ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1775/2023

Ședința publică din data de 25 octombrie 2023

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă la data de 17.05.2018, reclamantul A. a solicitat, în temeiul art. 27 alin. (6) C. proc. pen. și art. 998-999 și urm. C. civ., obligarea pârâtelor B. S.A., C. S.A. la plata sumei totale de 71.428,57 euro reprezentând daune morale ca urmare a culpei angajatorilor (cealaltă jumătate a culpei) ce a condus la producerea accidentului din data de 12.06.2009; la plata sumei de 295.400 RON reprezentând prejudiciul privind venitul nerealizat, respectiv contravaloarea veniturilor nerealizate calculate de la momentul producerii accidentului (12.06.2009) până la vârsta legală de pensionare de 65 de ani (19.01.2027), respectiv pentru o vârstă de 17 ani și 7 luni, timp în care ar fi avut același venit lunar de 1400 RON ca și până la momentul accidentului; la plata dobânzii legale aferente daunelor în cuantum de 71.428,57 euro, calculate de la data accidentului și până la data plății efective a despăgubirilor; la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

Prin sentința nr. 2450/19.10.2018, Tribunalul Constanța, secția I civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâte, ca neîntemeiată și a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 73/C/12.06.2019, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a admis apelul reclamantului și apelurile incidente formulate de pârâte împotriva sentinței nr. 2450/19.10.2018; a schimbat în parte încheierea din 19.04.2018 și sentința civilă nr. 2450/19.10.2018 ale Tribunalului Constanța, în sensul că a admis excepția autorității de lucru judecat cât privește pretențiile vizând prejudiciul moral și respectiv, pretențiile aferente prejudiciului material pentru perioada 12.06.2009 – 13.04.2017; a admis în parte acțiunea reclamantului și a obligat pârâtele la plata, în solidar, a sumei de 12.323 RON reprezentând prejudiciu material (venit nerealizat) aferent perioadei mai 2017- iunie 2019, cu dobânda legală calculată de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri și până la data plății integrale a sumei; a menținut restul dispozițiilor încheierii și sentinței apelate; a obligat pârâtele la plata, către reclamant, a sumei de 721 RON cu titlu de cheltuieli de judecată aferente pretențiilor materiale admise și pentru care a fost admisă cererea de acordare a ajutorului public judiciar în primă instanță.

Prin decizia nr. 2463/18.11.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâții S.C. B. S.R.L., C. S.A., prin Sucursala Agigea, împotriva deciziei de mai sus, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Prin decizia nr. 155/C/16.06.2022, pronunțată în rejudecare, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins, ca nefondată, excepția inadmisibilității; a respins, ca nefondate, apelurile incidente ale intimaților-pârâți împotriva încheierii din 19.04.2018 și sentinței; a admis apelul principal al reclamantului împotriva aceleiași sentințe; a schimbat în parte sentința, în sensul că a admis în parte acțiunea; a obligat pârâtele să plătească, în solidar, reclamantului o despăgubire materială netă, aferentă perioadei 01.11.2009 - 19.01.2027, dar nu mai mult de luna în care ar surveni decesul acestuia, egală cel puțin cu media salariilor nete de care a beneficiat reclamantul în ultimele 12 luni înaintea accidentului de muncă, de 938 RON (dar nu mai puțin de salariul minim brut pe țară garantat în plată minus sarcinile fiscale aplicabile acestuia în fiecare lună), minus cuantumul net al pensiei de invaliditate încasate lunar, rezultatul neputând depăși, în fiecare lună, suma de 1.400 RON. Despăgubirea aferentă perioadei 01.11.2009 - 30.06.2022 se va plăti la data pronunțării acestei hotărâri, iar despăgubirea aferentă perioadei 01.07.2022 - 19.01.2027 se va plăti în prima zi a fiecărei luni, începând cu 01.07.2022 pentru luna iulie 2022; a obligat pârâtele să plătească, în solidar, reclamantului o despăgubire morală de 21.428,57 euro, în RON la cursul BNR din ziua plății, precum și dobânda legală penalizatoare aferentă acestei sume, calculată de la 12.06.2009, până la plata efectivă; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate; a obligat apelantele pârâte la plata, către apelantul reclamant, a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4000 de RON.

Prin încheierea din 28.09.2020, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins cererea de lămurire a întinderii și aplicării dispozitivului deciziei civile nr. 155 C/16.06.2022 pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. x/2017, formulată de apelanta pârâtă C. S.A., ca nefondată; a admis, în parte, cererea de îndreptare a erorii materiale strecurate în dispozitivul aceleiași decizii, formulată de apelanta pârâtă B. S.R.L.; a dispus îndreptarea erorii materiale din cuprinsul deciziei în sensul că media salariilor nete de care a beneficiat reclamantul în ultimele 12 luni înaintea accidentului de muncă este de 878,83 RON, iar nu de 938 RON, cum în mod eronat s-a menționat; a respins, în rest, cererea de îndreptare a erorii materiale, ca nefondată.

Reclamantul A., a promovat recurs împotriva deciziei nr. 155/C din 16 iunie 2022 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, iar pârâtul C. S.A. și pârâta B. S.R.L. au declarat recurs împotriva aceleiași hotărâri și împotriva încheierii din 28 septembrie 2022 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

4.1 Recurentul-reclamant A., prin recursul formulat împotriva deciziei nr. 155/C/16.06.2022 a Curții de Apel Constanța, a indicat motivele de casare reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Invocând aspectele dezlegate de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia civilă nr. 2463/18.11.2020, recurentul a arătat că instanța de apel a apreciat și a dispus în mod eronat asupra daunelor morale, considerând greșit că întreaga contravaloare a daunelor este în cuantum de 71.428, 57 euro, deși în realitate, acest cuantum reprezintă doar jumătate din culpă, iar întreaga culpă reprezintă dublu, respectiv 142.857,14 euro.

În mod greșit instanța de apel a scăzut din această jumătate a culpei-angajatorilor suma de 50.000 euro, pe care reclamantul a primit-o, însă urmare a culpei angajaților (salariaților) și nu ca urmare a culpei angajatorilor, iar relativ la culpa angajatorilor, reclamantului nu i se poate reține o vină.

