ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2122/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată la data de 07 iunie 2017 pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă, sub nr. x/2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele C., D., E., F. și G., a solicitat instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să dispună: obligarea pârâtelor la plata, în solidar, a sumei de 100.000 euro reprezentând daune morale și cheltuieli de judecată; obligarea pârâtelor la publicarea hotărârii în două ziare naționale și la comunicarea hotărârii acelorași persoane cărora le-a fost transmis documentul intitulat "Comunicat" și să facă dovada acestei comunicări în termen de 15 zile de la rămânerea definitivă a sentinței, sub sancțiunea plății de daune cominatorii de 500 RON/zi de întârziere; obligarea pârâtelor să nu mai utilizeze numele reclamantei și nici informații cu privire la aceasta, în mod public, fără acordul expres al acesteia.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 2388 din 12 octombrie 2018 Tribunalul Constanța, secția I civilă a respins excepția lipsei de interes în formularea acțiunii și a respins acțiunea formulată de reclamantă, ca nefondată.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 37 C din 22 aprilie 2020, Curtea de Apel Constanța a respins apelul formulat reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 2388 din 12 octombrie 2018, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția I civilă, ca nefondat.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs reclamanta A.. Prin cererea de recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și pct. 8 din C. proc. civ., reclamanta A. a solicitat admiterea recursului, casarea, în tot, a deciziei recurate și trimiterea pricinii pentru rejudecarea apelului. În argumentarea criticilor de nelegalitate, subsumate motivelor de casare invocate, reclamanta A. a invocat că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Instanța de apel nu a motivat de ce a înlăturat argumentele reclamantei cu privire la acțiunile de concepere, semnare și trimitere a documentului defăimător către mai multe persoane de către C., reținând opiniile pârâtelor referitoare la existența comunității cu reguli și organizare ierarhică identică cu asociația. Preluarea considerentelor instanței de fond și a apărărilor uneia dintre pârâte, fără a prezenta o argumentație proprie cu privire la chestiunea dedusă judecății, echivalează cu o nemotivare. Totodată, instanța de apel atribuie drepturi unei "comunități" fără personalitate juridică, fără să expună motivele care au condus-o la concluzia existenței acestei entități separate de pârâta C.. În acest sens, în mod greșit instanța de apel a reținut că reclamanta ar fi aderat, și apoi ar fi fost exclusă din această comunitate fără personalitate juridică. Reținerea instanței de apel potrivit căreia "în condițiile aderării apelantei reclamante la C. prin exprimarea unui consimțământ de adeziune, încetarea calității acesteia de membru al comunității, printr-un act de excludere prevăzut de Statutul C., cunoscut și acceptat de reclamantă, îndeplinește condiția ca ingerința să fie prevăzută de lege" este una contradictorie, de natura să atragă incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Instanța de apel nu a motivat soluția de respingere a apelului, ci doar s-a rezumat să preia din susținerile intimatelor-pârâte, confirmând soluția și argumentele instanței de fond, fără a prezenta propriul raționament juridic. Conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., a jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar și a Curții Europene a Drepturilor Omului, hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, printre altele, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Or, în cauza dedusă judecății, curtea de apel nu a lămurit, pe deplin și în mod corespunzător, situația de fapt și de drept ceea ce are drept consecință, pe de o parte, încălcarea dreptului reclamantei la un proces echitabil, iar, pe de altă parte, pune instanța de recurs în imposibilitate de a exercita controlul de legalitate. Inconsecvența și contradicțiile din cuprinsul motivării hotărârii curții de apel reies din împrejurarea că deși instanța constată, pe baza probatoriilor administrate, că pârâtele au recunoscut că au participat la conceperea și transmiterea documentului, concluzionează că nici fapta și nici prejudiciul nu au fost dovedite. Or, potrivit jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție stabilirea existenței prejudiciului moral, definit în doctrină ca reprezentând orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane și care se manifestă prin suferința fizică sau morală pe care le resimte victima, trebuie avute în vedere caracterul și importanța valorilor nepatrimoniale lezate, situația personală a victimei, ținând cont de mediul social din care victima face parte, educația, cultura, psihologia victimei, circumstanțele săvârșirii faptei, statutul social, etc. Instanța de apel, în mod greșit a apreciat că nu sunt incidente în speță prevederile legale cu privire la prezumții (art. 329 din C. proc. civ.), la consecințele neprezentării înscrisurilor (art. 295 din C. proc. civ.) sau la recunoașterea judiciară (art. 348 din C. proc. civ.). De asemenea, curtea de apel, în mod nelegal nu a prezentat considerentele pentru care a apreciat că respectivele prevederi legale nu sunt incidente în cauză. Totodată, instanța nu a analizat conținutul comunicatului raportat la susținerile reclamantei, în conformitate cu art. 74 lit. e), f), h) din C. proc. civ.. Simpla reținere a instanței de apel conform căreia pârâtele nu au fost de rea-credință echivalează cu lipsa motivării. Instanța de apel a apreciat în mod eronat că susținerile reclamantei cu privire la refuzul de retractare a comunicatului și lipsa de convocare la cercetarea împrejurărilor care au dus la excludere ar fi legate de temeinicia excluderii. În ceea ce privește cererea de amendare și de obligare a avocatului H. la plata