ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 896/2022

Ședința publică din data de 13 aprilie 2022

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureș, secția a II-a civilă la data de 10.03.2016, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și intervenientul forțat C., a solicitat, în principal, despăgubiri materiale și daune morale în cuantumul solicitat prin cererea de despăgubire și reiterat în prezenta cerere de chemare în judecată, ca urmare a constatării faptului că în termen de 3 luni de la avizarea evenimentului asigurat pârâta nu i-a notificat respingerea pretențiilor de despăgubire, conduită care o obligă ope legis la plata despăgubirilor în cuantumul solicitat conform art. 36 alin. (2), coroborat cu art. 26 alin. (1) din Anexa la Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, iar în subsidiar despăgubiri materiale și daune morale potrivit pretențiilor formulate în prezenta cerere, pentru repararea prejudiciului suferit de reclamantă ca urmare a accidentului rutier din 28.11.2014.

Reclamanta a arătat că, atât pentru cererea principală, cât și pentru cea formulată în subsidiar, întinderea pretențiilor sale în ceea ce privește creanța principală este aceeași, respectiv daune materiale - în cuantum total de 4.439,45 RON, reprezentând: suma de 700 RON - cheltuielile prilejuite de accident efectuate pentru recuperarea medicală; suma de 3.739,43 RON - echivalentul câștigului din muncă pe care a fost împiedicată să îl realizeze ca urmare a pierderii capacității de muncă în perioada decembrie 2014 - aprilie 2015 inclusiv, conform înscrisurilor anexate, daune morale - în cuantum de 50.000 euro - echivalentul în RON la cursul B.N.R., din ziua efectuării plății.

Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata penalități de întârziere de 0,2%/zi aplicate la suma de 4.439,45 RON și la suma de 50.000 euro, de la data de 06.09.2015 (prima zi după împlinirea termenului de 3 luni de la avizarea de daună), până la plata efectivă a creanței principale; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1014 din 18 iulie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Maramureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și intervenientul forțat C..

S-a luat act că prin încheierea din 25.04.2018 s-a admis în principiu cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă, în raport de numitul C..

S-a luat act că prin încheierea din 24.05.2018 s-a anulat cererea privind introducerea în cauză a asigurătorului numitului D., formulată de către intervenientul forțat, chemat în garanție C..

S-a luat act că prin încheierea din 21.06.2018, s-a respins excepția tardivității cererii de chemare în garanție formulată de chematul în garanție C. și s-a admis în principiu cererea de chemare în garanție formulată de chematul în garanție C., în raport de numitul D..

S-a luat act că prin încheierea din 7.03.2019, s-a admis în principiu cererea de chemare în garanție formulată de chematul în garanție D., în raport de asigurătorul E., prin mandatar BIROUL ASIGURĂRILOR AUTO DIN ROMÂNIA.

S-a admis solicitarea reclamantei privind despăgubirile materiale, până la concurența sumei de 4.439,45 RON.

S-a admis în parte solicitarea reclamantei privind daunele morale până la concurența sumelor de 75.900,55 RON și respectiv 2.500 euro.

S-a luat act că prin încheierea din data de 12.10.2016 emisă de Biroul Executor Judecătoresc F. în dosar nr. x/2016, s-a dispus și constatat efectuarea plății și liberarea debitorului S.C. B. S.A., pentru suma de 80.340 RON, compusă din 4.439,45 RON reprezentând daune materiale și 75.900,55 RON daune morale.

A fost obligată pârâta S.C. B. S.A., să plătească reclamantei, din diferența pretinsă și nerecunoscută de debitoare, suma de 2.500 euro, cu titlu de daune morale.

S-a respins petitul privind acordarea penalităților de întârziere.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 3.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

S-a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâta B. S.A., în contradictoriu cu C., și a fost obligat chematul în garanție C. să plătească pârâtei B. S.A., sumele de 80.340 RON și 2.500 euro.

