ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1040/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța la 9 mai 2018, reclamanții A. și B. l-au chemat în judecată pe pârâtul C., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 500.000 euro cu titlu de daune morale pentru atingerea adusă onoarei, demnității și reputației reclamanților. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 252, art. 253 alin. (4), art. 1.357, art. 1349 alin. (1) și (2), art. 1381 alin. (1), art. 1516, art. 72, art. 252, art. 1516 și art. 1531 alin. (3) C. civ. Prin sentința civilă nr. 10225 din 11 octombrie 2018 a Judecătoriei Constanța a fost admisă excepția necompetenței materiale, soluționarea cauzei fiind declinată în favoarea Tribunalului Constanța.

Sentința pronunțată de tribunal Prin sentința civilă nr. 1495 din 7 iunie 2019, Tribunalul Constanța, secția I civilă a respins acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul C., ca nefondată. A admis acțiunea formulată de reclamantul B. în contradictoriu cu pârâtul C. și a obligat pe pârâtul C. la plata sumei de 100 RON către reclamantul B..

Decizia pronunțată de curtea de apel Prin decizia civilă nr. 33 C din 24 februarie 2021, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins apelurile reclamanților B. și A. împotriva sentinței civile nr. 1495 din 7 iunie 2019 pronunțată de Tribunalul Constanța. A admis apelul pârâtului C. împotriva sentinței civile nr. 1495 din 7 iunie 2019 pronunțată de Tribunalul Constanța. A schimbat în parte sentința apelată în sensul că a respins cererea reclamantului B., ca nefondată. Cheltuielile reprezentând serviciile traducătorului autorizat D. au rămas în sarcina reclamanților.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 33 C din 24 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă au declarat recurs reclamanții B. și A.. Prin cererea de recurs, reclamanții au solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanța de apel, formulând următoarele critici: Motivarea instanței de apel are la baza doar simple prezumții în detrimentul probelor efectiv administrate în cauză, fără să cuprindă motivele pe care se întemeiază sau considerentele reținute sunt contradictorii, atrăgând incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Fapta ilicită a îmbrăcat forma intenției directe în a produce afectarea demnității, onoarei și bunei reputații a celor doi soți reclamanți, prin adresarea de injurii ori folosirea unor termeni inadecvați, prin calomniere și amenințări asupra vieții sau bunurilor celor doi. Pornind de la valențele dreptului la respectarea demnității și, respectiv, a vieții private a persoanei, relevate de prevederile art. 72 și art. 71 C. civ., trebuie acceptat că, într-un mod similar actului de agresiune fizică, exprimarea verbală care depășește normele general acceptate de societate și bunele moravuri - și care urmărește aducerea unei ofense reputației în ochii comunității - trebuie sancționată în egală măsură, în considerarea delictului săvârșit. Instanța de fond a încuviințat probele, inclusiv proba cu martori, deși aceasta nu a fost cerută în mod legal, pârâtului fiindu-i încuviințată proba testimonială în contraprobă, deși acesta nu a nominalizat martorii în sala de judecată și nu au fost puși în discuția contradictorie a părților, punându-se în vedere să depună numele martorilor în 5 zile. Instanța de fond nu a consemnat, prin încheierea de ședință din 14 ianuarie 2019, faptul că reclamanții s-au opus la audierea martorilor propuși de pârâtul C., opoziția existând înainte de audierea acestor persoane și nu după, așa cum greșit a motivat instanța de apel. Instanța de apel a dat hotărârea cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, deoarece a fost menținută proba cu martori, deși aceștia se aflau în relații de dușmănie, această probă fiind inadmisibilă, raportat la prevederile art. 315 alin. (3) C. proc. civ. Cererea formulată de reclamanți, prin care au solicitat înlăturarea declarațiilor date de martorii propuși de pârât nu a fost avută în vedere la pronunțarea soluției, deși instanța avea obligația