judecății și la probele administrate în cauză, practica judiciară având doar caracter orientativ.

Ceea ce este obligatoriu pentru instanțe este de a ține seama de criteriile de stabilire a daunelor morale consacrate de jurisprudență, în absența unor criterii clare și obiective prevăzute de legislația națională, iar nu de a cuantifica aceste daune în litigiul cu care sunt sesizate în raport cu sumele concrete stabilite de alte instanțe, în alte cauze, care pot fi similare, însă nu identice.

Totodată, se reține că, sub aspectul daunelor morale, jurisprudența din cauze asemănătoare nu reprezintă izvor de drept și are caracter orientativ pentru instanțele chemate să se pronunțe în spețe asemănătoare, analiza instanței fiind făcută din perspectiva normelor legale, a probelor administrate și a particularităților situației concrete din fiecare cauză.

În consecință, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu este fondat. În plus, Înalta Curte constată că toate elementele prevăzute la art. 425 lit. b) C. proc. civ. se regăsesc în conținutul hotărârii recurate, fiind prezentate motivele de fapt și de drept care justifică soluția pronunțată.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat cuantumul daunelor morale acordate reclamanților, fiind invocată aplicarea greșită a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și a art. 50 alin. (1) lit. f) din Ordinul C.S.A nr. 23/2014.

În acest context, se apreciază că, în motivarea cererii de recurs se arată faptul că au fost încălcate sau aplicate greșit de către instanțele inferioare normele de drept material, cu referire la dispozițiile art. 49, 50, 55 C. proc. civ., art. 50 alin. (1) lit. f) și art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, precum și art. 2226 C. civ., însă argumentele dezvoltate vizează cuantumul daunelor morale.

Așadar, motivarea cererii de recurs se rezumă exclusiv la prezentarea nemulțumirii în ceea ce privește cuantumul daunelor morale raportat la legislația și practica judiciară în domeniu, aspecte care vizează criteriile de apreciere în raport de care judecătorul fondului stabilește cuantumul daunelor morale, chestiune care nu poate fi supusă controlului judiciar în recurs.

Practic, prin aceste critici recurenta-pârâtă își exprimă nemulțumirea cu privire la soluția pronunțată de instanță, aducând argumente ce își propun să repună în dezbatere reinterpretarea probatoriului, împrejurare care situează analiza acestora în sfera controlului de temeinicie și nu în cea a controlului de legalitate.

Operațiunea de cuantificare a daunelor morale este rezultatul aprecierii situației de fapt și a interpretării probatoriului, astfel încât aceste critici vizează temeinicia deciziei recurate.

Cum prin decizia recurată, instanța de apel, în justificarea despăgubirilor acordate, a avut în vedere drept criterii de stabilire a daunelor morale, gravitatea leziunilor suferite, consecințele pe care accidentul le-a produs asupra sănătății, dar și asupra vieții de familie și sociale ale reclamanților, cât și principiul echității și proporționalității, în sensul existenței unui just echilibru între prejudiciul suferit și despăgubirea acordată, și criticile recurentei-pârâte privind încălcarea dispozițiilor art. 50 din Norma ASF nr. 23/2014, subsumate de aceasta motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu pot fi primite.

În ceea ce privește motivul de casare reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se constată că susținerile recurentei-pârâte fac trimitere la aplicarea greșită a art. 1531 coroborat cu art. 1385 C. civ. precum și art. 50 pct. 1 lit. a) din Norma ASF 23/2014 coroborat cu RIL nr. 1/2016 prin obligarea pârâtei la plata diferenței dintre venitul net nerealizat de reclamanta A. și pensia de invaliditate pe perioada 01.12.2016-05.12.2018.

În esență, recurenta critică decizia instanței de apel sub aspectul inadmisibilității obligării pârâtei la plata diferenței de venit după perioada de concediu medical.

Se reține că reclamanta A. a solicitat cu titlu de daune materiale diferența dintre salariul minim pe economie și pensia de asigurări sociale începând cu data de 01.12.2016, data la care i-au fost stabilite drepturile de pensie de invaliditate.

Criticile recurentei-pârâte sunt nefondate, întrucât instanța de apel a avut în vedere acordarea către reclamantă a despăgubirilor constând în diferența dintre venitul net pe care îl realiza anterior accidentului și veniturile realizate ulterior, fie cu titlu de indemnizație de concediu medical, fie cu pensie de invaliditate, diminuarea venitului primit de reclamantă fiind o consecință directă a accidentului rutier.