Astfel, în opinia recurentului, hotărârea instanței de apel cuprinde motive străine de natura cauzei, fiind, totodată, încălcate și aplicate greșit normele de drept material (relativ la răspunderea delictuală), situație față de care recurentul solicită: obligarea pârâtelor la plata sumei totale de 71.428,57 euro reprezentând daune morale (și nu doar 21.428, 57 euro, cum greșit instanța de apel a dispus), ca urmare a culpei angajatorilor (cealaltă jumătate a culpei), ce a condus la producerea accidentului din data de 12.06.2009; obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale, aferente daunelor în cuantum de 71.428,57 euro (și nu doar aferente daunelor în cuantum de 21.428, 57 euro, cum greșit instanța de apel a dispus), daune calculate de la data accidentului (12.06.2009) și până la data plății efective a despăgubirilor. Totodată, se impune admiterea recursului formulat și obligarea pârâtelor la plata sumei de 295.400 RON, reprezentând prejudiciul privind venitul nerealizat, respectiv contravaloarea veniturilor nerealizate, calculate de la momentul producerii accidentului (12.06.2009) până la vârsta legală de pensionare de 65 de ani (respectiv 09.01.2027), pentru o perioadă de 17 ani și 7 luni, timp în care recurentul ar fi avut același venit lunar de 1400 RON, ca și până la momentul accidentului și nu doar 938 RON, din care sunt deduse pensia de invaliditate și sarcinile fiscale, dar nu mai mult de 1400 RON, cum eronat a dispus instanța de apel.

Arată că la data accidentului venitul net lunar era în cuantum de 1.379 RON (cu puțin sub venitul reclamantului, de 1400 RON), conform Institutului Național de Statistică, însă, în prezent, venitul net lunar este de 3.544 RON, respectiv de peste două ori față de cel de la data accidentului. Sub acest aspect, recurentul-reclamant a expus care erau veniturile medii brute aferente anilor 2009-2021 și a precizat că dacă diferențele de venit vor rămâne la nivelul anului 2021, pentru anii 2022-2026 diferența de venit va fi 31.722 RON.

A concluzionat recurentul că dacă s-ar aduna diferențele de venit aferente anilor 2010 - 2026, ar rezulta o diferență totală de venit în cuantum de 389.040 RON.

Reclamantul, însă, a solicitat doar suma de 295.400 RON, respectiv cu aproximativ 93.640 RON mai puțin decât prejudiciul material produs privind venitul nerealizat, sumă care, însă, ar fi mai mare dacă s-ar lua în calcul devalorizarea banilor, iar în contextul în care acesta a solicitat deja suma de 295.400 RON, ea nu mai poate fi modificată în apel, însă aceste daunele materiale sunt justificate.

Arată recurentul că situația medicală a reclamantului este identică (neavând cum să își revină vreodată, întrucât leziunile produse sunt iremediabile, asa cum rezultă inclusiv din expertiza medico-legală), neavând posibilitatea fizică să muncească, iar singura sursă de venit o reprezintă pensia, care însă nu îi acoperă nevoile și este departe de venitul pe care l-ar fi realizat dacă nu ar fi avut loc accidentul.

4.2 Recurentul-pârât C. S.A., prin recursul formulat de o manieră exhaustivă și nesistematizată, împotriva deciziei nr. 155/C/16.06.2022 a Curții de Apel Constanța, a invocat motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6, pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ.

În ce privește argumentele subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., au fost învederate, în esență, următoarele aspecte:

- Instanța a judecat apelul cu nesocotirea deciziei de casare și fără a intra în cercetarea fondului cauzei. Instanța trebuia să analizeze dacă sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, nefiind obligatorii pentru aceasta eventualele interpretări date de instanța de recurs asupra unor probe din prezenta cauză. Învederează recurentul că erau obligatorii doar dezlegările date asupra problemelor de drept (prescripție, autoritate de lucru judecat). În rejudecare, instanța de apel nu a administrat nicio probă care să vizeze fapta ilicită, vinovăția sau legătura de cauzalitate, cu excepția hotărârilor penale și a procesului-verbal de contravenție, iar efectele acestor acte juridice au fost greșit determinate de către instanța de apel. A fost respinsă solicitarea de a se atașa dosarul penal, deși această probă fusese câștigată cauzei prin admiterea sa de către judecătorul fondului. Nu există nici o precizare referitor la faptele ilicite reținute în sarcina societăților și în ce constau acestea; care sunt considerentele și probele în baza cărora s-a apreciat că există o legătură de cauzalitate între fapta ilicită/faptele ilicite și prejudiciu; care sunt considerentele și probele în raport de care s-a apreciat că există vinovăție; care sunt elementele în raport de care s-a determinat existența unor prejudicii morale mai mari decât cele determinate de instanța penală; care sunt temeiurile de drept aplicabile prezentului litigiu.

În acest sens, hotărârea este pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 425 C. proc. civ., iar instanța de apel nu a luat în considerare decizia de casare (care arată în mod expres că nu analizează elementele răspunderii civile delictuale), această analiză urmând a fi făcută, pentru prima dată, în rejudecare în apel. Instanța de apel a reținut, cu încălcarea limitelor deciziei de casare, că legătura de cauzalitate ar fi fost stabilită prin considerentele deciziei de casare.

În mod nelegal, instanța de apel a apreciat că societățile au săvârșit o infracțiune și că dovada ar rezulta exclusiv din încheierea nr. 113/2015 pronunțată de instanța penală, încheiere care nu statuează cu autoritate de lucru judecat săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 349 C. pen., deoarece această încheiere nu a analizat fondul dosarului penal. Astfel, prin hotărârea pronunțată, instanța de apel a încălcat considerentele Deciziei Curții Constitutionale nr. 641/2014.

Instanța a încălcat principiul nemijlocirii consacrat de art. 16 C. proc. civ., respectiv a soluționat cauza fără a administra niciun fel de probe cu privire la faptă, raport de cauzalitate, vinovăție, iar hotărârea pronunțată nu cuprinde considerentele instanței de apel cu privire la descrierea faptei contravenționale, raportul de cauzalitate și vinovăție. Singurele probe administrate în mod nemijlocit de către instanța de apel au vizat întinderea prejudiciului material.