unor despăgubiri către reclamantă, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 187 alin. (1) pct. 2 lit. h) din C. proc. civ. apreciind că acestea nu ar fi incidente, respectiv că avocatul nu are calitatea de persoană însărcinată cu îndeplinirea actelor de procedură. Or, conform dicționarului juridic, sunt acte de procedură: a) actele părților: cererea de chemare în judecată a reclamantului; întâmpinarea și cererea reconvențională ale pârâtului; astfel cum acestea reies și din dispozițiile art. 148 din C. proc. civ. Instanța de apel, prin respingerea ca inadmisibilă a criticii din apel cu privire la amendarea avocatului H., a încălcat prevederile art. 460 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., având în vedere că aceasta reprezintă o cerere accesorie, incidentală, care poate fi atacată odată cu fondul. Motivarea respingerii acestei critici din apel este contradictorie, curtea de apel apreciind, pe de o parte, că ar fi inadmisibilă, iar, pe de altă parte, reținând că aceasta este netemeinică, ceea ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. Soluția de respingere a criticii privind amendarea avocatului părții adverse este nelegală și din perspectiva în care instanța de apel s-a întemeiat pe decizia nr. 12 din 06 mai 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, adoptată ulterior pronunțării deciziei din prezentul dosar. Instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești din perspectiva în care, în pronunțarea soluției, a avut în vedere decizia nr. 12 din 06 mai 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, care nu avea efecte la data adoptării soluției, 22 aprilie 2020.

Apărările formulate în cauză La data de 26 noiembrie 2020, prin e-mail, intimata-pârâtă, C., a formulat întâmpinare prin care a învederat că aspectele invocate nu pot fi subsumate motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. (ceea ce echivalează cu nemotivarea), iar pe fond a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. La data de 03 decembrie 2020, intimatele-pârâte, D., E. și F., au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare și excepția netimbrării, iar pe fond, au solicitat respingerea recursului ca nefondat. La data de 14 decembrie 2020, intimata-pârâtă, G., a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. La data de 17 decembrie 2020 și la data de 31 decembrie 2020, intimatele-pârâte C. și D. au formulat răspuns la întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat. Recurenta-reclamantă nu a depus răspuns la întâmpinare.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 16 iunie 2021, completul de filtru a respins excepțiile netimbrării și nulității recursului, invocate de intimatele D., E. și F., a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 37/C din 22 aprilie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă și a fixat termen de judecată în ședință publică, la data de 20 octombrie 2021, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse în cele ce urmează: În referire la critica vizând nulitatea hotărârii recurate ca urmare a omisiunii instanței de apel de a prezenta un raționament propriu pentru înlăturarea argumentelor reclamantei cu privire la acțiunile de concepere, semnare și trimitere a documentului defăimător către mai multe persoane de către C. și de a reține, contrar susținerilor reclamantei, argumentele pârâtelor referitoare la existența C., ca entitate distinctă de pârâta C., prin preluarea considerentelor instanței de fond și a apărărilor pârâtelor. Critica este nefondată. Înalta Curte subliniază că motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă una dintre garanțiile esențiale ale procesului echitabil, impusă atât de normele interne ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cât și de normele convenționale ale art. 6 par. 1 ale Convenției Europene a Drepturilor Omului. Astfel, deși sub aspectul acestei garanții procesuale, s-a statuat că nu li se poate pretinde instanțelor să răspundă tuturor argumentelor părților și că motivarea unei hotărâri judecătorești nu este o problemă de volum, ci de substanță, ea fiind subordonată, de multe ori, "meritelor cazului dedus judecății", totuși, instanțele trebuie să expună în mod necesar acele argumente esențiale care formează structura raționamentului logico-juridic ce au determinat adoptarea unei anumite soluții în cauzele deduse judecății. În domeniul cauzelor în care se pun în balans dreptul la viață privată și dreptul la liberă exprimare, invocate de părțile litigante, această obligație de motivare a hotărârilor judecătorești dobândește accente specifice, întrucât nerespectarea obligațiilor pozitive ale statului pentru protejarea dreptului la viață privată, în contextul afectării acesteia prin faptele unui particular, și, corelativ, intruziunea în dreptul la liberă exprimare a unei persoane, în general, nu poate fi făcută în absența evocării, expunerii de către autoritățile competente a motivelor pertinente și suficiente pe care acestea se bazează pentru a pronunța o anumită soluție. În contextul procesual dedus judecății, Înalta Curte apreciază că, fiind învestite cu acțiunea în răspundere civilă delictuală în materia dreptului la respectarea vieții private al cărui titular este reclamanta, opus libertății de exprimare de care se prevalează pârâtele, instanțele fondului aveau obligația de a realiza o analiză a celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin punerea în balanță a dreptului la respectarea vieții private și a dreptului la demnitate ale reclamantei, pretins a fi încălcate, și, respectiv, a dreptului la libertatea de exprimare a pârâtelor, cu privire la care acestea au susținut că a fost exercitat în limitele sale interne, în acord cu dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fără a aduce atingere drepturilor reclamantei. Având în vedere că cele două drepturi menționate sunt recunoscute și protejate în mod egal atât de legislația națională, cât și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența dezvoltată în acest