S-a respins cererea de chemare în garanție formulată de chematul în garanție C., în contradictoriu cu D. și a fost obligat intervenientul forțat C. să plătească chematului în garanție D. suma de 1.800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

S-a respins cererea de chemare în garanție formulată de chematul în garanție D., în contradictoriu cu asigurătorul E., prin mandatar Biroul Asigurărilor Auto din România.

Prin decizia civilă nr. 24 din 20 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelanta A. împotriva sentinței civile nr. 1014 din 18 iulie 2019, pronunțate în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Maramureș; a fost respins apelul provocat declarat de apelanta B. S.A.; a fost obligat intimatul C. să plătească intimatului D., suma de 1.800 RON, cheltuieli de judecată în apel; a fost respinsă cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecată a apelantei A..

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta, motivele fiind, în esență, următoarele:

Un prim motiv de recurs este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., recurenta invocând faptul că instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești.

Potrivit recurentei, tardivitatea răspunsului pârâtei la cererea sa de despăgubire are consecințe juridice stabilite în mod neechivoc în Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 - art. 36 alin. (2).

Recurenta susține că, ipoteza reglementată de art. 36 alin. (2) este cea în care partea prejudiciată a indicat în cererea de despăgubire un anumit cuantum al pretențiilor sale, iar asigurătorul nu a dat niciun răspuns în termen de 3 luni, deci nu a indicat vreun alt cuantum al despăgubirii pe care ar fi dispus să o plătească. În concluzie, în această situație, singurul cuantum al despăgubirii care a fost precizat în raporturile dintre partea prejudiciată și asigurător este cel din cererea de despăgubire.

Contrar celor reținute de instanța de apel, recurenta arată că art. 36 alin. (2) nu se referă la situația în care asigurătorul RCA a formulat în termenul legal un răspuns prin care respinge pretențiile părții prejudiciate, ci la cea în care asigurătorul RCA, în termenul legal de 3 luni, nu a notificat părții prejudiciate respingerea pretențiilor din cererea de despăgubire și motivele respingerii (dar nici nu a admis în tot sau în parte aceste pretenții, deci nu a dat niciun răspuns).

Din motivarea hotărârii recurate, în opinia recurentei, rezultă fără niciun dubiu că instanța de apel a schimbat înțelesul clar al normei juridice cuprinse în art. 36 alin. (2), sau mai corect spus a eliminat efectiv această normă, refuzând aplicarea ei.

Recurenta consideră că faptul că art. 37 din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 stabilește că în cazul în care asigurătorul RCA nu-și îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 36 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, nu conduce la eliminarea prevederilor art. 36 alin. (2).

Recurenta invocă și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., incident în situația în care hotărârea nu cuprinde motivele ne care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei.

Recurenta invocă lipsa oricărei motivări sau invocarea unor motive străine de solicitarea pe care trebuia să o soluționeze instanța de judecată, în ceea ce privește interpretarea și aplicarea în cauză a art. 36 alin. (2).

Potrivit recurentei, în motivarea deciziei atacate se arată că instanța nu a validat susținerile sale privind aplicarea penalităților de întârziere în cazul neîndeplinirii în termenul legal sau îndeplinirii defectuoase a oricăreia dintre obligațiile asigurătorului prevăzute de art. 36, inclusiv la obligația de a răspunde părții prejudiciate în termenul legal de 3 luni de la avizarea de daună prevăzut de art. 36 alin. (1), cât timp a fost emis un răspuns (pag. 18, ultimul paragraf din decizie).

Prin urmare, instanța de apel a reținut, pe de o parte, că asigurătorul RCA trebuie obligat la plata de penalități de întârziere dacă nu-și îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 36, iar, pe de altă parte, că în cazul de față nu poate fi obligat la plata penalităților pentru că a emis un răspuns la cererea de despăgubire, chiar dacă a depășit termenul de 3 luni prevăzut imperativ de art. 36 alin. (1).

O astfel de motivare este, în opinia recurentei, contradictorie.