În ceea ce privește motivul de casare reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se constată că susținerile recurentei-pârâte mai fac trimitere la aplicarea greșită a art. 1351 coroborat cu art. 1385 C. civ. și art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 coroborat cu RIL nr. 1/2016 prin raportare la obligarea asiguratorului la plata dobânzii legale penalizatoare, în locul penalităților de întârziere, prevăzute de normele invocate.

Se apreciază ca fiind fondată această critică a recurentei-pârâte, vizând acordarea dobânzii legale de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la data plății, fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor Normei ASF nr. 23/2014.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute de art. 37 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată, care se plătește de asigurător.

Nu poate fi reținută susținerea instanței de apel în sensul că Norma ASF fiind un act normativ subsecvent, dat în aplicarea legii, nu beneficiază de forță juridică pentru a înlocui sau exclude aplicarea normei legale conținută de C. civ.

Daunele interese moratorii sunt despăgubirile în bani care reprezintă echivalentul prejudiciului cauzat creditorului prin întârzierea executării obligației de către debitor. Prin dispozițiile art. 38 din Norma nr. 23/2014 au fost evaluate legal daunele interese moratorii cuvenite persoanei prejudiciate prin neîndeplinirea în termenele prevăzute de lege a obligațiilor ce îi revin asiguratorului RCA, cu consecința prevăzută de art. 1535 alin. (1) C. civ., constând în inexistența obligației creditorului de a face dovada existenței și întinderii prejudiciului.

În consecință, având în vedere dispozițiile art. 2213 C. civ., potrivit cărora asigurările obligatorii sunt reglementate, exclusiv, prin legi speciale, câtă vreme Norma ASF este un act normativ emis în executarea unei legi speciale, aceasta se bucură de forța juridică corespunzătoare, dispoziția cuprinsă în art. 38 având caracter special derogatoriu de la regimul dobânzii legale.

Plecând de la aceste premise legale, având în vedere modul de formulare în cadrul cererii de chemare în judecată al petitului vizând acordarea dobânzii legale, instanța de prim control judiciar avea obligația de a pune în discuția părților stabilirea naturii juridice a acestui capăt de cerere și doar în acest context să stabilească existența dreptului pretins de reclamanți prin raportare și la prevederile legale invocate de recurenta-pârâtă (art. 1351 și art. 1385 C. civ.).

Față de toate aceste considerente, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte, admițând recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 108/A din 06 mai 2021 pronunțată de Curtea de Apel Târgu - Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe, în ceea ce privește apelul pârâtei C. S.A. declarat împotriva sentinței nr. 360 din 12 martie 2019 pronunțată de Tribunalul Harghita în ceea ce privește capătul de cerere vizând acordarea dobânzii legale.

Va fi menținută dispoziția din decizia casată, referitoare la respingerea apelului reclamanților E.-Moștenitor B., F.-Moștenitor B. și A. declarat împotriva sentinței nr. 360 din 12 martie 2019 pronunțată de Tribunalul Harghita.

Cu privire la întoarcerea executării, în temeiul dispozițiilor art. 500 C. proc. civ., recurenta-pârâtă solicită instanței de recurs întoarcerea executării silite, ca efect al unei eventuale desfințări a actului de executare.

Cererea de întoarcere a executării, formulată de recurenta-pârâtă va fi respinsă, având în vedere că în cauză nu există probe care să ateste executarea celor dispuse prin decizia de apel casată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 108/A din 06 mai 2021 pronunțată de Curtea de Apel Târgu - Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în contradictoriu cu intimații-reclamanți E.-MOȘTENITOR B., F.-MOȘTENITOR B. și A..

Casează în parte decizia recurată și trimite cauza aceleiași instanțe spre rejudecarea apelului pârâtei C. S.A. declarat împotriva sentinței nr. 360 din 12 martie 2019 pronunțată de Tribunalul Harghita .

Menține dispoziția din decizia casată, referitoare la respingerea apelului reclamanților E.-MOȘTENITOR B., F.-MOȘTENITOR B. și A. declarat împotriva sentinței nr. 360 din 12 martie 2019 pronunțată de Tribunalul Harghita.

Respinge cererea privind întoarcerea executării silite formulată de recurenta-pârâtă C. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 aprilie 2022.