Decizia nr. 424/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 4180/2019 a Judecătoriei Constanța

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată la 13 noiembrie 2018 pe rolul Judecătoriei Constanța, secția civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 74.000 euro la cursul B.N.R. în RON, din ziua plății, actualizată de la data la care trebuia să restituie suma (07.04.2017) până la data plății efective. În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1345 C. civ. Prin sentința civilă nr. 4180 din 9 aprilie 2019, Judecătoria Constanța a admis excepția necompetenței materiale, invocată de pârâtă, și a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată, în favoarea Tribunalului Constanța.

Sentința pronunțată de Tribunalul Constanța: Prin sentința civilă nr. 581 din 18 martie 2020, Tribunalul Constanța, secția I civilă a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 74.000 euro sau echivalentul în RON a sumei de 74.000 euro la cursul BNR la data plății, precum și a sumei de 14.025,32 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 7.053,32 RON reprezentând taxă judiciară de timbru și 6.972 RON reprezentând onorariu de avocat.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Constanța: Prin decizia civilă nr. 133 C din 18 septembrie 2020, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă B. împotriva sentinței civile nr. 581 din 18 martie 2020 pronunțată de Tribunalul Constanța.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a declarat recurs pârâta B.. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la 11 decembrie 2020. Prin cererea de recurs, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare Curții de Apel Constanța. Recurenta-pârâtă a susținut că în mod greșit instanța de apel a soluționat critica sa referitoare la valabilitatea contractului de împrumut în baza căruia instanța de fond a admis acțiunea și a obligat-o la plata sumei de bani împrumutate, având în vedere că nu există probe care să facă dovada că împrumutul a existat în realitate. În cauză, curtea a apreciat cu privire la contractul de împrumut ca fiind un act valabil, fără a fi nevoie de dovezi suplimentare care să ateste existența împrumutului. Totodată, recurenta-pârâtă a arătat că, raportat la critica formulată cu privire la forma pe care trebuie să o îmbrace contractul de împrumut ad probationem (fiind un contract real, esențial este ca împrumutatul să poată dispune de sumele împrumutate din momentul acordării împrumutului), instanța de apel a omis să se pronunțe cu privire la acest aspect, încălcând sau aplicând greșit normele de drept material. În speță, nu se face dovada printr-un extras de cont că această sumă a fost efectiv împrumutată. Instanța de apel a reținut doar că dovada că suma de bani a trecut din patrimoniul împrumutătorului în cel al împrumutatului este contractul de împrumut înscris recognitiv. Având în vedere aceste aspecte, recurenta-pârâtă a învederat că a sesizat Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanța în vederea efectuării de verificări sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de fals în înscrisuri sub semnătura privată, uz de fals și înșelăciune, cu aplicarea dispozițiilor legale referitoare la concursul de infracțiuni, față de intimatul A. și de numitul C.. Așadar, cu privire la valabilitatea contractului de împrumut urmează să se dispună o soluție de către organele de cercetare penală sau de către instanța de judecată. De altfel, a arătat că, în privința intimatului A., se impune a se reține în sarcina sa săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, faptă realizată, sub aspectul laturii obiective, prin prezentarea ca adevărată a împrumutului care în realitate nu a existat și nu poate fi probat, neexistând un extras de cont care să facă dovada că această sumă de bani (74.000 euro) a trecut din patrimoniul său în cel al împrumutatului C., pentru a obține pentru sine un folos patrimonial injust. Mijlocul fraudulos folosit de către intimat în săvârșirea infracțiunii este contractul de împrumut din data de 18.05.2009, înscris sub semnătură privată, semnat de acesta, contract ce atestă predarea sumei de bani către C., împrejurare necorespunzătoare adevărului, în raport de care acesta pretinde de la pârâtă suma de 74.000 euro, în baza contractului de împrumut care nu a existat. De asemenea, recurenta-pârâtă a contestat contractul de împrumut - înscris recognitiv - atestat de avocat D., întocmit potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 51/1995, pe care intimatul-reclamant l-a întocmit conștient de neregulile existente cu data semnării, înscris în funcție de care curtea a apreciat în mod eronat că face dovada raporturilor dintre părți. Așa cum a arătat în fața instanței de apel, recurenta-pârâtă a precizat că a dat declarația autentificată sub nr. x/08.03.2011 prin care a revocat în mod expres procura, astfel cum rezultă din răspunsul depus la dosar de către S.P.N. Niculescu. Declarația de revocare a fost înregistrată în Registrul Național de Evidență a Procurilor conform certificatului nr. x/2011, astfel cum reiese din același răspuns. Prin urmare, la momentul 3 aprilie 2017, numitul C. nu mai avea procura valabilă pentru a semna în numele și pentru recurenta-pârâtă, aceasta revocându-i procura la data de 8 martie 2011. Față de aceste critici, instanța de apel a reținut împrejurarea că recurenta-pârâtă nu a comunicat mandatarului C. această revocare, nu și faptul că revocarea procurii a fost efectuată cu respectarea dispozițiilor legale și că obligația de comunicare a revocării procurii revine notarului public, instanța de apel încălcând și aplicând greșit normele de drept material, fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În cauză, recurenta-pârâtă a susținut că nici contractul de împrumut - înscris recognitiv nu respectă condițiile legale pentru încheierea sa valabilă, astfel că nu poate produce efecte juridice. În cauză, instanța de apel a reținut doar că mandatarul nu avea obligația consultării Registrului Național de Evidență a Procurilor pentru a se informa cu privire la actualitatea procurii primite, nu și împrejurarea că actul contestat a fost întocmit la avocat care, pe lângă atestarea datei, conținutului actului și a identității părților semnatare, avea și obligația legală de verificare a valabilității procurii, astfel încălcând și aplicând greșit normele de drept material, critici circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză: Intimatul-reclamant nu a depus întâmpinare.