În mod greșit instanța a respins excepția inadmisibilității, încălcând astfel art. 478 C. proc. civ. (fiind în ipoteza modificării acțiunii în apel, după trimiterea spre rejudecare) și art. 468 din același act normativ (prin completarea/modificarea apelului formulat, după expirarea termenului de apel) și nu s-a pronunțat asupra tuturor apărărilor formulate de către intimați (insuficienta descriere a faptei ilicite, neîndeplinirea codițiilor antrenării răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a societăților, aplicarea prevederilor O.G. nr. 13/2011 din perspectiva întinderii dobânzilor penalizatoare, existența unei cauze exoneratoare de răspundere: fapta terților și fapta victimei).

- Instanța a încălcat principiul contradictorialității și al dreptului la apărare, respectiv prevederile art. 13 alin. (3), art. 14 alin. (2), alin. (3), alin. (4), alin. (5), alin. (6), art. 22 alin. (2) și alin. (7) C. proc. civ., în raport de dispozițiile instanței de apel de la termenul din 24.11.2021 și de precizările reclamantului, din rejudecare, apreciate de instanța de apel ca reprezentând "exclusiv defalcarea și precizarea sumelor cerute de reclamant și nu descrierea sau indicarea faptei", sens în care recurentul arată că, în lipsa unei minime descrieri a faptelor ilicite imputate, a fost în imposibilitate obiectivă de a formula apărări.

- În mod greșit a fost respinsă excepția inadmisibilității.

Recurentul arată că acțiunea este inadmisibilă din două perspective. Sub un prim aspect, prezenta acțiune încalcă principiul de drept potrivit căruia cel îndrituit la despăgubire nu poate formula acțiunea civilă atât în fața instanței civile, cât și în fața instanței penale, cu scopul și cu rezultatul de a obține o dublă despăgubire sau o despăgubire mai avantajoasă pentru prejudiciul suferit de pe urma unei infracțiuni. Invocând prevederile art. 27 alin. (1) C. proc. pen., recurentul susține că reclamantul a înțeles să se constituie parte civilă în dosarul penal încă din faza de cercetare penală și latura civilă a fost soluționată în dosarul penal, astfel că, o nouă acțiune civilă nu mai poate fi exercitată în fața instanțelor civile, aceasta fiind inadmisibilă. O interpretare contrară ar duce la încălcarea principiului electa una via non datur recursus ad alteram. În cauză nu sunt incidente prevederile art. 27 alin. (6) C. proc. pen., întrucât prejudiciul avut în vedere de instanța de apel nu este un prejudiciu născut sau descoperit după constituirea ca parte civilă. Astfel, latura civilă a accidentului de muncă a fost în întregime soluționată de instanța penală, iar în lipsa unor elemente noi, neavute în vedere de instanța penală, acțiunea este inadmisibilă.

Sub un al doilea aspect, acțiunea este inadmisibilă, deoarece pe această cale s-a ajuns la "modificarea" hotărârilor penale definitive pronunțate între părti, sens în care reclamantul urmărește prin prezenta acțiune a se stabili: existența unor fapte ilicite suplimentare care ar fi condus la producerea accidentului și a unor noi autori; existența unor noi prejudicii de același tip (morale și materiale) în favoarea reclamantului, decurgând din același accident de muncă. O astfel de solicitare este inadmisibilă, deoarece, prin soluția pronunțată, instanța a modificat hotărârea penala, reținând că dacă pârâtele ar fi luat măsurile legale privind sănătatea și securitatea în muncă, prejudiciul nu s-ar mai fi produs, excluzând astfel culpa și faptele persoanelor fizice și legătura acestora de cauzalitate cu producerea accidentului de muncă, deși instanța penală a statuat, cu autoritate de lucru judecat asupra acestor aspecte. Din dinamica producerii accidentului de muncă, pot fi reținute și alte fapte care au condus direct la producerea accidentului - ceea ce încalcă considerentele instanței penale. Procentele de culpă sunt diferite: 50% angajați, 50% angajatori, fără a avea în vedere procentul de 30% aparținând reclamantului. Prejudiciul moral este mai mare decât cel stabilit de instanța penală și determinat fără niciun fel de probe suplimentare.

În ce privește dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a arătat că există contradicții între dispozitivul și considerentele hotărârii recurate cu privire la momentul de la care se calculează dobânda legală penalizatoare aferentă despăgubirilor morale în cuantum de 21.428,5 euro, respectiv în dispozitiv se arată că se calculează de la data de 12.06.2009 până la data plății efective, iar în considerente, se menționează că se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii până la data plății integrale a sumei.

Referitor la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., s-a arătat că instanța a încălcat efectul pozitiv al puterii lucrului judecat a hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/2014, respectiv sentința penală nr. 17/15.01.2016, pronunțată de Judecătoria Constanța, astfel cum aceasta a fost modificată prin decizia nr. 433/P/2014 a Curții de Apel Constanța, cu privire la următoarele aspecte dezlegate prin hotărârile judecătorești menționate anterior: faptele care au determinat producerea accidentului de muncă; persoanele care se fac vinovate de săvârșirea faptelor care au determinat producerea accidentului de muncă și modul de distribuire a culpei între acestea; legătură de cauzalitate între faptele săvârșite de persoanele vinovate de producerea accidentului și daunele morale și materiale la care reclamantul este îndreptățit ca urmare a producerii accidentului de muncă; daunele morale și daunele materiale la care este îndreptățit reclamantul din prezenta cauză. Astfel, prin hotărârile penale menționate anterior s-a statuat cu putere de lucru judecat că: faptele ilicite care au determinat producerea accidentului de muncă au fost săvârșite de trei persoane fizice, respectiv: reclamantul, D. și E.; modul de distribuire a culpei pentru producerea accidentului de muncă este reclamantul A. 30%, iar persoanele fizice D. și E. 70% (câte 35% fiecare); s-a stabilit legătură de cauzalitate între faptele care au dus la producerea accidentului de muncă și prejudiciul solicitat de către reclamant; daunele morale și materiale la care este îndreptățit reclamantul ca urmare a producerii accidentului de muncă sunt de 50.000 euro (daune morale) și 100 de RON - daune materiale. În ce privește dinamica producerii accidentului și persoanele culpabile pentru producerea acestuia, s-au pronunțat atât instituțiile abilitate (Inspectoratul Teritorial de Muncă), cât și instanțele de judecată în dosarul nr. x/2014, în cauză operând efectul pozitiv al puterii de lucru judecat. Prin hotărârea pronunțată, instanța de apel a nesocotit hotărârea penală, deoarece a statuat că: mai există două fapte care au contribuit direct la producerea accidentului de muncă - contrazicând astfel concluziile la care au ajuns organele penale de cercetare și instanțele de judecată; a "modificat" o decizie penala definitivă, stabilind că există un procent suplimentar de 50% din culpă în producerea accidentului, că despăgubirile morale și materiale sunt mai mari decât cele stabilite prin hotărârea penală și a înlăturat culpa reclamantului în producerea accidentului de muncă, culpă care a fost stabilită prin hotărârea penală definitivă și care era de 30%.