să o analizeze și să se pronunțe asupra acesteia. Au fost încălcate prevederile art. 20 C. proc. civ., fiind nerespectat unul din principiile fundamentale ale procesului civil, respectiv contradictorialitatea față de cererea pârâtului privind audierea martorilor aflați în relații de dușmănie cu reclamanții. În continuare, recurenții-reclamanți au făcut trimitere la modul în care instanța de apel a apreciat declarațiile date de martori, precum și înregistrările audio și video, arătând că instanța a motivat în așa fel încât toate probele să fie contra reclamantului, stabilind în mod eronat situația de fapt, nefiind efectuată expertiza solicitată de reclamanți. Motivarea demonstrează că instanța de apel a urmărit numai identificarea unor situații prin care să se stabilească doar vinovăția reclamantului cu privire la toate aspectele invocate de acesta împotriva pârâtului. Instanța de apel a aplicat în mod greșit normele de drept material, raportându-se la dispozițiile art. 14 alin. (1) C. civ., stabilind o situație de fapt nereală și a decis că reclamantul-apelant nu a respectat buna-credință în exercitarea drepturilor și executarea obligațiilor civile, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri, deși din probele administrate reiese că pârâtul a încălcat acest principiu. Instanța de apel a aplicat în mod greșit textul de lege prevăzut de art. 1360 alin. (1) C. civ., motivând că "pârâtul s-a aflat în situația de a contrapune conduitei cu rea-credință a reclamantului o atitudine menită să îl descurajeze pe cel din urmă și să îl alunge de lângă proprietatea sa". Reclamanții prezintă premise diferite pe care se întemeiază propriul prejudiciu clamat, astfel că, deși au acționat împreună în stabilirea răspunderii delictuale, evaluarea diferită a faptelor și împrejurărilor nu este împiedicată. Recurenții-reclamanți au făcut trimitere la prevederile art. 1349 alin. (1), art. 252 și art. 253 alin. (3) și (4) C. civ. Au mai criticat că, în considerentele hotărârii, instanța de apel trebuia să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților. În drept, cererea de recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Apărările părților Intimatul C. a comunicat întâmpinare la 7 august 2021, prin e-mail, și la 9 august 2021, prin poștă, după împlinirea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 alin. (3) C. proc. civ. Prin întâmpinare, intimatul a invocat excepția nulității recursului, deoarece motivele invocate prin cererea de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. De asemenea, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecința menținerii deciziei atacate. La 16 septembrie 2021, recurenții au comunicat răspuns la întâmpinare, prin care au combătut apărările formulate de intimat. Cu privire la nulitatea recursului au arătat că motivele de recurs sunt prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., reiterând aspecte învederate prin cererea de recurs.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 14 aprilie 2022, completul de filtru a respins excepția nulității recursului și a admis în principiu recursul, stabilind termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea recursului la 12 mai 2022. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse. Prin prisma motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., principala critică privește încălcarea prevederilor art. 315 alin. (1) pct. 3 din același cod, recurenții-reclamanți susținând că instanța de apel a menținut proba cu martorii aflați în dușmănie cu aceștia, probă despre care susțin că a fost încuviințată cu nerespectarea principiului contradictorialității. Sub un prim aspect, cu privire la propunerea probei cu martori, Înalta Curte constată că atât reclamanții, cât și pârâtul au solicitat proba cu martori prin cererea de chemare în judecată, respectiv întâmpinare, fără a preciza numele și adresa acestora. Or, indicarea generică a probei cu martori fără precizarea numelui, prenumelui și adresei fiecărei persoane propuse ca martor echivalează cu lipsa propunerii probei în condițiile art. 254 alin. (1) C. proc. civ. În