domeniu care, împreună, formează un bloc de convenționalitate, obligatoriu pentru instanțele naționale, Înalta Curte apreciază că se impunea analiza conflictului între cele două drepturi, și prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, pentru a concluziona dacă, în cauză, este incident art. 75 alin. (2) din C. civ. Sub acest aspect, în ceea de privește aprecierea depășirii limitelor libertății de exprimare și necesității respectării dreptului la viață privată, Curtea Europeană, într-o jurisprudență constantă, a avut în vedere calitatea și funcția persoanei criticate; forma/stilul mesajului critic; raportul dintre judecățile de valoare și imputările factuale; doza de exagerare a limbajului folosit; proporționalitatea sancțiunii cu fapta imputată, precum și motivarea hotărârii, respectiv motivele pertinente și suficiente pe care autoritățile le invocă pentru a justifica ingerința în dreptul la libertatea de exprimare. Concluzionând, instanța de recurs reține că instanțele anterioare aveau obligația de a stabili dacă fapta pârâtelor de a întocmi și comunica membrilor unei comunități care funcționează pe baza unor reguli stabilite prin acordul persoanelor asociate și acceptate inclusiv de către reclamantă, un comunicat prin care se aduce la cunoștința acestora excluderea din comunitatea respectivă a reclamantei, făcându-se referire la anumite reguli și principii însușite de membrii aderenți ai acesteia, constituie o faptă ilicită care poate antrena răspunderea civilă delictuală, pe planul dreptului intern, iar, pe terenul dispozițiilor convenționale, dacă, prin această faptă, pretins săvârșită cu depășirea limitelor libertății de exprimare ale intimatei, s-ar fi putut aduce atingere vieții private a recurentei, respectiv dacă, raportat la circumstanțele factuale ale cauzei, antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâților reprezintă o măsură necesară și proporțională. Se impune, de asemenea, a fi subliniat că, în actuala structură a recursului, natura de cale atac extraordinară a recursului, ce poate fi exercitat exclusiv pentru motive de nelegalitate, este consacrată în mod expres în dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. (Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile). În considerarea acestei naturi normative a recursului, rezultă că instanța de recurs poate fi învestită doar cu analiza aspectelor de nelegalitate ale hotărârii atacate, nu și cu cele de netemeinicie ce vizează restabilirea situației de fapt sau reaprecierea probelor administrate în etapele anterioare. Din analiza conținutului motivelor de recurs invocate de către recurenta reclamantă se constată că, subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta prezintă argumente expuse într-o manieră prolixă, fiind amalgamate aspectele de fapt și cele de drept, cu nenumărate referiri la situația de fapt și la probele ce ar susține dreptul pretins. Din această perspectivă, criticile aduse deciziei recurate, care nu se raportează la niciun reper legal pe care instanța de apel să îl fi interpretat sau aplicat în mod greșit, ci vizează mijloacele de probă administrate în cauză și modalitatea în care acestea au fost evaluate de către instanțele devolutive, excedează controlului de legalitate care poate fi realizat în recurs. Procedând, cu respectarea limitelor anterior prezentate, la verificarea considerentelor deciziei civile recurate, Înalta Curte constată că acestea relevă că instanța de apel a prezentat amplu și convingător argumentele și probele care au determinat-o să rețină că reclamanta a făcut parte din C., comunitate fără personalitate juridică, iar nu din C., respectiv că, în speță, comunicatul în raport de care reclamanta a invocat încălcarea drepturilor sale nepatrimoniale la demnitate, a onoarei și reputației sale, a fost emis de structura de conducere a C.. Astfel, contrar afirmațiilor din recurs, analiza considerentelor care au fundamentat soluția adoptată de către instanța de apel relevă că această instanță, ca și prima instanță, nu și-a fundamentat această statuare exclusiv pe baza susținerilor pârâtelor, ci s-a raportat la probatoriul administrat în cauză, în acest sens fiind valorificate declarațiie date de martorii I. și J., care au fost coroborate cu mărturisirile părților litigante care au vizat împrejurările în care reclamanta a aderat la C., la condițiile în care activa această comunitate și regulile de organizare ale acesteia, precum și la circumstanțele întocmirii și transmiterii comunicatului incriminat. Se impune a fi observat, în acest punct, raportat la argumentele concrete expuse de către recurentă sub acest aspect, că evaluarea probelor într-o altă modalitate decât cea susținută de această parte nu relevă o ipoteză de nemotivare în sensul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. fiind circumscris acelor situații în care soluția adoptată fie lipsește, fie este lacunară, fie este contradictorie, iar nu acelor cazuri în care instanța devolutivă procedează la analiza și evaluarea probelor, dar ajunge să stabilească o situație factuală diferită de cea pretinsă de parte. S-a mai invocat că, în cuprinsul considerentelor care fundamentează decizia pronunțată de instanța de apel, se valorifică exclusiv concluziile la care a ajuns prima instanță, fără a fi expuse argumentele proprii care au format convingerea instanței de prim control judiciar sub aspectul soluției pronunțate, recurenta-reclamantă susținând, totodată, că nu s-a justificat soluția de respingere a susținerilor sale și că au fost însușite apărările pârâtelor. Instanța de recurs subliniază însă că motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv al tuturor argumentelor aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns al argumentelor fundamentale care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția, ipoteză care se regăsește și în speță. În acest context, împrejurarea că instanța de apel a ajuns la aceeași concluzie ca și prima instanță, în urma interpretării probatoriilor și a dispozițiilor legale incidente, nu