Procedura de filtru: Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 18 noiembrie 2021, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 133/C din 18 septembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă și a fixat termen la 3 februarie 2022, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse: În litigiul pendinte, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. la plata sumei de 74.000 euro la cursul BNR în RON, din ziua plății, actualizată de la data la care trebuia restituită suma împrumutată (07.04.2017) până la data plății efective. Prin procura specială autentificată sub nr. x/25.02.2009 la BNP E., recurenta-pârâtă l-a împuternicit pe numitul C., pentru ca, în numele său și pentru sine, să contracteze împrumuturi de la persoane fizice sau juridice. În acest sens, s-a prevăzut că mandatarul va obține și depune documentația necesară împrumuturilor, se va putea prezenta la biroul notarial ales (...) va încheia contracte de împrumut (...) va stabili clauzele contractuale și va semna în numele său și pentru sine oriunde trebuința o va cere, semnătura sa fiindu-i opozabilă. La data de 18.05.2009, între intimatul-reclamant și recurenta-pârâtă, prin procurist C., în baza procurii speciale autentificate sub nr. x/25.02.2009, s-a încheiat contractul de împrumut prin care cel dintâi a acordat recurentei-pârâte cu titlu de împrumut suma de 74.000 euro, aceasta având obligația de a restitui suma împrumutată până la data de 17.05.2012. Prin declarația autentificată de BNPA E. și F. la data de 08.03.2011, recurenta-pârâtă a revocat procura specială autentificată sub nr. x/25.02.2009. În cuprinsul declarației, s-a menționat că recurenta-pârâtă se obligă să comunice această declarație mandatarului și că înscrisul se va comunica la G. spre a se face mențiune în Registrul Național Notarial de Evidență a Revocării Procurilor. Potrivit relațiilor furnizate de E. și certificatului nr. x/09.03.2011, actul juridic de revocare nr. 211/08.03.2011 a fost înregistrat în RNNEPR. La data de 03.04.2017, între intimatul-reclamant și recurenta-pârâtă, prin procurist C., în baza aceleiași procurii speciale autentificate sub nr. x/25.02.2009 s-a încheiat contractul de împrumut - înscris recognitiv - prin care cea din urmă a recunoscut că a luat sub formă de împrumut de la intimatul-reclamant suma de 74.000 euro, sumă pe care urma să o restituie până cel mai târziu la data de 07.04.2017. Contractul a fost tehnoredactat la cabinet de avocat D., acesta atestând data, identitatea părților și conținutul actului, sub nr. x/03.04.2017. În acest context, instanțele de fond au reținut, raportat la data acordării procurii nr. 150/25.02.2009 și la dispozițiile art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a C. civ., că în cauză sunt incidente prevederile din vechiul C. civ.. Totodată, față de data încheierii contractului de împrumut, au considerat a fi aplicabile dispozițiile din vechiul C. civ.. În privința înscrisului recognitiv încheiat la data de 03.04.2017, au avut în vedere prevederile art. 272, 273 și 288 din noul C. proc. civ., precum și dispozițiile art. 1189 C. civ. de la 1864. Printr-o primă critică formulată, recurenta-pârâtă arată că în mod greșit instanța de apel a considerat ca fiind valabil contractul de împrumut invocat de către intimatul-reclamant în condițiile în care nu există probe care să facă dovada că împrumutul a existat în realitate. De asemenea, susține că acest contract nu îmbracă forma ad probationem, pentru a fi valabil, iar asupra acestei apărări instanța de apel nu s-a pronunțat. În continuare, recurenta-pârâtă enumeră demersurile sale adresate organelor de cercetare penală în legătură cu la valabilitatea contractului de împrumut, sens în care, în opinia acesteia, se impune a se reține în sarcina intimatului săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, mijlocul fraudulos folosit de către acesta în săvârșirea infracțiunii fiind contractul de împrumut din data de 18.05.2009, înscris sub semnătură privată, semnat de acesta, contract ce atestă predarea sumei de bani către C., împrejurare necorespunzătoare adevărului. Înalta Curte constată că, inițial, recurenta-pârâtă a negat acordarea procurii nr. 150/25.02.2009, pentru ca, ulterior, în cursul procesului, să invoce revocarea acestei procuri. Totodată, aceasta nu a recunoscut încheierea contractului de împrumut inițial și nici primirea banilor, însă nu a susținut, în mod expres, nulitatea actului încheiat la data de 18.05.2009, de către mandatarul său. Astfel cum rezultă din datele speței, existența contractului de împrumut a fost justificată