Decizia nr. 521/2021 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 576/2020 a Tribunalului Constanța

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. x/2019, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Județul Constanța a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A., obligarea pârâtei la plata sumei de 499.365,52 RON, compusă din suma de 337.820 RON, reprezentând debit principal, și 161.545,52 RON, reprezentând dobânzi și majorări de întârziere, actualizată cu dobânda legală și majorări de întârziere la data plății efective.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal Prin sentința civilă nr. 576 din 16 martie 2020, Tribunalul Constanța a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Județul Constanța, ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată în apel de curtea de apel Prin decizia civilă nr. 129 C din 18 septembrie 2020, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins apelul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Județul Constanța împotriva sentinței civile nr. 576 din 16 martie 2020, pronunțată de Tribunalul Constanța, ca nefondat.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a declarat recurs reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Județul Constanța. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 09 noiembrie 2020 și a fost repartizat aleatoriu Completului nr.

Recurenta-reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială Județul Constanța a invocat incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel. Prin criticile formulate, recurenta-reclamantă a criticat decizia atacată sub aspectul respingerii cererii privind antrenarea răspunderii civile contractuale a pârâtei, în condițiile art. 1350 din C. civ. În esență, recurenta-reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială Județul Constanța a susținut următoarele: Instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a prevederilor art. 1350 din C. civ., nesocotind conținutul clauzelor contractului. Astfel, auditul efectuat de Camera de Conturi Constanța cu privire la activitatea reclamantei a confirmat existența și cuantumul prejudiciului, care reprezintă condiții pentru antrenarea răspunderii civile contractuale a pârâtei. Deși auditorii Camerei de Conturi Constanța nu au competența de a stabili culpa și modalitățile de recuperare a prejudiciului, constatările acestora probează existența prejudiciului ce i-a fost cauzat prin executarea defectuoasă de către pârâtă a contractului de finanțare nerambursabilă nr. x din 18 aprilie 2016. Cu referire la statuările instanței de apel care a arătat că, în calitate de autoritate finanțatoare, reclamanta avea obligația de a refuza la plată sumele reprezentând cheltuieli neconforme aferente contractului de finanțare, recurenta a arătat că modul în care aceasta a verificat și acceptat la plată cheltuielile efectuate cu încălcarea H.G. nr. 1447/2007 nu este de natură să înlăture răspunderea contractuală a intimatei-pârâte. În același sens, executarea de către reclamantă a contractului nu poate conferi beneficiarului finanțării dreptul de a se prevala de acest aspect în vederea acoperirii conduitei sale ilicite. În ceea ce privește considerentele prin care curtea de apel a reținut că "invocarea caracterului nelegal, total sau parțial, al clauzelor unui contract conduce la sancționarea lui cu nulitatea, pe măsura încălcării legii", recurenta-reclamantă a arătat că nu sunt aplicabile în speță în contextul în care nu a invocat caracterul nelegal al contractului de finanțare nerambursabilă nr. x din 18 aprilie 2016, acesta fiind încheiat, în opinia sa, cu respectarea normelor de drept incidente. A învederat recurenta că cererea dedusă judecății a fost fundamentată pe neexecutarea obligațiilor contractuale, care nu poate fi sancționată decât în cadrul acțiunii în răspundere civilă contractuală, conform dispozițiilor art. 1350 din C. civ. răspunderea contractuală a uneia dintre părți poate fi antrenată în timpul executării sau după executarea contractului, în interiorul termenului general de prescripție, art. 1350 C. civ. necondiționând exercitarea acțiunii civile în răspundere contractuală de momentul executării contractului. În opinia recurentei, neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a obligațiilor contractuale, constatată după executarea contractului, reprezintă o cauză suficientă pentru antrenarea răspunderii contractuale, iar vinovăția pârâtei este evidentă, în condițiile în care, cu bună știință, a prezentat reclamantei, spre decontare, cheltuieli care nu erau reglementate de H.G. nr. 1447/2007. De asemenea, în mod nefondat instanța de apel a reținut că solicitarea reclamantei de antrenare a răspunderii civile a pârâtei pentru neexecutarea obligației contractuale de a efectua