poate fi asimilată cu nemotivarea hotărârii de către instanța de apel. Așa fiind, validarea considerentelor din hotărârea care a făcut obiectul apelului nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii, câtă vreme din considerentele deciziei reiese că instanța de prim control judiciar a examinat problemele esențiale care i-au fost expuse în apel de către reclamantă și care, în esență, în mare parte, sunt identice cu argumentele acesteia invocate în fața primei instanțe. Astfel, analiza argumentelor care au fundamentat silogismul judiciar relevă că recurenta a redat în mod trunchiat argumentația regăsită în considerente pentru a susține această critică, în condițiile în care, instanța de apel, ca și prima instanță au reținut, în urma aprecierii probatoriului administrat, că reclamanta a înțeles să adere la o comunitate de persoane cu interese, credințe, norme de viață, principii și reguli comune, fără personalitate juridică, organizată și condusă de structuri proprii, entitate care funcționează potrivit regulilor și principiilor consacrate în statutul pârâtei C., reguli de funcționare, principii și uzanțe în privința cărora, deși nu s-a dovedit că ar fi fost consemnate într-o formă statutară proprie, erau totuși cunoscute și acceptate de către cei care aderau la respectiva comunitate, prin participarea la ritualuri de inițiere secrete. S-a mai reținut că, prin comunicatul defăimat în cauză, structura de conducere a C., cunoscută sub denumirea de Marele Consiliu, ca urmare a evaluării unor fapte atribuite reclamantei, într-o procedură la care reclamanta, potrivit susținerilor sale, nu a avut acces, a dispus excluderea recurentei din comunitatea femeilor masonice C., ca o sancțiune justificată, potrivit comunicatului incriminat, de faptul că nu pot fi tolerate "acțiunile lipsite de moralitate și fraternitate ale surorii noastre B., care încalcă principiile C.", "pentru că nu pot fi surorile noastre decât femei libere și de bune moravuri" și "pentru încălcări grave de la morala și etica", dispunându-se, totodată, ștergerea numelui reclamantei din registrele comunității. S-a constatat că, în speță, această măsură aplicată reclamantei, de excludere din C. și de ștergere a numelui acesteia din registrele comunității, nu a fost contestată în condițiile stabilite de lege, context în care instanțele devolutive au apreciat că se impun a fi înlăturate argumentele recurentei relative la modalitatea în care a fost adoptată această măsură (fără convocarea acesteia și fără a i se solicita lămuriri în privința faptelor care au justificat excluderea), soluție justificată, în esență, de necesitatea respectării cadrului procesual stabilit prin cererea introductivă. În acest context procedându-se la analiza conținutului comunicatului sub aspectul mesajului transmis, prin prisma pretinsei încălcări a drepturilor nepatrimoniale ale reclamantei, prevăzute de art. 71-73 din C. civ., s-a reținut că acesta nu se referă la fapte concrete pe baza cărora să se concluzioneze asupra încălcării de către reclamantă a normelor "de la morala și etica C.", expresiile folosite în cuprinsul acestuia fiind apreciate ca reprezentând, în realitate, judecăți de valoare, respectiv judecăți care enunță o apreciere a celor care au conceput și redactat comunicatul, astfel că nu i se poate reproșa emitentului actului al cărui conținut cuprinde o astfel de judecată faptul că analiza realizată asupra faptelor implică o doză de subiectivitate. De asemenea, instanța de apel a făcut trimitere la principiile care se degajă din jurisprudența relevantă Curții Europene a Drepturilor Omului în această materie, context în care a constatat că limbajul folosit în conținutul comunicatului nu este unul licențios, ironic sau vexatoriu, indicându-se strict numai regulile și principiile comunității considerate încălcate, expresiile folosite, chiar dacă sugestive în privința motivelor care au condus la adoptarea sancțiunii, fiind cele care se regăsesc în chiar principiile și regulile pe care comunitatea le-a adoptat, la al căror înțeles reclamanta avea acces. De asemenea, a fost analizată cerința ca exprimarea acestor judecăți să fie făcută cu bună-credință, context în care s-a apreciat că nu s-a dovedit că s-a acționat cu scopul de a discredita imaginea apelantei. Împrejurarea că recurenta a înțeles să susțină, în apel, că reaua credință a pârâtelor s-ar fi impus a fi reținută în speță, întrucât acestea nu au răspuns solicitării reclamantei de retractare sau lămurire a comunicatului, nu are aptitudinea de a sprijini critica acesteia vizând nemotivarea deciziei civile recurate. Astfel, obligația de motivare a hotărârii judecătorești nu reprezintă o chestiune de cantitate și nici nu obligă instanța de a răspunde tuturor argumentelor de fapt și de drept ale părților, instanța putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun și să le răspundă în cadrul unui singur considerent, așa cum s-a procedat în cauză. De altfel, formulând această critică, prin care se impută instanței de apel neaplicarea unor prezumții întemeiate pe fapte conexe ulterioare săvârșirii faptelor imputate pârâtelor, recurenta nu demonstrează că acest argument, pretins neanalizat, tindea la a dovedi faptul că, la momentul emiterii și difuzării comunicatului, pârâtele au urmărit săvârșirea, în mod conștient, a unui un fapt sau un act contrar legii sau regulilor comunității, respectiv că au săvârșit faptele ce le sunt imputate fără a avea convingerea, la acel moment, că acționează potrivit acestor reguli și deci că ele, constituindu-se în motive sau apărări esențiale pentru dezlegarea pricinii, ar fi trebuit să facă, în contextul evaluării probatoriilor, obiect al unei analize distincte a instanței de apel. În realitate, prin construcția juridică prezentată reclamanta urmărește reținerea unei alte situații de fapt decât cea stabilită de instanța devolutivă, ca efect al analizei coroborate a probelor apreciate ca fiind concludente sub aspectul analizat - acela al bunei credințe a pârâtelor - contrar prevederilor art. 