ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 520/2021

Ședința publică din data de 17 martie 2021

Analizând recursul în conformitate cu dispozițiile art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivele de casare, Înalta Curte constată următoarele

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2019 pe rolul Tribunalului Constanța, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Județul Constanța, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A., obligarea acesteia la plata sumei de 412.785,01 RON, compusă din suma de 279.324 RON, reprezentând debit principal, și 133.461,01 RON, reprezentând dobânzi și majorări de întârziere, actualizată cu dobânda legală și majorări de întârziere la data plății efective.

Prin sentința civilă nr. 2656 din 01 noiembrie 2019, Tribunalul Constanța a respins, ca neîntemeiată, actiunea formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială județul Constanța.

Prin decizia civilă nr. 123 C din 16 septembrie 2020, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Județul Constanța împotriva sentinței civile nr. 2656 din 01 noiembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Constanța.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a declarat recurs reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Județul Constanța.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 09 noiembrie 2020 și repartizat aleatoriu Completului nr. 10.

Recurenta-reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială Județul Constanța a invocat incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, instanței de apel.

Prin criticile formulate, recurenta-reclamantă a criticat decizia atacată sub aspectul respingerii cererii privind antrenarea răspunderii civile contractuale a pârâtei, în condițiile art. 1350 din C. civ.

În esență, recurenta-reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială Județul Constanța a susținut următoarele:

Instanța de apel a invocat în susținerea soluției pronunțate prevederile art. 1226 și art. 1270 din C. civ., nesocotind conținutul art. 20, art. 21 și art. 25 din contract.

Astfel, deși prin contract, reclamanta și-a asumat obligația de a acorda pârâtei finanțare pentru un proiect sportiv, aceasta din urmă nu a făcut dovada îndeplinirii obligațiilor, ceea ce atrage incidența prevederilor art. 1350 C. civ.

În bugetul proiectului, pârâta a precizat că toate cheltuielile sunt conforme normelor financiare aprobate prin H.G. nr. 1447/2007, iar modul în care bugetul de venituri si cheltuieli al proiectului sportiv a fost verificat și acceptat de reclamantă nu este de natură a înlătura răspunderea contractuală a pârâtei pentru decontarea unor cheltuieli cu încălcarea prevederilor acestui act normativ.

A mai învederat că efectuarea cheltuielilor cu nerespectarea H.G. nr. 1447/2007 și, pe cale de consecință, prezentarea facturilor spre decontare, sunt evenimente ulterioare încheierii contractului, evenimente ce vizează executarea acestuia.

În opinia, recurentei-reclamante, vinovăția pârâtei este evidentă, în condițiile în care, cu bună știință, prin solicitarea de finanțare a categoriilor de cheltuieli care nu erau reglementate de H.G. nr. 1447/2007, a prejudiciat bugetul reclamantei, degrevându-se practic de obligația contractuală de a efectua cheltuielile conform bugetului detaliat, ceea ce impune atragerea răspunderii civile contractuale a acesteia.

A conchis recurenta că în mod greșit, instanța de apel a ignorat faptul că actul juridic civil legal încheiat are forță obligatorie nu numai pentru părțile acestuia, ci și pentru organul de jurisdicție învestit cu soluționarea unui litigiu decurgând dintr-un astfel de act.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantă a avut ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 412.785,01 RON, compusă din suma de 279.324 RON, reprezentând debit principal, și 133.461,01 RON, reprezentând dobânzi și majorări de întârziere, actualizată cu dobânda legală și majorări de întârziere la data plății efective, pentru neexecutarea culpabilă a contractului de finanțare nerambursabilă nr. x din 18 aprilie 2016.

Cererea de chemare în judecată a fost respinsă prin sentința civilă nr. 2656/01 noiembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Constanța, reținându-se, în esență, că prin Decizia nr. 35/28 septembrie 2017 a Curții de Conturi s-a reținut că în cadrul contractului de finanțare nerambursabilă au fost incluse în categoria cheltuielilor eligibile sume care nu erau prevăzute în normele financiare pentru activitatea sportivă aprobate prin H.G. nr. 1447/2007 și care, prin urmare, nu erau susceptibile de a fi finanțate de către autoritatea finanțatoare.

S-a arătat că neconformitatea ab initio a sumelor acordate în temeiul contractului încheiat între părți nu poate fi înlăturată decât prin intermediul acțiunii în anulare, cu efectul restituirii sumelor primite ca o consecință a repunerii părților în situația anterioară, nefiind incidente dispozițiile art. 1350-1351 din C. civ., care sancționează neexecutarea culpabilă a obligațiilor de către una dintre părți.

Prin decizia recurată, instanța de apel a reținut, la rândul său, că, în speță, curtea de conturi nu a constatat conduita ilicită a beneficiarului fondurilor nerambursabile, ci acceptarea de către entitatea auditată, Unitatea Administrativ Teritorială Județul Constanța, și ordonanțarea la plată, a unor cheltuieli neeligibile din perspectiva H.G. nr. 1447/2007, modificată și completată prin H.G. nr. 883/2013.