consecință, în cauză propunerea probei cu martori de către ambele părți s-a realizat în circumstanțele reglementate de dispozițiile art. 254 alin. (2) și (4) lit. a) C. proc. civ., care prevăd că în cazul amânării pentru administrarea probei, partea este obligată sub sancțiunea decăderii din dreptul de a administra proba încuviințată, să depună lista martorilor în termen de 5 zile de la încuviințarea acesteia. Înalta Curte reține că în cazul încuviințării probei cu martori în condițiile textului legal menționat nu este obligatorie nominalizarea martorilor la momentul încuviințării probei, fiind reglementată obligația ca partea să depună lista martorilor ulterior, în termen de 5 zile. În acest caz, partea adversă poate ridica obiecții cu privire la martorii propuși până la următorul termen de judecată. În litigiul pendinte, se constată că prima instanța a pus în dezbaterea contradictorie a părților și, ulterior, a încuviințat, prin încheierea din 26 noiembrie 2018, proba testimonială pentru reclamanți și pentru pârât în contraprobă, iar prin nota de probe depusă la 4 decembrie 2018, pârâtul i-a indicat ca martori pe E. și F.. Drept urmare, reclamanții au avut posibilitatea de a lua cunoștință de identitatea martorilor, pentru a verifica incidența cazurilor de inadmisibilitate prevăzute de art. 315 alin. (1) pct. 1-3 C. proc. civ., înainte de termenul de judecată din 14 ianuarie 2019, când martorii au fost ascultați, însă nu și-au exprimat opoziția la audierea acestora. Întrucât interdicția ascultării ca martor a persoanelor aflate în relații de dușmănie cu vreuna dintre părți are caracter relativ, protejând interesele părții împotriva căreia martorul este solicitat să depună mărturie, opoziția la audiere trebuie să fie expresă, iar partea interesată trebuie să o formuleze de îndată ce îi este cunoscută relația martorului cu partea, însă cel mai târziu înainte de ascultarea martorului. Față de lipsa opoziției reclamanților la audierea martorilor propuși de pârât, Înalta Curte notează că instanța de apel a reținut în mod corect incidența prevederilor art. 315 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că reclamanții au acceptat tacit să fie ascultați ca martori persoane cu care se află în relații de dușmănie. În ceea ce privește susținerea potrivit căreia, prin încheierea de ședință din 14 ianuarie 2019, prima instanță nu ar fi consemnat că reclamanții s-au opus la audierea martorilor propuși de pârât, Înalta Curte reține că această încheiere face dovada celor consemnate în cuprinsul său, în condițiile în care nu s-a solicitat îndreptarea acesteia în temeiul art. 442 C. proc. civ. și nici nu au fost contestate notele grefierului, pe baza cărora a fost redactată, motiv pentru care această critică nu poate fi avută în vedere. Cât privește instituția îndreptării hotărârii, dispozițiile art. 442 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că omisiunile cu privire la susținerile părților cuprinse în încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la cerere. Astfel, recurenții-reclamanți aveau la îndemână procedura îndreptării hotărârii pentru a solicita remedierea pretinsei omisiuni de consemnare a opoziției reclamanților la audierea probei cu martorii propuși de pârât, însă nu au uzat de aceasta. De asemenea, se reține că nu este posibilă contestarea încheierilor de ședință în stadii ulterioare ale procesului, în ceea ce privește inexactitatea sau caracterul incomplet al notelor care stau la baza redactării lor, față de prevederile art. 231 alin. (2) și (3) C. proc. civ., care stipulează că participanții la proces pot să solicite copie de pe notele grefierului, pe care le pot contestata cel mai târziu la termenul următor, norma instituind un termen de decădere în acest sens. În referire la aceeași critică, verificând actele dosarului, Înalta Curte constată că recurenții-reclamanți și-au exprimat opinia față de declarațiile martorilor audiați în ședința din 14 ianuarie 2019 prin notele depuse la 10 februarie 2019, solicitând ca acestea să nu fie avute în vedere la pronunțarea hotărârii, ceea ce nu poate fi