483 alin. (3) din C. proc. civ. Tot astfel, în ceea ce privește transmiterea comunicatului către membrii comunității, s-a constatat că acesta a fost comunicat doar către persoanele din grupul apropiat apelantei reclamante (un număr de aproximativ 6-7 persoane, precum și martorei I.), respectiv că, deși acest document, prin care s-a stabilit o sancțiune pentru reclamantă, nu impunea, pentru a-și produce efectele, comunicarea sa către alte persoane, transmiterea sa către alte membre din comunitate a urmărit un scop legitim - acela al apărării principiilor și regulilor promovate de comunitate - fiind realizată în vederea respectării dreptului la informare care aparține membrilor comunității și structurilor de conducere ale acesteia. În condițiile în care deși apartenența la C. presupunea o "discreție" sub acest aspect, aderarea reclamantei la această comunitate s-a realizat prin exprimarea unui consimțământ de adeziune, iar încetarea calității acesteia de membru al comunității, s-a realizat printr-un act de excludere prevăzut de Statutul C., cunoscut și acceptat și de către membrii C., s-a apreciat că transmiterea măsurii prin care a încetat calitatea de membru a reclamantei nu poate fi un considerată abuzivă, ci reprezintă o ingerință prevăzută de lege, care respectă justul echilibru între cele două drepturi: dreptul reclamantei la viața privată și dreptul la informare al membrilor comunității. În același sens, instanța de apel a realizat propriul examen de necesitate și proporționalitate a ingerinței solicitate a fi dispuse în cauză, în sensul că a analizat dacă această ingerință corespunde unui nevoi sociale imperioase de reglare a raporturilor sociale și de a păstra un just echilibru între imperativele apărării drepturilor individuale și cele ale protejării interesului general, între mijloacele folosite și scopul urmărit, cu luarea în considerare a ansamblului elementelor ce constituie criterii ale analizei în materia libertății de exprimare, circumscrise, în mod necesar, condițiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, reglementate în plan intern. Rezultă din cele ce preced, că în cauza dedusă judecății, instanța de apel nu s-a limitat la o aplicare formală a principiilor ce guvernează libertatea de exprimare și nici la o analiză de ordin general, ci a analizat, în concret conținutul comunicatului incriminat, respectiv a verificat dacă acesta se referă la imputarea unor fapte de natură obiectivă sau, dimpotrivă, exprimă judecăți de valoare, precum și atitudinea subiectivă a autorilor comunicatului denunțat ca fiind calomnios, scopul demersului pârâtelor, context în care, prin raportare la circumstanțele particulare, concrete ale cauzei, răspunzând argumentelor esențiale ale părților litigante, a statuat că faptele pârâților se încadrează în limitele art. 75 alin. (2) din C. civ., respectiv în cele reglementate de par. 2 al art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și că nu sunt întrunite condițiile cumulative pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, astfel cum acestea se desprind din cuprinsul dispozițiilor art. 1357 din C. civ. În consecință, se reține că decizia adoptată de instanța de apel cuprinde o motivare efectivă, corespunzătoare criticilor invocate în apel. Deși recurenta susținut că motivarea deciziei civile recurate este contradictorie, Înalta Curte subliniază că, pentru a răspunde exigențelor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., contradicția la care se referă textul de lege trebuie să poarte, fie între considerente și dispozitiv, fie să se manifeste în cadrul considerentelor, însă de o asemenea manieră încât hotărârea să poată fi apreciată ca fiind, practic, nemotivată. Or, o asemenea situație nu se poate desprinde din considerentele citate în cererea de recurs, recurenta fie redând într-o manieră subiectivă argumentele instanței devolutive care au fundamentat construcția silogismului judiciar (cum este cazul ignorării distincției realizate de către instanța devolutivă între fapte determinate și judecăți de valoare și prezentării propriei evaluări a continutului comunicatului, respectiv modalitatea în care recurenta evaluează argumentele instanței de apel în ceea ce privește existența C. și la dovedirea prejudiciului moral invocat de către relamantă), fie desprinzând din context argumentația regăsită în cuprinsul acestora (trimiterile la principiile și regulile de funcționare ale comunității la care a aderat recurenta, comune celor menționate în statutul C., respectiv nereținerea caracterului ilicit al faptelor imputate pârâtelor, iar nu nedovedirea acestora). Astfel, contrar afirmațiilor din recurs, considerentele deciziei adoptate de instanța de apel, întemeiază în mod coerent soluția pronunțată, în funcție de circumstanțele particulare ale cauzei și de apărările formulate de părțile litigante, în paradigma acțiunilor de drept comun întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, cu valorificarea raționamentelor expuse de instanța de contencios european a drepturilor omului în jurisprudența sa relevantă în această materie. Față de toate considerentele arătate, instanța de recurs nedecelând, din perspectiva motivului de recurs analizat, niciun viciu de legalitate care să fie apt să justifice reformarea deciziei recurate, va respinge, ca nefondate criticile întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Susținerile din recurs vizând aprecierea eronată a instanței de apel în sensul că susținerile reclamantei cu privire la lipsa convocării acesteia la cercetarea împrejurărilor care au dus la excluderea și la ștergerea numelui acesteia din registrele comunității, ar fi legate de temeinicia excluderii, ce se impun a fi analizate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. (5) din C. proc. civ. sunt, de asemenea, nefondate. Astfel, obiectul cererii de chemare în judecată a fost reprezentat exclusiv de protecția drepturilor nepatrimoniale ale reclamantei pretins încălcate, prin intermediul mijloacelor de apărare reglementate de art. 253 din