Recurenta susține și că decizia atacată nu cuprinde nicio justificare pentru respingerea celorlalte motive invocate pentru obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere (refuzul inițial de acordare a oricărei despăgubiri, fără vreun temei legal; diminuarea nejustificată a despăgubirii din cele 2 oferte ulteriorare, tardive față de termenul stabilit de art. 36 alin. (1); nerespectarea obligației prevăzute de art. 36 alin. (6), deși dosarul de daună era complet).

Recurenta invocă și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., arătând că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Potrivit recurentei, cele două instanțe de judecată au refuzat să facă interpretarea și aplicarea prevederilor art. 36 alin. (2) din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

Cu privire la penalitățile de întârziere, recurenta arată că, prin cererea de chemare în judecată a solicitat obligarea pârâtei la plata penalităților de 0,2%/zi de întârziere, aplicate la totalul despăgubirilor, începând cu 06.09.2015 (prima zi după împlinirea termenului de 3 luni de la data avizării de daună) până la data plății efective a creanței principale, raportat la prevederile art. 37 din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 și art. 22 și art. 27 din Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi.

Recurenta apreciază că art. 37 din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, care prevede că, în cazul în care asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 36 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, se referă la aplicarea penalităților de întârziere în cazul neîndeplinirii în termenul legal sau îndeplinirii defectuoase a oricăreia dintre obligațiile asigurătorului prevăzute de art. 36, inclusiv la obligația sa de a răspunde părții prejudiciate în termenul legal de 3 luni de la avizarea de daună (art. 36 alin. (1).

Făcând trimitere la art. 22 și art. 27 din Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009, recurenta concluzionează în sensul că este îndeplinită ipoteza prevăzută la art. 37 din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 și, deci, se impune obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere pentru nerespectarea termenului prevăzut de art. 36 alin. (1) pentru a răspunde cererii de despăgubire, refuzul inițial de acordare a despăgubirii, fără vreun temei legal, diminuarea nejustificată a despăgubirii din cele 2 oferte ulterioare - tardive față de termenul stabilit de art. 36 alin. (1), nerespectarea obligației prevăzute de art. 36 alin. (6), deși dosarul de daună era complet.

Recurenta susține că intimata-pârâtă avea obligația de a-i răspunde până în 05.09.2015 și a răspuns doar în 08.09.2015, în sensul respingerii cererii sale de despăgubire, fără a avea vreun temei legal.

Recurenta consideră că instanța de apel, reținând că în prezenta cauză nu se poate aprecia că ar fi fost îndeplinite defectuos obligațiile cât timp oferta a fost notificată și a fost parcursă și procedura ofertei de plată și consemnațiunii, iar această notificarea a cuprins o sumă apropiată de cea determinată de instanță ca fiind necesară și suficientă pentru acoperirea prejudiciului, reprezintă o aplicare greșită a art. 37 din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A nr. 14/2011.

În acest sens, recurenta susține că asigurătorul RCA avea obligația de a-și îndeplini obligațiile în anumite termene stabilite imperativ, iar instanța de apel a omis să ia în considerare acest aspect.

Mai arată recurenta că, în considerentele din decizia atacată se vorbește despre o ofertă care i-a fost notificată și care cuprinde o sumă apropiată de cuantumul despăgubirilor stabilit de instanța de judecată, însă oferta la care face referire Curtea de Apel Cluj i-a fost făcută în 12.10.2016, adică după mai mult de 1 an și 4 luni de la avizarea de daună, deși art. 36 alin. (1) stabilește imperativ termenul de 3 luni de la avizarea de daună, iar în acest termen legal, pârâta nu a dat niciun răspuns la cererea sa de despăgubire.

Un alt aspect invocat de recurentă vizează faptul că instanța de apel a omis să aibă în vedere că normele legale care stabilesc acordarea despăgubirilor pentru victimele accidentelor rutiere urmăresc ca prejudiciile produse acestora să fie reparate cu celeritate, întrucât este vorba de o categorie de persoane extrem de vulnerabile. Din acest motiv, art. 46 din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 prevede că despăgubirea se acordă de către asigurătorul RCA și în cazul în care există un dosar penal care nu a fost încă soluționat, deci și în cazul în care persoana urmărită penal își contestă vinovăția.