Cu privire la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au fost învederate următoarele critici:

- Hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 998-999 C. civ., respectiv în cauză nu s-a făcut dovada îndeplinirii celor 4 condiții ale răspunderii civile delictuale.

Referitor la fapta ilicită, arată că reclamantul nu a precizat, în concret, care sunt faptele ilicite săvârșite de recurent, ceea ce a dus la încălcarea dreptului la apărare a celor două intimate. Reclamantul nu avea calitatea de salariat al recurentului, astfel încât acesta nu avea obligația de a lua masuri în ceea ce privește sănătatea și securitatea sa în muncă. Încheierea nr. 113/2015 pronunțată de instanța penală și invocată de instanța de apel nu precizează care sunt, în concret, faptele societăților și nici nu constată o legătură directă între faptele societăților și producerea accidentului de muncă. Această încheiere este contrazisă de concluziile ITM, care au reținut că activitatea de prevenire si protecție este organizată în mod corespunzător în conformitate cu prevederile art. 9 respectiv art. 21 din Legea nr. 319/2006 și H.G. nr. 1425/2006. Hotărârea penală nu identifică în mod concret care prevederi nu au fost cunoscute și/sau aplicate de salariații societăților și nici măcar reclamantul nu a fost în măsură să precizeze, în concret, care sunt faptele ilicite imputate. Chiar dacă s-ar aprecia că procesul-verbal întocmit de către ITM ar face dovada săvârșirii unei fapte ilicite, simpla existență a unei fapte ilicite nu este suficientă pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a societății.

În privința prejudiciului, recurentul arată că hotărârea recurată nu cuprinde considerentele pentru care s-a apreciat că suma de 71.428,57 euro solicitată de către reclamant este corectă și nici nu detaliază care parte a prejudiciului/ce prejudiciu este acoperit de această sumă. De asemenea, hotărârea nu cuprinde în considerentele sale nici criteriile de apreciere a întinderii prejudiciului, ce restrângeri a posibilităților de viață familială și sociale au fost avute în vedere. Astfel, s-a reținut că în dosarul penal s-au acordat despăgubiri numai pentru faptele prepușilor, susținere care încalcă prevederile legale, despăgubirile vizând prejudiciul, nu faptele. Instanța era obligată să aibă în vedere că despăgubirile nu se acordă pentru faptă, ci pentru un eventual prejudiciu cauzat. În acest sens, sunt prevederile art. 998 din vechiul C. civ. și prevederile neechivoce ale art. 1381 C. civ., care prevăd expres că obiectul reparației este prejudiciul, nu fapta. Prejudiciul este unic și nu se raportează la fapte, ci la consecințele negative suferite de victimă. În cauză, urmările negative asupra reclamantului sunt aceleași, indiferent de numărul faptelor și al făptuitorilor, iar aceste urmări au fost în integralitatea lor analizate de instanța penală. Recurentul arată că, pe de o parte, prejudiciul cauzat prin accidentul de muncă a fost în integralitate acoperit prin hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2014, iar pe de altă parte, prejudiciul nu este cert și nici nu a fost corect individualizat, în condițiile în care starea de sănătate a reclamantului s-a îmbunătățit. Cu toate acestea, în ceea ce privește prejudiciul material, instanța l-a determinat prin raportare la pierderea totală a capacității de muncă.

Referitor la legătura de cauzalitate, recurentul a arătat că în mod nelegal instanța a reținut existența acesteia - exclusiv prin raportare la considerentele deciziei de casare, în condițiile în care prin decizia de casare nu s-a intrat în fondul cauzei, iar Înalta Curte a precizat expres că nu analizează fondul cauzei. În cauză prejudiciul invocat este cel cauzat ca urmare a accidentului de muncă din data de 12.06.2009 și nu un alt prejudiciu cauzat prin simpla neluare a măsurilor de siguranță și sănătate în muncă. Faptele care au condus la producerea accidentului de muncă au fost analizate în dosarul penal și nu au fost săvârșite de cele două societăți, nefiind incluse de către ITM la rubrica faptelor care au condus la producerea accidentului. Faptele care au condus în mod direct la producerea accidentului sunt ale reclamantului și ale terților E. și D..