C. civ. (obligarea intimatelor pârâte la despăgubiri morale, respectiv, respectiv la publicarea hotărârii, la comunicarea hotărârii acelorași persoane cărora le-a fost transmis documentul intitulat "Comunicat" și prin interzicerea utilizării în public a numelui reclamantei și a difuzării de informații privind persoana acesteia). Or, reclamanta fiind cea care a formulat cererea de chemare în judecată, în forma și modalitatea anterior menționată, instanțele de fond au făcut o aplicare corectă a prevederilor art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., analiza cererii fiind circumscrisă, în mod corect, asupra existenței unei ingerințe în drepturile nepatrimoniale ale reclamantei, respectiv asupra modalității și circumstanțelor în care, în speță, pârâtele și-au exercitat dreptul la liberă exprimare, iar nu asupra legalității și temeiniciei măsurii de excludere a reclamantei din comunitatea din care aceasta făcea parte. În alți termeni, acțiunea dedusă judecății nu a vizat un raport juridic ce ar fi putut exista între reclamantă și pârâți și care s-ar fi pretat unei analize specifice libertății de asociere și răspunderii pârâților pentru o eventuală excludere nelegală a reclamantei din comunitatea la care aceasta a aderat, ci un raport juridic între persoane particulare, titulare ale dreptului la respectarea vieții private și a dreptului la liberă exprimare, deopotrivă apărate pe terenul dreptului intern și al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Ca urmare, raportat la circumstanțele particulare ale cauzei nu se poate imputa instanțelor devolutive faptul că s-au limitat la a verifica din perspectiva depășirii limitelor dreptului la liberă exprimare, stabilite atât de dreptul intern - art. 75 alin. (2) din C. civ., cât și prin prisma par. 2 al art. 10 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, dacă dreptul la demnitate, respectiv, reputația și onoarea reclamantei au fost sau nu afectate. În consecință, critica recurentei nu poate fi validată, întrucât instanțele fondului nu au interpretat și aplicat greșit dispozițiile legale incidente, ci, dimpotrivă, au analizat cauza cu respectarea deplină a principiului disponibilității procesului civil, consacrat de art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. Nici critica vizând aplicarea greșită a prevederilor art. 74 alin. (1) lit. e), f) și h) din C. proc. civ., ce urmează a fi analizată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., nu poate fi validată. Astfel, pe planul interpretării și aplicării art. 74 din C. civ., se poate observa că recurenta, se limitează la a susține aplicarea greșită a acestei norme, fără a aduce critici concrete manierei de interpretare și aplicare a acestor dispoziții legale în speță, ignorând deopotrivă că, analiza instanței de apel a fost realizată din perspectiva echilibrului între cele două drepturi, deopotrivă garantate de convenția europeană a drepturilor omuului, verificând dacă, prin fapta imputată, intimații s-au plasat în afara limitelor de protecție oferite de art. 10, cu consecința încălcării art. 8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. În ceea ce privește dreptul la viața privată, Curtea Europeană a statuat, în jurisprudența sa, că noțiunea de viață privată, ca noțiune autonomă, cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele său, imaginea sa, integritatea sa fizică și morală; garanția oferită de art. 8 din Convenție este destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerințe exterioare, a personalității fiecărui individ în relațiile cu semenii. Potrivit aceleiași jurisprudențe, viața privată are două componente structurale - viață privată intimă, raportată la sfera intimă a individului și viață privată socială, respectiv dreptul persoanei de a stabili și dezvolta relații cu semenii săi (a se vedea, în acest sens, cauza Niemietz contra Germaniei, hotărârea din 16 decembrie 1992, par. 29; cauza Campagnano contra Italiei, hotărârea din 23 martie 2006, par. 53). Mai mult, s-a afirmat că există o zonă de interacțiune între individ și terți, zonă care, fie și într-un context public, poate ține de viața privată a unei persoane (cauza Von Hannover contra Germaniei, hotărârea din 24 iunie 2004, par. 50). Totodată, din interpretarea dispozițiilor art. 10 din Convenție, rezultă că dreptul garantat de acest articol nu este unul absolut. Astfel, dacă paragraful 1 al art. 10 consacră existența dreptului la libertatea de exprimare, paragraful 2 al articolului menționat permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democrației însăși. Astfel, libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite, una dintre limitele prevăzute expres de par. 2 al art. 10 fiind tocmai protecția reputației sau a drepturilor altora. Trebuie subliniat că dreptul la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 al Convenției, și dreptul la viață privată, consacrat de art. 8 al Convenției, sunt protejate în mod egal de lege și nu sunt ierarhizate, deci nu se poate da a priori superioritate vreunuia dintre ele, ci instanțele naționale trebuie să cântărească cu atenție "interesele concurente aflate în joc", iar atunci când examinează necesitatea ingerinței în dreptul la libertatea de exprimare, în vederea protejării reputației sau drepturilor altora, Curtea Europeană verifică dacă autoritățile interne au păstrat un just echilibru între protejarea celor două valori garantate de Convenție și aflate în conflict în anumite cauze și dacă motivele pe care le-au invocat pentru a justifica ingerința în dreptul la libertatea de exprimare au fost relevante și suficiente (a se vedea în acest sens, cauza Axel Springer AG c. Germanie, hotărârea de Mare Cameră din 7 februarie 2012 și cauza Cicad c. Elveției, hotărârea din 7 iunie 2016, cauza Sipoș c. României, cauza Von Hannover c. Germaniei). Sub acest aspect, în cauza Handyside c. Marii Britanii, s-a subliniat că "libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una din condițiile primordiale ale progresului său și ale împlinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva paragrafului 2 al art. 10, ea acoperă nu numai "informațiile" sau "ideile" care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive ori indiferente, ci și pe acelea care ofensează, șochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populației. Acestea sunt cerințele pluralismului, toleranței și spiritului deschis, în absența cărora nu există societate democratică". Totodată, s-a arătat că trebuie găsit un echilibru între dreptul la libertatea de exprimare, garantat de articolul 10 al Convenției și dreptul la viața privată, care cade sub incidența art. 8 din Convenție, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de proferarea afirmațiilor denigratoare, dacă, prin aceste afirmații, se impută situații factuale, lipsite de orice suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare, și reiterate în public, cu rea-credință (cauza Petrina contra României, hotărârea din 14 octombrie 2008; cauza Andreescu c. României, hotărârea din 8 iunie 2010). Pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenție care protejează dreptul la reputație, un atac împotriva reputației unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate și să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieții private (cauza A. c. Norvegiei, hotărârea din 9 aprilie 2009), iar "comportamentul persoanei în cauza, înainte de publicarea reportajului, sau faptul că fotografia în litigiu și informațiile aferente acesteia au fost deja publicate anterior reprezintă, de asemenea, elemente care trebuie să fie luate în considerare" (cauza Von Hannover c. Germaniei nr. 2, hotărârea din 7 februarie 2012). În același timp, adevărul obiectiv al afirmațiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanțe, în ipoteza în care analizează o acuzație de pretinsă atingere a reputației, onoarei sau demnității unei persoane, elementul determinant trebuind să fie buna-credință a autorului afirmațiilor, atunci când nu se impută fapte determinante ce implică obligația de a furniza o bază reală suficientă, ci se emit judecăți de valoare care, deși nu trebuie să fie lipsite total de o bază reală, sunt supuse, în special, probei bunei-credințe (a se vedea în acest sens, hotărârile Radio France și alții c. Franței, Dalban c. României, K. și Stensaas c. Norvegiei). Caracterul justificat al unei ingerințe se stabilește, așadar, în lumina tuturor circumstanțelor, prin raportare la toate elementele existente și cu aplicarea criteriilor jurisprudențiale relevante (cauza K. și Stensaas c. Norvegiei). Din interpretarea dispozițiilor normei convenționale a art. 10, rezultă, așadar, că exercițiul libertății de exprimare presupune "îndatoriri și responsabilități" și el poate fi supus unor "formalități, condiții, restricții sau sancțiuni", ceea ce semnifică recunoașterea posibilității pentru stat de a exercita anumite "ingerințe" în exercițiul acestei libertăți fundamentale, în cauzele de o asemenea natură, trebuie să se analizeze de către instanțele învestite să le judece cele trei condiții impuse de textul legal, respectiv ca aceste ingerințe, imixtiuni, atingeri ale dreptului la liberă exprimare să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim și să fie necesară într-o societate democratică, în sensul de a răspunde unei nevoi sociale imperioase de reglare a raporturilor sociale. Testul de necesitate impune, așadar ca instanța să verifice dacă există un echilibru între ingerința dispusă și valoarea ocrotită și dacă motivele invocate de stat sunt suficiente și pertinente pentru a justifica măsura dispusă. Acestor condiții legale, li s-a adăugat, pe cale pretoriană, și cerința proporționalității, respectiv ca ingerința dispusă să nu fie arbitrară sau excesivă (a se vedea, în acest sens, cauzele Cumpănă și Mazăre contra României, Barb împotriva României, Sabou și Pîrcălab împotriva României). Trebuie subliniat, deopotrivă, că aceste cerințe trebuie îndeplinite cumulativ, dar analiza lor este graduală, în sensul că dacă una dintre condiții nu este îndeplinită, nu mai este necesar, în principiu, să fie epuizată examinarea tuturor. În speță, așa cum corect s-a reținut prin decizia civilă recurată, afirmațiile din comunicatul întocmit de pârâte nu conțin imputarea unor veritabile fapte obiective, ci suntem pe tărâmul exprimării unor judecăți de valoare realizate, așa cum rezultă din situația de fapt a cauzei, prin prisma uzanțelor și regulilor statutare și preluarea terminologiei specifice regulilor și principiilor de funcționare ale comunității la care reclamanta a aderat voluntar. De asemenea, în mod just a apreciat instanța de apel că reclamanta, ca membră a unei comunități "secrete" la care a aderat voluntar, trebuie să accepte critici care pot apărea ca fiind chiar exagerate, din perspectiva unui observator nemembru al comunității, cu privire la conduita sa în mediul privat sau în viața socială, aceasta supunându-se în mod conștient standardelor comunității și, implicit controlului acesteia, prin asumarea calității de membru al acesteia, respectiv că limitele criticii, în cazul său, trebuie apreciate ca fiind influențate, în acest caz, de uzanțele și normele comunității. Astfel, potrivit paradigmei CEDO, contextul în care se manifestă libertatea de exprimare are o importanță majoră pentru identificarea limitelor permise în exercitarea acestui drept, Curtea Europeană acordând o atenție sporită acestui aspect, subliniind necesitatea luării în considerare a tuturor împrejurărilor în care au fost făcute afirmațiile. Totodată, potrivit situației de fapt a cauzei, ce nu poate fi cenzurată în recurs, emiterea documentului intitulat "comunicat" a vizat exclusiv interacțiunea reclamantei cu comunitatea "secretă" la care a aderat, în sens larg, comunicatul pretins defăimător fiind transmis de către structurile de conducere ale comunității din care aceasta a făcut parte unui număr restrâns de membrii ai comunității, conform regulilor statutare, așadar în limitele interne ale dreptului acestora la informare, conducerea comunității neînțelegând