În speță, astfel cum arată recurenta, autorul accidentului rutier avea un interes evident de a-și contesta vinovăția, chiar fără vreo justificare faptică reală, având în vedere că în final el este cel care trebuie să suporte plata despăgubirii, precum și faptul că s-a dovedit a fi total neîntemeiată contestarea vinovăției de către autorul accidentului rutier, după cum reiese din soluția definitivă din dosarul penal.

Recurenta consideră că se impune, de asemenea, a fi avut în vedere că a inclus în cererea de despăgubire angajamentul prin care s-a obligat să restituie de îndată, parțial sau total, despăgubirea primită, în funcție de hotărârea instanței penale în ceea ce privește fapta, făptuitorul și vinovăția, așa cum impune art. 46 pct. 2 lit. b) din normele pe care le-a invocat.

Sub un ultim aspect, recurenta arată că instanța de apel a validat raționamentul primei instanțe, care a reținut că refuzul asigurătorului RCA de acordare a despăgubirii a fost motivat de faptul că la data avizării de daună dosarul nu conținea toate elementele necesare stabilirii dreptului de despăgubire și cuantificării daunei, în contextul în care autorul accidentului rutier își contesta vinovăția. Acest raționament, în opinia recurentei, contravine prevederilor art. 37 din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, conduita pârâtei dovedind că nu s-a aflat în situația prevăzută de art. 45 pct. 3.

Astfel cum arată recurenta, la data avizării de daună, precum și la data împlinirii termenului legal de 3 luni în care trebuia soluționată cererea de despăgubire, pârâta avea la dosarul de daună exact aceleași informații pe care le-a avut în momentul în care i-a făcut oferta din 12.10.2016 Ia care se referă instanța de apel în decizia atacată, aspect dovedit de faptul însăși pârâta a considerat dosarul complet când i-a făcut cele 2 oferte, din 08.01.2016 și din 12.10.2016.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ.

La 22.07.2020, Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România a depus note scrise.

Intimata B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din data de 13 octombrie 2021, comunicarea acestuia părților, pentru a depune puncte de vedere cu privire la raport.

Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 23 februarie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată la 13 aprilie 2022, cu citarea părților.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă este nefondat, pentru considerentele care urmează:

Sub un prim aspect, se impune a se arăta că, în ce privește criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., acestea vizează, în esență, depășirea de către instanța de apel a atribuțiilor puterii judecătorești prin modificarea dispozițiilor art. 36 alin. (2) din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

Înalta Curte reține însă, că depășirea atribuțiilor instanțelor judecătorești se concretizează într-o imixtiune a acestora în sfera activității executive sau legislative.

Or, încălcarea sau greșita aplicare a dispozițiilor legale nu se circumscrie motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.. În consecință, aceste critici vor fi analizate, în continuare, în raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi reținut.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă și motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicție între considerente și dispozitiv, când hotărârea cuprinde considerente contradictorii, precum și în cazul în care lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Motivarea trebuie să fie clară, precisă și necontradictorie, aceste cerințe înlăturând arbitrariul și făcând posibil controlul judiciar, precum și exercitarea căilor de atac de retractare.

Raportat la aceste considerente teoretice, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că recurenta-reclamantă a expus în susținerea acestui motiv de casare două critici, respectiv faptul că instanța de apel nu a primit interpretarea pe care partea a dat-o art. 36 alin. (2) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul nr. 14 din 29 noiembrie 2011 al președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, precum și motivarea străină de natura cauzei, în ceea ce privește solicitarea sa de obligare a pârâtei plata penalităților de întârziere, în raport de art. 37 din aceleași Norme.