cheltuieli potrivit H.G. nr. 1447/2007 intră în contradicție cu dispozițiile art. 1226 și ale art. 1270 din C. civ. forța obligatorie a contractului este cea care ar fi trebuit să determine pârâta la îndeplinirea întocmai a obligațiilor contractuale. În motivarea soluției de respingere a apelului, instanța de apel a ignorat prevederile art. 20 și ale art. 22 din contractul de finanțare, iar efectuarea cheltuielilor, conform bugetului detaliat, presupunea respectarea cuantumurilor și a destinației sumelor respective, conform prevederilor H.G. nr. 1447/2007. A conchis recurenta că, în virtutea principiului forței obligatorii a contractului, pârâta trebuie să suporte pagubele cauzate reclamantei ca urmare a oricăror acțiuni sau omisiuni legate de executarea contractului. Având în vedere că, în mod nejustificat, intimata nu și-a executat obligația de a efectua cheltuielile în conformitate cu H.G. nr. 1447/2007, se impune antrenarea răspunderii civile contractuale a acesteia. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă a avut ca obiect solicitarea de obligare a pârâtei la plata sumei de 499.365,52 RON, compusă din suma de 337.820 RON, reprezentând debit principal și 161.545,52 RON, reprezentând dobânzi și majorări de întârziere, actualizată cu dobânda legală și majorări de întârziere la data plății efective, pentru neexecutarea culpabilă a contractului de finanțare nerambursabilă nr. x din 18 aprilie 2016. Cererea de chemare în judecată a fost respinsă prin sentința civilă nr. 576/16 martie 2020, pronunțată de Tribunalul Constanța, reținându-se, în esență, că prin Decizia nr. 35/28 septembrie 2017 a Curții de Conturi s-a reținut că în cadrul contractului de finanțare nerambursabilă au fost incluse în categoria cheltuielilor eligibile sume care nu erau prevăzute în normele financiare pentru activitatea sportivă aprobate prin H.G. nr. 1447/2007 și care, prin urmare, nu erau susceptibile de a fi finanțate de către autoritatea finanțatoare. S-a arătat că neconformitatea ab initio a sumelor acordate în temeiul contractului încheiat între părți nu poate fi înlăturată decât prin intermediul acțiunii în anulare, cu efectul restituirii sumelor primite ca o consecință a repunerii părților în situația anterioară, nefiind incidente dispozițiile art. 1350-1351 din C. civ., care sancționează neexecutarea culpabilă a obligațiilor de către una dintre părți. Prin decizia recurată, instanța de apel a reținut, la rândul său, că, în speță, curtea de conturi nu a constatat conduita ilicită a beneficiarului fondurilor nerambursabile, ci acceptarea de către entitatea auditată, Unitatea Administrativ Teritorială Județul Constanța, și ordonanțarea la plată, a unor cheltuieli neeligibile din perspectiva H.G. nr. 1447/2007, modificată și completată prin H.G. nr. 883/2013. A reținut că părțile, de comun acord, au inventariat prin bugetul de venituri și cheltuieli sumele care se înscriu în categoria celor care pot face obiect al decontării din fondurile publice nerambursabile, iar din conținutul acțiunii, reiese că reclamanta a acceptat la plată și a dispus transferul fondurilor pe măsura cererilor efectuate de către pârâtă, fără nici o cenzurare a acestor cheltuieli în raport de conținutul H.G. nr. 1447/2007. A arătat instanța de apel că invocarea caracterului nelegal al clauzelor unui contract conduce la sancționarea lui cu nulitatea, pe măsura încălcării aduse legii, iar invocarea culpei unei părți în executarea contractului are ca scop procesual desistarea legală (și legitimă) a părții care o invocă de executarea propriilor obligații contractuale. Evocarea caracterului ilegal al conduitei celuilalt semnatar al contractului poate reprezenta fundamentul invocării excepției de neexecutare a contractului ori al rezoluțiunii lui, dar până la momentul epuizării termenului avut în vedere pentru valabilitatea contractului. S-a apreciat că solicitarea reclamantei de antrenare a răspunderii civile a intimatei-pârâte pentru că aceasta nu și-a executat obligația contractuală de a efectua cheltuieli potrivit dispozițiilor H.G. nr. 1447/2007 intră în contradicție cu dispozițiile art. 1270 C. civ. și că invocarea răspunderii contractuale (conform dispozițiilor art. 1350 C. civ.), după parcurgerea etapelor stabilite de comun acord prin contractul de finanțare și ulterior plății tuturor categoriilor de cheltuieli menționate prin anexa la contract, intră în coliziune cu prevederile art. 1226 alin. (1) și ale art. 1270 alin. (1) și (2) C. civ., din perspectiva obiectului obligației fiecăreia dintre părți și a forței obligatorii a contractului valabil încheiat. Prin criticile formulate, recurenta-reclamantă a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Înalta Curte reține că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare care, în concordanță cu