A reținut că părțile, de comun acord, au inventariat prin bugetul de venituri și cheltuieli sumele care se înscriu în categoria celor care pot face obiect al decontării din fondurile publice nerambursabile, iar din conținutul acțiunii, reiese că reclamanta a acceptat la plată și a dispus transferul fondurilor pe măsura cererilor efectuate de către pârâtă, fără nici o cenzurare a acestor cheltuieli în raport de conținutul H.G. nr. 1447/2007.

A arătat instanța de apel că invocarea caracterului nelegal al clauzelor unui contract conduce la sancționarea lui cu nulitatea, pe măsura încălcării aduse legii, iar invocarea culpei unei părți în executarea contractului are ca scop procesual desistarea legală (și legitimă) a părții care o invocă de executarea propriilor obligații contractuale. Evocarea caracterului ilegal al conduitei celuilalt semnatar al contractului poate reprezenta fundamentul invocării excepției de neexecutare a contractului ori al rezoluțiunii lui, dar până la momentul epuizării termenului avut în vedere pentru valabilitatea contractului.

S-a apreciat că solicitarea reclamantei de antrenare a răspunderii civile a intimatei-pârâte pentru că aceasta nu și-a executat obligația contractuală de a efectua cheltuieli potrivit dispozițiilor H.G. nr. 1447/2007 intră în contradicție cu dispozițiile art. 1270 C. civ. și că invocarea răspunderii contractuale (conform dispozițiilor art. 1350 C. civ.), după parcurgerea etapelor stabilite de comun acord prin contractul de finanțare și ulterior plății tuturor categoriilor de cheltuieli menționate prin anexa la contract, intră în coliziune cu prevederile art. 1226 alin. (1) și ale art. 1270 alin. (1) și (2) C. civ., din perspectiva obiectului obligației fiecăreia dintre părți și a forței obligatorii a contractului valabil încheiat.

Prin criticile formulate, recurenta-reclamantă a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte reține că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare care, în concordanță cu principiul legalității căilor de atac, reglementat de art. 457 din C. proc. civ., poate fi exercitat în termenele și condițiile prevăzute de lege. Acesta poate fi exercitat pentru motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Pe de altă parte, art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. permite părților unui proces exercitarea recursului exclusiv pentru motive de nelegalitate, instanța de recurs neavând competența legală de a proceda la reaprecierea probelor ori de a cenzura situația de fapt căreia i-au fost aplicate normele de drept incidente.

Obligația recurentului de a motiva recursul nu presupune evocarea unei simple nemulțumiri în raport cu soluția atacată, ci implică arătarea cazului sau cazurilor de casare dintre cele reglementate limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., pe care partea se întemeiază, precum și dezvoltarea lor în concret, respectiv raportarea motivului de casare invocat la procedura derulată în fața instanței anterioare ori la hotărârea recurată, criticându-se măsurile procedurale dispuse de instanță sau raționamentul logico-juridic expus în cuprinsul hotărârii atacate.

Neindicarea unei teze de recurs ori indicarea greșită a unor motive de casare, dar susceptibile de încadrare de către instanță în oricare dintre ipotezele de nelegalitate de la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. nu vor fi sancționate cu nulitatea recursului, însă lipsa criticilor de nelegalitate va atrage aplicarea sancțiunii nulității căii de atac, în conformitate cu dispozițiile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

Așa cum s-a arătat, în speță s-a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., care devine incident atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, recurenta-reclamantă arătând că instanța de apel a nesocotit conținutul clauzelor contractului, respectiv conținutul art. 20, art. 21 și art. 25; că, deși prin contract, reclamanta și-a asumat obligația de a acorda pârâtei finanțare pentru un proiect sportiv, aceasta din urmă nu a făcut dovada îndeplinirii obligațiilor, ceea ce atrage incidența prevederilor art. 1350 C. civ.. că modul în care bugetul de venituri si cheltuieli al proiectului sportiv a fost verificat și acceptat de reclamantă nu este de natură a înlătura răspunderea contractuală a pârâtei pentru decontarea unor cheltuieli cu încălcarea prevederilor H.G. nr. 1447/2007; că vinovăția pârâtei este evidentă, în condițiile în care, cu bună știință, prin solicitarea de finanțare a categoriilor de cheltuieli care nu erau reglementate de H.G. nr. 1447/2007, a prejudiciat bugetul reclamantei, degrevându-se practic de obligația contractuală de a efectua cheltuielile conform bugetului detaliat ceea ce impune atragerea răspunderii civile contractuale a acesteia.

De asemenea, recurenta-reclamantă a susținut că, în mod nelegal, instanța de apel ignorat faptul că actul juridic civil legal încheiat are forță obligatorie nu numai pentru părțile acestuia, ci și pentru organul de jurisdicție învestit cu soluționarea unui litigiu decurgând dintr-un astfel de act.