Astfel cum Înalta Curte a arătat mai sus, încălcarea sau greșita aplicare a unor dispoziții legale nu se circumscrie motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Analiza acestor critici va fi efectuată în raport de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de casare ce vizează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, Înalta Curte arată că argumentele recurentei sunt nefodate.

Sub un prin aspect, Înalta Curte constată că recurenta critică modul în care instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art. 36 alin. (2) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul nr. 14 din 29 noiembrie 2011 al președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.

În opinia recurentei, încălcarea prevederilor art. 36 alin. (2) din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 are drept consecință acordarea necondiționată a despăgubirilor solicitate prin cererea de despăgubire.

Înalta Curte reține că art. 36 alin. (2) din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 nu se referă la plata despăgubirii solicitate, așa cum susține recurenta, ci numai la plata despăgubirii. Or, art. 43 din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, făcând trimitere la art. 54 din Legea nr. 136/1995, menționează doar două modalități de stabilire a despăgubirilor: pe cale amiabilă sau pe cale judecătorească.

Niciunde în economia Legii nr. 136/1995 și a Capitolul V din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 (care se referă la despăgubiri) nu se regăsesc prevederi care sancționează asigurătorul pentru nerespectarea obligației menționate în art. 36 alin. (2), prin acordarea necondiționată a sumei solicitate de către persoana prejudiciată, fără a se face vreo probă a acestei despăgubiri.

Dimpotrivă, în art. 36 alin. (1) lit. a) și alin. (2) din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 este menționată necesitatea administrării mijloacelor de probă pentru dovedirea răspunderii asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie R.C.A. și cuantificarea prejudiciului, în baza probelor astfel administrate, asigurătorul având obligația de a notifica părții prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire.

Ca atare, nu se poate concluziona că asigurătorul ar avea obligația de a despăgubi partea prejudiciată cu suma maximă cerută de aceasta ca despăgubire, în ipoteza în care a expirat termenul de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat, fără ca asigurătorul să notifice părții prejudiciate respingerea pretențiilor de despăgubire.

O astfel de sancțiune nu este reglementată nici în art. 22, respectiv art. 27 din Directiva nr. 2009/103/CE, potrivit cărora, în cazul în care asigurătorul nu prezintă o ofertă de despăgubire în termen de 3 luni de la avizarea evenimentului asigurat, statelor membre au obligația de a adopta dispoziții care să garanteze plata de dobânzi, calculate în funcție de valoarea despăgubirii oferite de către întreprinderea de asigurare sau acordate de către judecător persoanei vătămate, respectiv faptul că statele membre stabilesc regimul sancțiunilor.

Legea internă din România a transpus prevederile unionale, prevăzând posibilitatea de soluționare a cererii de despăgubire fie pe cale amiabilă, fie pe cale judecătorească și sancționând neîndeplinirea obligației de a soluționa cu celeritate cererea de despăgubiri doar prin plata de penalități de întârziere, conform art. 37 din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, nu și prin plata de către societatea de asigurare a sumei solicitate de persoana vătămată.

Recursul declarat de recurentă vizează și neacordarea penalităților de întârziere, susținând că această dispoziție a instanței încalcă prevederile art. 37 din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

Înalta Curte constată că, prin invocarea acestei critici, recurenta urmărește o reevaluarea a situației de fapt reținută de instanța de apel, care a condus la respingerea cererii sale de acordare a penalităților de întârziere, fiind invocate argumente ca: refuzul inițial de acordare a despăgubirii, fără vreun temei legal, diminuarea nejustificată a despăgubirii din cele 2 oferte ulterioare - tardive față de termenul stabilit de art. 36 alin. (1), nerespectarea obligației prevăzute de art. 36 alin. (6), deși dosarul de daună era complet, efectele juridice pe care instanța de apel le-a reținut cu privire la notificarea ofertei de către intimata-pârâtă și la oferta de plată și a consemnațiunii.

Or, în calea de atac extraordinară a recursului, se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 24 din 20 ianuarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 24 din 20 ianuarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 aprilie 2022.