În ce privește vinovăția, recurentul arată că instanța de apel nu a analizat în niciun mod îndeplinirea acesteia în prezenta cauză, în considerente neregăsindu-se vreo mențiune cu privire la aceasta. În nicio hotărâre penală nu este stabilită o culpă a societăților în producerea, în concret, a accidentului de muncă în care a fost vătămat reclamantul. Nu se poate reține că faptele constând în controlul insuficient al cunoașterii unor prevederi legale au fost săvârșite cu vinovăție, de către organele de conducere ale societății, cu prilejul exercitării funcției lor, atâta timp cât ITM a reținut că organele societății s-au asigurat că activitatea de prevenire și protecție să fie organizată corespunzător, fiind evident că nu s-a urmărit nerespectarea unor prevederi legale În opinia recurentului, prejudiciul ar fi trebuit determinat astfel: în raport de capacitatea de muncă a reclamantului - capacitate de muncă care s-a îmbunătățit și începând cu anul 2020 nu se mai poate reține că are capacitatea de muncă pierdută în totalitate; prin raportare la prevederile art. 1388 alin. (1) C. civ. - respectiv cu luarea în considerare a mediei veniturilor realizate de reclamant în ultimele 12 luni înainte de producerea accidentului; prin scăderea veniturilor realizate din pensie în conformitate cu prevederile art. 1393 C. civ. prin raportare la procentul de culpă care ar reveni societăților în producerea accidentului - sens în care ar trebui avute în vedere prevederile art. 1383 C. civ., care precizează că sarcina reparației se determină în raport de intenția sau gravitatea culpei fiecărui participant la producerea prejudiciului.

Recurentul critică hotărârea recurată și sub aspectul cauzelor exoneratoare de răspundere (fapta victimei și faptele terților E. și D.) ce nu au fost analizate de către instanța de apel.

- În cauză au fost încălcate și aplicate greșit dispozițiile art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, sens în care recurentul apreciază că data de la care începe să curgă plata dobânzii legale penalizatoare este data rămânerii definitive a hotărârii.

- Instanța a aplicat greșit dispozițiile art. 219-221 C. civ., art. 35 din Decretul-lege nr. 31/1954, art. 155 din Legea nr. 31/1990. Recurentul arată că, deși a formulat astfel de apărări în etapele procesuale anterioare, instanțele nu s-au pronunțat asupra acestora. Răspunderea persoanelor juridice pentru prejudiciile cauzate prin fapta ilicită proprie prezintă un anumit specific, marcat de art. 219-221 C. civ., coroborate cu dispozițiunile generale aplicabile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie (art. 1357-1371 C. civ.), la care se adaugă reglementările din legile și actele normative referitoare la diferite categorii de persoane juridice, în funcție de particularitățile lor. Prevederile art. 219-221 C. civ. care statuează că faptele ilicite săvârșite de organele persoanei juridice obligă însăși persoana juridică, dacă acele fapte au legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate, obiectivează concepția organicistă, conform căreia persoana juridică se exprimă în calitate de subiect de drept prin organele de conducere, care sunt părți alcătuitoare ale acesteia. Când vorbim de organele persoanei juridice, nu vorbim de două entități, de două subiecte distincte, persoana juridică și organele sale, ci de un singur subiect de drept civil, persoana juridică distinctă și autonomă, a cărei voință se formează și se manifestă prin organele sale. Răspunderea delictuală a persoanei juridice pentru prejudiciile cauzate de organele de conducere sau administrare, prin faptele ilicite, este o răspundere pentru fapta proprie, dacă acele fapte au legătură cu atribuțiile și scopul funcțiilor încredințate. Prejudiciile cauzate prin faptele ilicite ale altor persoane care lucrează pentru persoana juridică, dar care nu fac parte din organele de conducere sau administrare, atrag răspunderea civilă delictuală a persoanei juridice pentru fapta altuia, în calitate de comitent pentru faptele prejudicialele ale prepusului. Angajarea răspunderii civile delictuale a persoanei juridice pentru fapta proprie este condiționată de dovada prejudiciului, a faptei ilicite a persoanei fizice care are calitatea de organ de conducere sau administrare a persoanei juridice și de existența raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul cauzat victimei. În cauză, fapta ilicită constând în controlul insuficient al cunoașterii și însușirii în materie de protecție a muncii nu reprezintă o faptă ilicită săvârșită de organele de conducere a societății, iar aceste fapte cu atât mai puțin nu au fost săvârșite în exercitarea atribuțiilor organelor de conducere. Ambele societăți au avut persoane angajate cu atribuții în ceea ce privește prevenirea și protecția muncii, iar reclamantul nu a făcut dovada că aceste persoane angajate aveau calitatea de organ de conducere al societății ori că aceste persoane ar fi acționat în interesul persoanei juridice, când ar fi săvârșit fapta ilicită.

4.3 Prin recursul formulat împotriva încheierii de ședință din 28.09.2022, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ., pârâtul a arătat că instanța de apel a încălcat prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), art. 443 și art. 712 alin. (2) C. proc. civ.

Susține recurentul că deși a reținut existența contradicției între dispozitiv și considerente, în mod nelegal instanța a refuzat să o înlăture. Motivarea hotărârii încalcă dispozițiile legale aplicabile, întrucât interpretarea art. 443 C. proc. civ. trebuie efectuată prin coroborare cu dispozițiile art. 712 alin. (2). Astfel, dacă sunt necesare lămuriri cu privire la întinderea titlului executoriu, debitorul are deschise două căi: prima este cea prevăzută de art. 443 C. proc. civ., având ca obiect cererea de lămurire a întinderii titlului executoriu; a doua este cea prevăzută de art. 712 alin. (2) C. proc. civ., respectiv contestația la titlu. Cele două căi sunt apreciate ca fiind similare, iar o dovadă în acest sens, sunt prevederile art. 712 alin. (2) C. proc. civ. unde se precizează că se poate face contestație la titlu, numai dacă nu s-a utilizat procedura prevăzută la art. 443 C. proc. civ.. Prevederile art. 712 alin. (2) sunt interpretate în sensul în care, până la momentul începerii executării silite se poate utiliza procedura prevăzută de art. 443 C. proc. civ., iar ulterior demarării procedurii executării silite se poate formula contestația la executare prevăzută de art. 712 alin. (2) C. proc. civ., având ca obiect lămurirea întinderii titlului executoriu. Cu toate acestea, art. 443 C. proc. civ. precizează că lămurirea trebuie să vizeze întinderea dispozitivului hotărârii - motiv pentru care a și fost respinsă cererea formulată de recurent, reținându-se că dispozitivul este clar. Art. 712 precizează că este vorba despre întinderea titlului executoriu - titlu executoriu care este reprezentat de întreaga hotărâre judecătorească, nu numai de dispozitivul acesteia. În aceste condiții, față de limitarea impusă de art. 712 alin. (2) C. proc. civ., de fiecare dată când se utilizează procedura prevăzută de art. 443 ar trebui să se analizeze întreg titlul executoriu, nu numai dispozitivul acestuia, deoarece altfel, sunt lipsite de efecte juridice prevederile art. 712 alin. (2) C. proc. civ.. Prin urmare, deși a fost respinsă cererea formulată de recurent, prin soluția pronunțată titlul executoriu nu a fost corect lămurit, iar o eventuală cerere formulată în temeiul art. 712 ar putea fi interpretată ca inadmisibilă. Apreciază recurentul că în momentul constatării contradicțiilor care pot determina interpretări diferite ale întinderii titlului executoriu (nu numai a dispozitivului), Curtea de Apel avea obligația să admită cererea de lămurire a întinderii titlului executoriu. A respinge o cerere de lămurire, pentru simplul motiv că deși există contradicții în hotărâre, acestea nu se regăsesc în dispozitiv, reprezintă o încălcare a drepturilor părților din prezenta cauză, deoarece din hotărârea pronunțată părțile ar trebui să înțeleagă întreg raționamentul juridic al instanței cu privire la termenul de la care curge dobânda legală. Or, din lecturarea hotărârii pronunțate, este evident că instanța nu a motivat soluția din perspectiva termenului de la care curge dobânda legală, iar contradicțiile dintr-o hotărâre nu pot fi menținute, indiferent de calea utilizată de parte.