principiul legalității căilor de atac, reglementat de art. 457 din C. proc. civ., poate fi exercitat în termenele și condițiile prevăzute de lege. Acesta poate fi exercitat pentru motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. Pe de altă parte, art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. permite părților unui proces exercitarea recursului exclusiv pentru motive de nelegalitate, instanța de recurs neavând competența legală de a proceda la reaprecierea probelor ori de a cenzura situația de fapt căreia i-au fost aplicate normele de drept incidente. Obligația recurentului de a motiva recursul nu presupune evocarea unei simple nemulțumiri în raport cu soluția atacată, ci implică arătarea cazului sau cazurilor de casare dintre cele reglementate limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., pe care partea se întemeiază, precum și dezvoltarea lor în concret, respectiv raportarea motivului de casare invocat la procedura derulată în fața instanței anterioare ori la hotărârea recurată, criticându-se măsurile procedurale dispuse de instanță sau raționamentul logico-juridic expus în cuprinsul hotărârii atacate. Neindicarea unei teze de recurs ori indicarea greșită a unor motive de casare, dar susceptibile de încadrare de către instanță în oricare dintre ipotezele de nelegalitate de la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. nu vor fi sancționate cu nulitatea recursului, însă lipsa criticilor de nelegalitate va atrage aplicarea sancțiunii nulității căii de atac, în conformitate cu dispozițiile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. Așa cum s-a arătat, în speță s-a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., care devine incident atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, recurenta-reclamantă arătând că instanța de apel a nesocotit conținutul clauzelor contractului; că, în mod greșit, a reținut că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile antrenării răspunderii civile contractuale reglementate de art. 1350 din C. civ. din perspectiva în care auditul efectuat de Camera de Conturi Constanța confirmă existența și cuantumul prejudiciului, fapta ilicită fiind reprezentată de constatarea de către aceeași entitate a unor abateri în ceea ce privește gestionarea fondurilor publice, iar vinovăția rezultând din împrejurarea că pârâta, cu bună știință, a prezentat reclamantei pentru decontare, cheltuieli care nu erau reglementate de H.G. nr. 1447/2007; că în mod greșit curtea de apel a apreciat că refuzul reclamantei, în calitate de autoritate finanțatoare, de plată a unor cheltuieli neconforme contractului de finanțare este în măsură să înlăture răspunderea contractuală a pârâtei; că, în mod eronat, curtea de apel a reținut că "invocarea caracterului nelegal, total sau parțial, al clauzelor unui contract conduce la sancționarea lui cu nulitatea, pe măsura încălcării legii" în contextul în care reclamanta nu a invocat caracterul nelegal al contractului de finanțare nerambursabilă x din 18 aprilie 2016, acesta fiind încheiat cu respectarea tuturor normelor de drept incidente; a mai arătat că răspunderea contractuală a uneia dintre părți poate fi antrenată în timpul executării sau după executarea contractului, în interiorul termenului general de prescripție, art. 1350 C. civ. necondiționând exercitarea acțiunii de momentul executării contractului. De asemenea, recurenta-reclamantă a susținut că statuările instanței de apel conform cărora solicitarea de antrenare a răspunderii civile pentru neexecutarea obligației contractuale de a efectua cheltuieli potrivit H.G. nr. 1447/2007 intră în contradicție cu dispozițiile art. 1226 și ale art. 1270 C. civ. nu pot fi primite având în vedere că forța obligatorie a contractului este cea care ar fi trebuit să determine pârâta la îndeplinirea întocmai a obligațiilor contractuale; a mai învederat că instanța de apel a ignorat prevederile art. 20 și art. 22 din contractul de finanțare, iar efectuarea cheltuielilor, conform bugetului detaliat, presupune respectarea cuantumului și a destinației sumelor respective, conform prevederilor H.G. nr. 1447/2007, potrivit anexei la contract. Înalta Curte constată că, prin criticile formulate, recurenta-reclamantă nu a expus veritabile critici de nelegalitate care să vizeze raționamentul logico-judiciar al instanței de apel în argumentarea soluției de respingere a apelului și care să poată fi, astfel, circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. În acest sens se constată că, în principal, recurenta-reclamantă, care a sesizat instanța cu o cerere de antrenare a răspunderii civile contractuale, a expus critici care vizează aspecte legate de valabilitatea contractului de finanțare nerambursabilă nr. x din 18 aprilie 2016, făcând propria evaluare a prevederilor