să demareze sau să solicite o anchetă publică și nici nu să aducă în atenția publicului larg conduita reclamantei, ci a optat pentru a se lăsa posibilitatea persoanelor care au luat cunoștință de conținutul comunicatului de a face propria apreciere asupra faptelor prezentate, ceea ce, în cauză, s-a și întâmplat (conform probei testimoniale). În acest punct, trebuie subliniat că afirmațiile intimatelor, nu sunt și nu trebuie sprijinite de probe absolute sau de probele necesare unei anchete judiciare, respectiv că este corectă concluzia instanței devolutive de apel în sensul că nu a fost efectuată o campanie de denigrare îndreptată împotriva reclamantei. Chiar dacă trimiterile din comunicat la regulile de conduită și uzanțele comunității cu privire la conduita membrilor aderenți au fost percepute de recurentă, pe plan subiectiv, drept ofensatoare, câtă vreme, potrivit situației de fapt stabilite în cauză, pe care se grefează controlul de legalitate în recurs, fapta pârâtelor nu a avut drept scop denigrarea acesteia, ci informarea membrilor comunității, în conformitate cu uzanțele de funcționare ale comunității, în privința acțiunilor și măsurilor dispuse de organele de conducere ale acesteia, conform regulilor de funcționare a acesteia, acceptate de bună voie de către reclamantă, nu se poate reține că, în speță, prin modalitatea de redactare a comunicatului și de difuzare a conținutului acestuia, intimatele au urmărit, cu rea credință, lezarea demnității și onoarei acesteia. De altfel, așa cum s-a arătat deja, potrivit jurisprudenței Curții Europene, în aplicarea art. 10 din Convenție, libertatea de exprimare acoperă nu numai informațiile sau ideile care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive sau indiferente, ci și pe acelea care ofensează, șochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populației. În consecință, în absența unui limbaj licențios și imputării unor fapte concrete, determinate ce ar putea constitui verdicte de vinovăție, respectiv a relei-credințe a pârâtelor (care fac de prisos analiza argumentelor recurentei ce aduc în discuție îndeplinirea condiției existenței unui prejudiciu moral înregistrat de titulara cererii de chemare în judecată), este corectă aprecierea instanței de apel în sensul că, în speță, raportat la circumstanțele factuale ale pricinii, ingerința statului în libertatea de exprimare a intimaților (reprezentată de admiterea acțiunii în răspunderea civilă delictuală formulate de reclamantă și obligarea acestora la plata unor despăgubiri civile, respectiv dispunerea unor măsuri de protectie a drepturilor nepatrimoniale ale reclamantei), deși ar fi fost prevăzută de o lege accesibilă și previzibilă - dispozițiile interne care reglementează răspunderea civilă delictuală - și ar fi urmărit un scop legitim - protecția drepturilor și reputației reclamantei, nu ar fi fost necesară într-o societate democratică. Pentru argumentele expuse, instanța de recurs apreciază că normele interne reprezentate de art. 74 alin. (1) lit. e), f) și h) din C. proc. civ. și cele convenționale au fost corect interpretate și aplicate în litigiul dedus judecății, astfel încât nu este fondat motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. În ceea ce privește critica vizând motivarea contradictorie a deciziei recurate în ceea ce privește susținerea din apel vizând aplicarea, în speță, prin sentința apelată, a prevederilor art. 187 alin. (1) pct. 2 lit. h) și art. 189 din C. proc. civ., se rețin următoarele: În speță, reclamanta prevalându-se de prevederile art. 187 alin. (1) pct. 2 lit. h) și art. 189 din C. proc. civ., a invocat nerespectarea de către avocatul H. a îndatoririlor stabilite de lege cu consecința amânării judecării procesului, și, în consecință, a solicitat amendarea avocatului menționat și obligarea acestuia la despăgubiri. Prima instanță a apreciat că reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie corelate cu materia în discuție, respectiv că nu se poate reține în sarcina avocatului H. săvârșirea unei abateri judiciare reprezentată de cauzarea amânării judecății procesului. Răspunzând criticii ce viza această soluție, instanța de apel a reținut, din interpretarea sistematică a art. 189 și art. 191 C. proc. civ., că legiuitorul a prevăzut, în cazul acestor cereri o cale de atac specială și exclusivă, respectiv reexaminarea, iar dreptul de a exercita această cale de atac este recunoscut numai în cazul persoanei obligate la amendă sau despăgubire. Procedând la o interpretare per a contrario a textelor menționate instanța de apel a apreciat că, în acest caz încheierea nu este supusă nici unei căi de atac, fiind definitivă, cu consecința că a fost apreciată ca fiind inadmisibilă critica din apel privind respingerea cererii de despăgubire a reclamantei pentru acest motiv. Este real că, printr-o motivare subsidiară, instanța de apel a apreciat că, în speță, nu se poate reține incidența art. 187 alin. (2) lit. h) din C. proc. civ. în cazul avocatului, pentru că ipoteza normei se referă la "cel însărcinat cu îndeplinirea actelor de procedură", calitate pe care nu o are avocatul, ci agentul procedural, însă o atare modalitate de expunere a silogismului judiciar nu are valența unei motivări contradictorii, întrucât, prin aceste ultime considerente expuse nu s-a concluzionat nici în sens contrar raționamentului vizând inadmisibilitatea criticii, și nici în sensul caracterului fondat al apelului. Nu poate fi validată nici critica vizând încălcarea prevederilor art. 460 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., prin respingerea criticii din apel cu privire la amendarea avocatului H.. Astfel, așa cum rezultă din prevederile art. 30 din C. proc. civ., cererea principală este aceea prin care instanța este sesizată în scopul solutionării unui litigiu, cererile incidentale sunt acele cereri formulate în cadrul unui proces aflat în curs de desfășurare ce au legătură cu cererea principală și care ar putea avea o existență de sine stătătoare, iar cererile accesorii sunt acele cere