4.4 Recurenta-pârâtă B. S.A., prin recursul împotriva deciziei nr. 155/C/16.06.2022 a Curții de Apel Constanța, redactat, la fel ca în situația celuilalt pârât, de o manieră defectuoasă, lipsită de sistematizare și rigoare procedurală, a invocat motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6, pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a învederat următoarele aspecte:

- Instanța a încălcat prevederile art. 501 C. proc. civ., întrucât prin decizia de casare instanța supremă nu a analizat nicio condiție de antrenare a răspunderii civile delictuale, iar interpretarea dată de instanța de apel în sensul că decizia de casare cuprinde o parte din soluția pe fond - constatarea legăturii de cauzalitate între prejudiciu și fapta ilicită - încalcă decizia de casare și limitează dreptul la apărare al recurentei.

- Instanța a încălcat principiul nemijlocirii (art. 16 C. proc. civ.), principiul contradictorialității și al dreptului la apărare.

Recurenta arată că instanța de apel a decis că, pentru soluționarea pe fond a cauzei nu avea nevoie de niciun fel de probatorii cu privire la vinovăție, faptă ilicită, legătură de cauzalitate între faptă și prejudiciu și prejudiciul invocat de către reclamant. Toată hotărârea este motivată pe două acte juridice, respectiv, încheierea nr. 113/2015 pronunțată de instanța penală și procesul-verbal de contravenție întocmit de ITM. Deși s-au solicitat precizări scrise cu privire la faptele ilicite, iar apelantul-reclamant nu a fost în măsură să le identifice/precizeze, instanța a apreciat că o descriere a faptelor ilicite în cadrul unei acțiuni având ca obiect răspundere civilă delictuală nu este necesară. Deși recurenta a arătat că faptele ilicite nu sunt descrise nici în cererea de chemare în judecată și nici în precizările depuse la solicitarea instanței de apel, cauza a fost soluționată fără astfel de precizări și fără ca hotărârea să cuprindă o descriere a faptelor ilicite, în concret. Recurenta a solicitat ca reclamantul să precizeze ce faptă ilicită a săvârșit aceasta, în ce constă și în ce măsură are legătură directă cu producerea accidentului de muncă. În lipsa unei astfel de precizări recurenta nu a putut exercita dreptul la apărare și nu a putut administra probele necesare.

- În mod greșit au fost respinse probele solicitate în apel.

Recurenta arată că, având în vedere considerentele deciziei de casare, a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, martori și atașarea dosarului penal nr. x/2014 Instanța a respins probele, reținând că sunt tardiv formulate, însă soluționarea cauzei fără probatorii echivalează cu o nesoluționare a acesteia în condițiile în care la fond recurenta a solicitat admiterea probei cu înscrisuri, interogatoriu, martori, instanța de fond a apreciat ca fiind utilă soluționării cauzei atașarea dosarului penal nr. x/2014, iar în apel a solicitat proba cu înscrisuri. Întrucât instanța de fond a apreciat că atașarea dosarului penal nr. x/2014 era necesară soluționării cauzei, această probă era câștigată cauzei, iar instanța de apel nu putea să constate că solicitarea ar fi fost tardiv formulată. Odată ce s-a dispus atașarea dosarului nr. x/2014 la prezentul litigiu, recurenta apreciază că dezatașarea acestui dosar ar fi trebuit să se realizeze numai după soluționarea definitivă a cauzei, respectiv numai după soluționarea prezentului recurs, întrucât măsura dispusă de instanța de fond nu a făcut obiectul apelului.