reținut drept opoziție la audierea martorilor pentru argumentele deja expuse. Nu pot fi primite criticile referitoare la nerespectarea prezumției de bună-credință prevăzută de art. 12 C. proc. civ., atât timp cât în dezvoltarea acestora recurenții-reclamanți au făcut referire la aprecierea probelor de către instanțele de fond și la stabilirea circumstanțelor de fapt, prilej cu care și-au exprimat nemulțumirea în sensul că din probele administrate rezultă încălcarea acestor dispoziții legale. Aceasta, întrucât în recurs, cale de atac extraordinară ce permite controlul legalității hotărârii judecătorești, nu pot fi supuse analizei critici privind modul de interpretare a probelor și stabilirea situației de fapt, întrucât acestea reprezintă atributul exclusiv al instanțelor de fond. Așadar, criticile expuse prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate, nefiind incident acest motiv de recurs. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au criticat că motivarea are la bază doar simple prezumții, în detrimentul probelor administrate în cauză, precum și că instanța nu a reținut cererea reclamanților de înlăturare a declarațiilor martorilor propuși de pârât. De asemenea, au susținut că instanța de apel a urmărit numai identificarea unor situații prin care să se stabilească doar vinovăția reclamantului cu privire la toate aspectele invocate de acesta împotriva pârâtului. Contrar susținerilor recurenților-reclamanți, nu se poate reține că motivarea deciziei recurate este contradictorie pentru că instanța ar fi reținut probele defavorabile acestora, deoarece aceste critici privesc modul în care instanța de fond a apreciat probele administrate în cauză, ceea ce nu este permis în calea de atac a recursului. În ceea ce privește critica referitoare la solicitarea reclamanților de înlăturare a declarațiilor martorilor propuși de pârât, se constată că aceasta are caracterul unor note scrise, prin care părțile și-au exprimat punctul de vedere asupra probelor administrate în cauză, neputând fi calificată drept o cerere care să impună soluționare în cursul procesului, astfel că instanța nu era obligată să se pronunțe în mod explicit asupra acesteia. Înalta Curte reține că instanța de apel a demonstrat de ce s-a oprit la soluția dată, de ce a respins acțiunea în răspundere civilă delictuală ca neîntemeiată, astfel că hotărârea respectă standardul de calitate impus de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind amplu prezentate argumentele de fapt și de drept care au format convingerea instanței în sensul că nu este întrunită condiția existenței faptei ilicite în raport cu niciunul dintre reclamanți. Astfel, în construirea raționamentului jurisdicțional instanța de fond a pornit de la clarificarea situației de fapt raportat la faptele ilicite imputate pârâtului, precum și la prejudiciul pretins de fiecare reclamant, pentru a verifica dacă sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale. În ceea ce privește inexistența faptei ilicite pretinse de reclamanta A., se observă că în decizia recurată a fost expusă în mod minuțios și convingător argumentația care fundamentează această concluzie, în condițiile în care s-a reținut că utilizarea apelativului "concubină" de către pârât nu este susceptibilă de a leza dreptul reclamantei la demnitate și viață privată în sensul prevăzut de art. 71 și 72 C. civ. Motivarea în drept a acestei concluzii a fost edificată, sub un prim aspect, prin prisma statuărilor Curții Constituționale și jurisprudenței naționale, în raport cu care s-a reținut la fila x din decizia recurată că relația de concubinaj și, prin urmare, utilizarea noțiunii "concubină" nu poate avea conotație ofensatoare, depreciativă și discriminatorie prin raportare la percepția publică, de vreme ce legislația națională nu interzice acest tip de relație, ci, dimpotrivă, conține reglementări prin care îi sunt recunoscute efecte juridice. Curtea de apel a abordat analiza faptei inclusiv prin raportare la critica reclamantei în sensul că relația de concubinaj este dezavuată în Japonia, statul a cărei cetățenie aceasta o