contractuale, prin care tinde să demonstreze caracterul întemeiat al cererii de chemare în judecată, prin filtrul cerințelor legale ale răspunderii civile contractuale din perspectiva existenței cumulative a prejudiciului, a vinovăției, a faptei ilicite și a legăturii de cauzalitate. Însă, în speță, cererea de antrenare a răspunderii civile contractuale a intimatei-pârâte a fost respinsă cu motivarea că prin Decizia nr. 35/28 septembrie 2017 a Curții de Conturi s-a reținut că în cadrul contractului de finanțare nerambursabilă au fost incluse în categoria cheltuielilor eligibile sume care nu erau prevăzute în normele financiare pentru activitatea sportivă aprobate prin H.G. nr. 1447/2007 și care, prin urmare, nu erau susceptibile de a fi finanțate de către autoritatea finanțatoare, iar neconformitatea ab initio a sumelor acordate în temeiul contractului încheiat între părți nu poate fi înlăturată decât prin intermediul acțiunii în anulare, cu efectul restituirii sumelor primite ca o consecință a repunerii părților în situația anterioară, nefiind incidente dispozițiile art. 1350-1351 din C. civ., care sancționează neexecutarea culpabilă a obligațiilor de către una dintre părți. Considerentele curții de apel care au argumentat soluția de respingere a acțiunii privind antrenarea răspunderii civile au avut în vedere că, prin raportul de audit efectuat, curtea de conturi nu a constatat conduita ilicită a pârâtei, ci acceptarea la plată de către entitatea auditată, respectiv de către reclamantă, a unor cheltuieli neeligibile conform prevederilor H.G. nr. 1447/2007, modificată și completată prin H.G. nr. 883/2013, aspecte care sunt de natură să pună în discuție legalitatea contractului, nu executarea acestuia. Or, recurenta-reclamantă nu a combătut aceste rețineri ale instanței de apel, ci s-a rezumat la a afirma că raportul auditorilor Camerei de Conturi probează existența prejudiciului cauzat de executarea defectuoasă de către pârâtă a contractului de finanțare nerambursabilă nr. x din 18 aprilie 2016. Deși evocă în mod corect condițiile răspunderii civile contractuale, temeiul pe baza căruia au fost analizate pretențiile formulate în cauză de reclamantă, Înalta Curte reține că, în realitate, recurenta face afirmații fără legătură cu silogismul instanței de apel potrivit căruia auditarea nu are relevanță în antrenarea răspunderii civile contractuale a pârâtei, având în vedere că aceasta a avut ca scop verificarea conduitei reclamantei în executarea contractului, iar nu a pârâtei. Or, prin motivele de recurs, reclamanta nu a combătut reținerile instanței de apel cu privire la acest aspect, ci, dimpotrivă, a arătat că "auditorilor curții de conturi nu le revine competența în stabilirea culpei sau a modalității de recuperare a prejudiciului." Cu privire la susținerea recurentei conform căreia "nu este de acord cu reținerea instanței de apel potrivit căreia invocarea caracterului nelegal, total sau parțial, al clauzelor unui contract conduce la sancționarea lui cu nulitatea, pe măsura încălcării legii", în contextul în care nu a fost invocat caracterul nelegal al contractului de finanțare nerambursabilă x din 18 aprilie 2016, acesta fiind încheiat cu respectarea tuturor normelor de drept incidente", Înalta Curte constată că nici acestea nu este susceptibilă de încadrare în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., deoarece reprezintă simple alegații, fără a avea aptitudinea de a declanșa un control de legalitate în lipsa unor critici concrete care să arate din ce perspectivă acestea contravin prevederilor legale incidente. Din perspectiva aceluiași motiv de casare, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în contextul particular al cauzei, susținerile recurentei-reclamante în sensul că "răspunderea contractuală a uneia dintre părți poate fi antrenată în timpul executării sau după executarea contractului, în interiorul termenului general de prescripție, necondiționat de exercitarea acțiunii de momentul executării contractului", respectiv că "reținerile instanței de apel conform cărora solicitarea de antrenare a răspunderii civile pentru neexecutarea obligației contractuale de a efectua cheltuieli potrivit H.G. nr. 1447/2007 intră în contradicție cu dispozițiile art. 1226 și art. 1270 C. civ., sunt nefondate", nu sunt de natură să releve, în concret, aspecte de nelegalitate în ceea ce privește decizia recurată, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată și motivele care au determinat respingerea acesteia. Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. coroborate cu dispozițiile art. 489 alin. (2) din același act normativ, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială Județul Constanța împotriva deciziei civile nr. 129/C din 18 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.