- Motivarea nu îndeplinește condițiile legale pentru realizarea controlului judiciar, respectiv nu este concretă, nu exprimă un raționament omogen și nu este completă, ci parțială, iar motivarea parțială echivalează cu o nemotivare. În acest sens, recurenta învederează că, deși a solicitat prin precizările formulate să se facă o analiză a tuturor condițiilor răspunderii civile delictuale, instanța de apel nu a făcut o astfel de analiză. De asemenea, instanța de apel nu a motivat anumite aspecte reținute în considerente și nu s-a pronunțat pe apărările recurentei, respectiv: care sunt, în concret, faptele săvârșite de către societăți, reținând o neluare a măsurilor de securitate și sănătate în muncă - preluând formularea generală folosită de către reclamant; care sunt considerentele pentru care a reținut că este îndeplinită condiția vinovăției; care sunt considerentele pentru care a reținut că suntem în ipoteza unei răspunderi civile delictuale; nu s-a făcut analiza raportului între acțiunea în răspundere civilă delictuală și acțiunea în răspundere contractuală, dacă între părți există raporturi contractuale; care sunt considerentele aplicării legii generale (C. civ.) și lipsei analizei și interpretării dispozițiilor legislației speciale, cea vizând normele de protecția muncii și cea aplicabilă raporturilor contractuale dintre părți - art. 253 Codul Muncii; care este temeiul juridic al acțiunii - instanța nu a stabilit temeiul de drept al acțiunii; care sunt criteriile de individualizare a daunelor morale acordate; care sunt considerentele pentru care nu a analizat/înlăturat apărările vizând condițiile în care poate fi antrenată răspunderea persoanelor juridice pentru fapta proprie, respectiv numai în situația în care fapta ilicită a fost săvârșită de către organele de conducere ale societății; care sunt considerentele pentru care aplicarea prevederilor O.G. nr. 13/2011 din perspectiva întinderii dobânzilor penalizatoare duc la stabilirea obligației de a plăti astfel de dobânzi de la data producerii accidentului de muncă și nu de la data rămânerii definitive a acțiunii/formulării cererii de chemare în judecată; care sunt considerentele pentru care a fost înlăturată/nu a fost analizată apărarea vizând existența unor cauze exoneratoare de răspundere: fapta terților si fapta victimei; care sunt considerentele pentru care a statuat că procentele de culpă sunt 50% în sarcina celor doi prepusi și 50% în sarcina angajatorilor; care sunt considerentele pentru care a eliminat culpa reclamantului în producerea accidentului de muncă.

- În mod greșit a fost respinsă excepția inadmisibilității.

Recurenta învederează că instanța trebuia să constate încălcarea, de către reclamant, a prevederilor art. 478 și 468 C. proc. civ., ca urmare a precizărilor formulate în apel după casare, având în vedere că: reclamantul a schimbat motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată, în apel, după casarea spre rejudecare. Maniera în care a înțeles să justifice prejudiciul invocat, prin raportare la salariul mediu pe economie reprezenta o modificare a cererii de chemare în judecată, prin raportare expresă la fila x a cererii de chemare în judecată; reclamantul a înțeles să completeze/modifice apelul formulat, după casarea cu trimitere spre rejudecare, tot din perspectiva sumelor solicitate și a modului de cuantificare a acestora. Indiferent dacă aceste precizări au fost formulate sau nu la solicitarea instanței, acestea trebuiau realizate în limitele stabilite de C. proc. civ. prin art. 478 și 468, respectiv în limitele cererii de chemare în judecată și înăuntrul termenului de apel.

- Instanța de apel a modificat/completat hotărâri penale definitive, respectiv hotărârile pronunțate în dosarul penal nr. x/2014 Astfel, instanța de apel a stabilit că: au mai existat două fapte care au determinat în mod direct producerea accidentului; procentele de culpă se împart. 50% între societăți și 50% între prepuși; a eliminat culpa reclamantului de 30% - culpă reținută de instanța penală în mod definitiv.

Referitor la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că hotărârea cuprinde dispoziții contradictorii, respectiv, o contradicție vizează perioada pentru care s-a dispus plata dobânzii legale, întrucât în dispozitiv se reține că instanța de apel a dispus obligarea intimatelor la plata sumei de 21,428,5 euro cu titlu de despăgubire morală, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare aferentă acestei sume, calculată de la data de 12.06.2009, până la plata efectivă; în considerente instanța a stabilit: "Cu privire la despăgubirile morale, așadar, instanța reține că reclamantul a solicitat un cuantum total de despăgubiri de 71.428,57 EURO, din care însă suma de 50.000 EURO i-a fost acordată în cadrul procesului penal, rămânând un rest de acordat de 21.728,57 euro. La această sumă urmează a se adăuga, conform art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, dobânda legală, calculată de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri și până la data plății integrale a sumei".

O a doua contradicție vizează fapta ilicită reținută în sarcina recurentei. Instanța de apel a reținut că fapta ilicită constă în infracțiunea prevăzută de art. 349 C. pen. - respectiv în neluarea vreuneia din măsurile legale de securitate și sănătate în muncă de către persoana care avea îndatorirea de a lua aceste măsuri. Fapta ar consta în contravenția reținută prin procesul-verbal de cercetare nr. x/21.10.2009 întocmit de către ITM - respectiv nerespectarea obligației prevăzute de art. 13 lit. f) din Legea nr. 319/2006 (de a asigura controlul însușirii normelor de protecția muncii) - fără a detalia în ce a constat controlul insuficient asigurat de către societăți - fila x alin, 8 din hotărârea recurată.

Referitor la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta a arătat că, în temeiul art. 431 alin. (2) C. proc. civ., a invocat în apel efectul pozitiv al lucrului judecat (prezumția puterii de lucru judecat) al sentinței penale nr. 17/15.01.2016 pronunțată de Judecătoria Constanța în dosarul nr. x/2014, astfel cum aceasta a fost modificată prin decizia nr. 433/P/2014 a Curții de Apel Constanța. Instanța de casare, în primul ciclu procesual, s-a pronunțat pe autoritate de lucru judecat și s-a reținut că aceasta nu este îndeplinită deoarece prezenta acțiune are obiect, părți si cauze diferite comparativ cu acțiunea care a fost soluționată în dosarul penal menționat, unde au fost cercetate alte persoane, pentru o altă faptă. Prin decizia de casare, instanța a reținut totuși că dezlegarea dată de instanța penală a intrat în puterea lucrului judecat -fila x. Recurenta apreciază că au intrat în efectul pozitiv al lucrului judecat, fiind stabilite prin hotărâri penale definitive următoarele aspecte: faptele care au determinat producerea accidentului de muncă; persoanele care se fac vinovate de săvârșirea faptelor care au determinat producerea accidentului de muncă și modul de distribuire a culpei între acestea; legătura de cauzalitate între faptele săvârșite de persoanele vinovate de producerea accidentului și daunele morale și materiale la care reclamantul este îndreptățit urmare a producerii accidentului de muncă; daunele morale și daunele materiale la care este îndreptățit reclamantul din prezenta cauză. Instanța de apel trebuia să aibă în vedere că, prin actuala cerere de chemare în judecată, nu se solicită acoperirea unui alt prejudiciu, ci tot a prejudiciului determinat prin accidentul de muncă, acesta fiind raportat tot la consecințele negative determinate de accidentul de muncă, respectiv: numărul de zile de îngrijiri medicale, infirmitatea fizică, limitarea capacității de muncă - aspect care rezultă indubitabil din motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată. Astfel, instanța civilă trebuia să aibă în vedere limitele învestirii instanței penale pe latură civilă și să constate că toate despăgubirile solicitate în prezenta cauză au fost solicitate prin cererea de constituire de parte civilă care a fost soluționată în mod definitiv în dosarul penal nr. x/2014 (cerere de constituire de parte civilă atașată prezentei cereri de recurs). În cauză nu se invocă un prejudiciu distinct de cel cauzat de accidentul de muncă și nici unul apărut ulterior pronunțării deciziilor penale, întrucât în susținerea cererii de chemare în judecată sunt depuse aceleași acte medicale care au fost avute în vedere de către instanța penală. Față de înscrisurile aflate la dosar, începând cel puțin cu anul 2020, reclamantul are o capacitate de muncă limitată și nu se mai poate reține că acesta și-a pierdut în totalitate capacitatea de muncă. Prin urmare, nu suntem in ipoteza unui prejudiciu (consecință negativă suferită de reclamant) care să nu fi fost avut în vedere de instanța penală și care să fi apărut ulterior pronunțării instanțelor penale, ci suntem în ipoteza aceluiași prejudiciu, care a fost acoperit prin hotărârea 433/P/2017, pronunțată în dosarul nr. x/2014.