poartă, fiind redate considerentele pentru care acest motiv de apel a fost respins la fila x, reținându-se că "nu s-a făcut dovada că acesta din urmă [pârâtul] avea cunoștință de imaginea depreciativă dată de societatea japoneză relațiilor extramaritale și că, bazându-se pe această informație, a urmărit să lezeze demnitatea cetățeanului străin, folosind termenul în scop peiorativ." Potențiala lipsă a unui răspuns al instanței la fiecare argument al părților ori nemulțumirea recurenților referitoare la modalitatea în care instanța de apel a înțeles să dea eficiență materialului probator nu echivalează cu lipsa motivării. După cum instanța supremă a reținut în mod constant în jurisprudența sa, motivarea nu reprezintă o chestiune de volum, ci una de esență, de conținut, impunându-se ca aceasta să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar, nefiind condiționată de amploarea argumentelor. Cât privește analiza faptei ilicite imputate pârâtului de către reclamant, Înalta Curte constată că soluția primei instanțe a fost infirmată de instanța de apel în cadrul unui raționament juridic extrem de detaliat și în baza unei evaluări ample și consecvente a materialului probatoriu administrat în proces (declarațiile martorilor, înregistrările audio și video, înscrisuri, interogatoriul reclamantului), fiind acordată o atenție particulară probelor propuse de reclamanți, cărora le-a fost respins apelul. Considerentele proprii ale instanței de apel sunt ample atât din punct de vedere calitativ, cât și cantitativ, fiind reținută de o manieră clară și pertinentă situația de fapt, cu trimitere punctuală la probatoriul administrat, iar examinarea chestiunilor esențiale deduse judecății în apel s-a efectuat în mod real. Se observă că după reținerea concretă și motivată a situației de fapt, la fila x din decizia atacată, instanța a concluzionat că reclamantul a manifestat o conduită care intră în sfera abuzului de drept și că "probele administrate reflectă în egală măsură lipsa unei fapte ilicite săvârșite de către apelantul pârât C., întrucât cuvintele adresate nu au urmărit afectarea demnității apelantului reclamant, ci au reprezentat o modalitate de apărare față de agresiunile verbale și de hărțuirea permanentă la care a fost supus de către vecinul său." Astfel, explicând că reclamantul a avut o conduită ce intră în sfera de aplicare a dispozițiilor art. 15 C. civ., motiv pentru care pârâtul s-a aflat în legitimă apărare față de agresiunea verbală manifestată de reclamant, reținând incidența legitimei apărări prevăzute de art. 1360 alin. (1) C. civ., instanța de apel a conchis că nu sunt incidente prevederile art. 1.357 din același cod și că nu poate fi atrasă răspunderea delictuală a pârâtului. Dispozițiile art. 14 alin. (1), art. 15 și art. 1.360 alin. (1) C. civ. fundamentează motivarea în drept a soluției de admitere a apelului pârâtului, respectiv respingerii, ca nefondată, a cererii reclamantului, fiind enunțate de către instanța de apel principiile și regulile de drept care au fost aplicate premiselor factuale explicate în prealabil, astfel încât decizia recurată respectă exigențelor de motivare a hotărârii judecătorești și sub acest aspect. Cum în considerentele deciziei recurate se regăsesc raționamentele de ordin factual și juridic care au determinat adoptarea soluției, fiind clar arătate motivele pentru care s-au înlăturat susținerile reclamanților, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat. În dezvoltarea aceluiași motiv de recurs, recurenții-reclamanți au mai făcut trimitere la modul în care instanța de apel a apreciat declarațiile date de martori, precum și înregistrările audio și video, arătând că instanța a motivat în așa fel încât toate probele să fie contra reclamantului, stabilind în mod eronat situația de fapt, nefiind efectuată expertiza solicitată de reclamanți. Înalta Curte constată că prin aceste critici se tinde la reaprecierea probelor, reprezentând critici de netemeinicie care nu pot fi deduse analizei în recurs raportat la dispozițiile art. 483 C. proc. civ., potrivit cărora recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că