Înalta Curte constată că, prin criticile formulate, recurenta-reclamantă nu a expus veritabile critici de nelegalitate care să vizeze raționamentul logico-judiciar al instanței de apel în argumentarea soluției de respingere a apelului și care să poată fi, astfel, circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În acest sens se constată că, în principal, recurenta-reclamantă, care a sesizat instanța cu o cerere de antrenare a răspunderii civile contractuale, a expus critici care vizează aspecte legate de valabilitatea contractului de finanțare nerambursabilă nr. x din 18 aprilie 2016, făcând propria evaluare a prevederilor contractuale, prin care tinde să demonstreze caracterul întemeiat al cererii de chemare în judecată, prin filtrul cerințelor legale ale răspunderii civile contractuale din perspectiva existenței cumulative a prejudiciului, a vinovăției, a faptei ilicite și a legăturii de cauzalitate.

Însă, în speță, cererea de antrenare a răspunderii civile contractuale a intimatei-pârâte a fost respinsă cu motivarea că prin Decizia nr. 35/28 septembrie 2017 a Curții de Conturi s-a reținut că în cadrul contractului de finanțare nerambursabilă au fost incluse în categoria cheltuielilor eligibile sume care nu erau prevăzute în normele financiare pentru activitatea sportivă aprobate prin H.G. nr. 1447/2007 și care, prin urmare, nu erau susceptibile de a fi finanțate de către autoritatea finanțatoare, iar neconformitatea ab initio a sumelor acordate în temeiul contractului încheiat între părți nu poate fi înlăturată decât prin intermediul acțiunii în anulare, cu efectul restituirii sumelor primite ca o consecință a repunerii părților în situația anterioară, nefiind incidente dispozițiile art. 1350-1351 din C. civ., care sancționează neexecutarea culpabilă a obligațiilor de către una dintre părți.

Considerentele curții de apel care au argumentat soluția de respingere a acțiunii privind antrenarea răspunderii civile au avut în vedere că, prin raportul de audit efectuat, curtea de conturi nu a constatat conduita ilicită a pârâtei, ci acceptarea la plată de către entitatea auditată, respectiv de către reclamantă, a unor cheltuieli neeligibile conform prevederilor H.G. nr. 1447/2007, modificată și completată prin H.G. nr. 883/2013, aspecte care sunt de natură să pună în discuție legalitatea contractului, nu executarea acestuia.

Or, recurenta-reclamantă nu a combătut aceste rețineri ale instanței de apel, ci s-a rezumat la a afirma că "întrucât intimata-pârâtă nu a făcut dovada îndeplinirii obligațiilor asumate prin contract, sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale prevăzute de art. 1350 din C. civ.."

Deși evocă în mod corect condițiile răspunderii civile contractuale, temeiul pe baza căruia au fost analizate pretențiile formulate în cauză de reclamantă, Înalta Curte reține că, în realitate, recurenta face afirmații fără legătură cu silogismul instanței de apel potrivit căruia auditarea nu are relevanță în antrenarea răspunderii civile contractuale a pârâtei, având în vedere că aceasta a avut ca scop verificarea conduitei reclamantei în executarea contractului, iar nu a pârâtei. Or, prin motivele de recurs, reclamanta nu a combătut reținerile instanței de apel cu privire la acest aspect, ci, dimpotrivă, a arătat că "modul în care bugetul de venituri și cheltuieli a fost verificat și acceptat nu este de natură a înlătura răspunderea contractuală a pârâtei pentru decontarea unor cheltuieli, cu încălcarea H.G.. nr. 1447/2007."

Cu privire la susținerea recurentei conform căreia "vinovăția este mai mult decât evidentă, având în vedere că pârâta, cu bună știință prin solicitarea de finanțare a categoriilor de cheltuieli care nu erau reglementate de H.G.. nr. 1447/2007, așadar în mod intenționat, s-a degrevat de obligația de a efectua cheltuielile conform bugetului detaliat, încălcând condițiile și termenii contractuali, aspect care nu poate rămâne nesancționat", Înalta Curte constată că nu este susceptibilă de încadrare în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., deoarece reprezintă simple alegații, fără a avea aptitudinea de a declanșa un control de legalitate în lipsa unor critici concrete care să arate din ce perspectivă acestea contravin prevederilor legale incidente.

Din perspectiva aceluiași motiv de casare, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în contextul particular al cauzei, susținerile recurentei-reclamante în sensul că "atâta vreme cât pârâta s-a angajat ferm să răspundă pentru realizarea obligațiilor contractuale și să suporte pagubele produse autorității finanțatoare ca urmare a oricăror acțiuni sau omisiuni legate de realizarea contractului, nerespectarea acestora atrage invariabil răspunderea contractuală", respectiv că "instanța este obligată să asigure executarea actului juridic legal încheiat, ținând seama în interpretarea clauzelor lui, de voința părților", nu sunt de natură să releve, în concret, aspecte de nelegalitate în ceea ce privește decizia recurată, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată și motivele care au determinat respingerea acesteia.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. coroborate cu dispozițiile art. 489 alin. (2) din același act normativ, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială Județul Constanța împotriva deciziei civile nr. 123/C din 16 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Județul Constanța împotriva deciziei civile nr. 123/C din 16 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 martie 2021.