Referitor la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a expus următoarele chestiuni:

- Instanța de apel a încălcat și aplicat greșit normele de drept material vizând răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, respectiv nu a analizat/indicat temeiul juridic al acțiunii reprezentat de dispozițiile art. 998-999 C. civ.. În raport de temeiul juridic invocat, era în sarcina reclamantului să facă dovada îndeplinirii cumulative a celor 4 elemente ale răspunderii civile delictuale, respectiv: fapta ilicită, prejudiciu, legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, vinovăție. Instanța a apreciat că toate aceste condiții sunt îndeplinite, hotărâre care încalcă normele de drept material aplicabile.

Referitor la fapta ilicită, recurenta arată că aceasta nu putea fi reținută în considerarea încheierii nr. 113/2015, deoarece o încheiere pronunțată de un judecător de cameră preliminară, prin care nu s-a soluționat fondul cauzei, nu are efecte asupra instanței civile și nu poate face dovada existenței faptei ilicite. Având în vedere efectele hotărârilor pronunțate în camera preliminară, recurenta apreciază că în mod nelegal s-a reținut că încheierea nr. 113/2015 ar face dovada săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 349 C. pen.. Această încheiere nu a statuat decât asupra legalității sesizării instanței penale și a administrării probelor, nu asupra săvârșirii sau nu a unei infracțiuni, deoarece nu acesta era obiectul analizei instanței, iar judecătorul nu analizează, în camera preliminară, fondul cauzei. Sub aspectul autorității de lucru judecat, singurele hotărâri penale pronunțate între părți care se bucură de această prezumție sunt sentința penală nr. 17/15.01.2016 pronunțată de Judecătoria Constanța în dosarul nr. x/2014, astfel cum a fost modificată prin decizia nr. 433/P/2014 a Curții de Apel Constanța. În ceea ce privește contravenția prevăzută de art. 13 lit. f) din Legea nr. 319/2006, instanța ar fi trebuit să constate că ITM a reținut că activitatea de prevenire și protecție este organizată în mod corespunzător și că suntem în ipoteza unui control insuficient privind cunoașterea si aplicarea prevederilor legale, deci nu se poate reține că nu a existat acest control, ci doar că acesta ar fi fost insuficient. Fapta ilicită reținută de ITM este neclară, iar procesul-verbal este contradictoriu întrucât se reține că era asigurată protecția muncii, conform dispozițiilor legale aplicabile dar că s-ar fi încălcat totuși dispozițiile legale aplicabile. Pentru a face aplicarea corectă a prevederilor art. 998-999 C. civ. instanța trebuia să descrie faptele contravenționale, să precizeze cine le-a săvârșit și în raport cu cine.

Referitor la prejudiciu, recurenta a arătat că instanța nu a precizat care prejudiciu a fost avut în vedere la pronunțarea hotărârii, din perspectiva efectelor negative suferite de către reclamant ci numai că fapta ilicită obliga la repararea prejudiciului. Prejudiciul nu se raportează la fapta ilicită sau la autor, ci la consecințele negative, materiale și morale determinate de faptele ilicite. Recurenta apreciază că toate consecințele negative au fost avute în vedere de instanțele penale, sens în care considerentele acestora sunt relevante, iar un prejudiciu suplimentar nici nu a fost invocat sau dovedit de către reclamant. Singurul prejudiciu care se solicită a fi analizat este cel cauzat prin accidentul de muncă, iar acest prejudiciu a fost reparat ca urmare a hotărârilor pronunțate de instanțele penale.

În ce privește legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, recurenta a arătat că instanța nu a făcut o analiză și aplicare a dispozițiilor legale aplicabile. Instanța de apel reține că se poate pretinde repararea unui prejudiciu cauzat printr-un accident de muncă, chiar dacă fapta nu a contribuit la producerea acelui accident, negându-se astfel necesitatea îndeplinirii legăturii de cauzalitate între fapta ilicita și prejudiciul invocat. În cauză s-a stabilit că prejudiciile morale și materiale au fost cauzate prin concursul dintre faptele penale ale numiților E. și D. și acțiunile reclamantului A.. Pretinsa faptă ilicită invocată de către reclamant în susținerea acțiunii, respectiv fapta de a nu asigura și controla cunoașterea și aplicarea prevederilor legale în domeniul securității și sănătății în muncă de către angajații recurentei nu era de natură să conducă în mod concret și direct la producerea accidentului de muncă, care a fost produs, în mod direct, ca urmare a altor fapte, care nu au fost stabilite în sarcina