au fost aplicate greșit dispozițiile art. 14 alin. (1) C. civ., deoarece s-a stabilit o situație de fapt nereală și s-a decis că reclamantul nu a respectat buna-credință în exercitarea drepturilor și executarea obligațiilor civile, deși din probele administrate reiese că pârâtul a încălcat acest principiu. Instanța de recurs nu poate primi această critică, întrucât nu se încadrează în motivul de nelegalitate invocat, în condițiile în care se rezumă la indicarea textului legal, iar în dezvoltarea acesteia recurenții își exprimă nemulțumirea față de modul în care instanța de apel a apreciat probele în baza cărora a reținut că reclamantul nu a respectat buna-credință în exercitarea drepturilor și executarea obligațiilor civile. Astfel de critici vizează netemeinicia hotărârii atacate și nu pot fi supuse examinării instanței de recurs, în conformitate cu dispozițiile art. 483 C. proc. civ. De asemenea, se constată că aplicarea greșită a prevederilor art. 1360 alin. (1) C. civ. a fost invocată raportat la situația de fapt din care, potrivit recurenților-reclamanți, nu reiese că reclamantul este agresor, iar pârâtul este cel aflat în legitimă apărare. Nici această critică nu poate fi primită, întrucât nu vizează modul de aplicare a dispozițiilor legale, ci reprezintă, de fapt, nemulțumirea recurenților-reclamanți în ceea ce privește aprecierea probatoriului și stabilirea situației de fapt, în sensul că reclamantul a avut o conduită caracterizată de agresivitate verbală, pe care instanța a calificat-o ca intrând în sfera de aplicare a dispozițiilor art. 15 C. civ., precum și ca premisă pentru a se reține legitima apărare în favoarea pârâtului. Această concluzie este întărită de modul în care a fost dezvoltat motivul de casare, făcându-se trimiteri la probele administrate (declarațiile martorilor, mijloacele materiale de probă), pe care însă instanța de recurs nu le poate evalua, dată fiind natura juridică de cale extraordinară și nedevolutivă a recursului. Cât privește susținerea potrivit căreia ar fi fost aplicate greșit prevederile art. 15 C. civ., Înalta Curte reține că aceasta reprezintă o afirmație nesusținută de argumente care să tindă a demonstra nelegalitatea hotărârii din această perspectivă. S-a menționat că apelanții-reclamanți nu și-au exercitat dreptul de a chema în judecată pe pârât (drept procesual) cu scopul de a-l vătăma sau păgubi în mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe, așa cum s-a stabilit prin "conduita reclamantului intră indubitabil în sfera de aplicare a dispozițiilor art. 15 C. civ..". Înalta Curte constată că aceste susțineri nu își găsesc corespondent în motivarea deciziei atacate, în condițiile în care instanța de apel a constatat incidența acestor prevederi legale în raport cu exercitarea de către reclamant a drepturilor sale civile, iar nu a drepturilor procesuale, reținându-se că acesta a dat dovadă de o conduită de rea-credință, chiar de instigare a pârâtului. Totodată, se reține că, deși au fost enunțate dispozițiile legale prevăzute de art. 72, art. 252, 253 alin. (3) și (4), art. 1349 alin. (1) C. civ. și art. 30 alin. (6) din Constituție, însoțite de considerații de natură teoretică, neparticularizate la circumstanțele litigiului pendinte, recurenții-reclamanți nu au precizat, așa cum impune art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în ce mod au fost interpretate sau aplicate greșit aceste norme de drept material de către instanța de apel. Or, dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu se poate limita la indicarea formală a textului de lege, ci trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul determinării greșelilor imputate instanței, care sunt de natură a învedera nelegalitatea hotărârii. Drept urmare, nu se poate constata nici incidența acestui motiv de casare. Având în vedere aceste considerente, constatând că, în raport cu criticile invocate nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., se va respinge recursul declarat ca nefondat, în baza prevederilor art. 496 alin. (1) din același cod. PENTRU ACESTE MOTIVE,