prin înscrisul sub semnătură privată intitulat "contract de împrumut - încheiat astăzi 18.05.2009", care, conform art. 1191 C. civ., incident în materia împrumutului de consumație, are deplină valoare probatorie. Or, potrivit textului de lege menționat, "Dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depășește suma de 250 RON, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decât sau prin act autentic, sau prin act sub semnătură privată". De altfel, potrivit art. 1176 C. civ., "Actul sub semnătură privată, recunoscut de acela cărui se opune, sau privit, după lege, ca recunoscut, are același efect ca actul autentic, între acei care i-au subscris și între cei care reprezintă drepturile lor", iar, conform art. 1177 din același act normativ, "Acela cărui se opune un act sub semnătura privată este dator a-l recunoaște sau a tăgădui curat scriptura sau sub semnătura sa". În situația de față, recurenta-pârâtă nu a formulat vreo cerere prin care să contexte în mod real valabilitatea convenției încheiate la data de 18.05.2009, mai mult nu a făcut dovada că acest contract a fost anulat sau desființat de către o instanță de judecată sau prin voința părților, el fiind un act valabil, astfel încât nu poate invoca lipsa unor probe suplimentare care să ateste existența împrumutului. Pe de altă parte, Înalta Curte reține că acea convenție încheiată de recurenta-pârâtă și intimatul-reclamant la data de 18.05.2009 a făcut obiectul înscrisului recognitiv din data de 03.04.2017, prin acest act fiind recunoscută datoria preexistentă, fiind modificată doar scadența obligației de restituire a sumei împrumutate, de 74.000 euro. Or, conform art. 1189 alin. (1) și (2) C. civ. de la 1864, "Actul de recunoaștere a unei datorii constatate printr-un titlu precedent nu face proba despre datorie și nu dispensa pe creditor de a prezenta titlul original decât în următoarele cazuri: 1. când actul de recunoaștere cuprinde cauza și obiectul datoriei, precum și data titlului primordial, sau 2. când actul recognitiv, având o data de 30 de ani, este ajutat de posesiune și de unul sau mai multe acte de recunoaștere conforme cu dânsul. Actul recognitiv, în cele două cazuri menționate, nu poate avea niciun efect despre ceea ce cuprinde mai mult decât titlul primordial, sau despre ceea ce nu este în asemănare cu acest titlu". De asemenea, potrivit art. 288 din noul C. proc. civ., "Înscrisul de recunoaștere sau reînnoire a unei datorii preexistente face dovadă împotriva debitorului, moștenitorilor sau succesorilor săi în drepturi, dacă aceștia nu dovedesc, prin aducerea documentului originar, că recunoașterea este eronată sau inexactă". În cauză, înscrisul recognitiv, valabil fiind ca înscris sub semnătură privată, a cărui nulitate nu a fost dovedită de către recurenta-pârâtă în condițiile art. 249 din noul C. proc. civ., recunoaște existența înscrisului inițial, procurând în acest sens intimatului-reclamant un nou instrumentum probationis cu forță executorie. Ca atare, în mod corect instanța de apel a reținut că înscrisul recognitiv din speță face proba datoriei pârâtei, atâta vreme cât cuprinde cauza și obiectul datoriei, precum și data titlului primordial, iar aceasta nu a dovedit, prin aducerea documentului originar, că recunoașterea este eronată sau inexactă. Din această perspectivă, critica analizată prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondată. Recurenta-pârâtă a invocat și incidența în cauză a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în sensul că instanța de apel nu a răspuns criticii sale privind lipsa formei ad probationem pentru a fi justificată valabilitatea contractului de împrumut. Înalta Curte constată că, în apel, raportat la forma pe care trebuie să o îmbrace contractul de împrumut ad probationem, pârâta a arătat că, fiind un contract real, esențial este ca împrumutatul să poată dispune de sumele împrumutate din momentul acordării împrumutului, iar în speță nu se face dovada printr-un extras de cont că această sumă a fost efectiv împrumutată. Critica este nefondată. Instanța de apel, astfel cum s-a arătat și anterior, a reținut că, atât timp cât acest contract nu a fost anulat sau desființat de către o instanță de judecată sau prin voința părților el este un act valabil, fără a fi nevoie de probe suplimentare care să ateste existența împrumutului, că pârâta este cea care trebuie să dovedească contrariul, respectiv că acest împrumut nu ar fi existat în realitate, respectiv că înscrisul recognitiv din data de 03.04.2017 nu face dovada raporturilor juridice dintre părți, conform art. 272 și 273 C. proc. civ. De asemenea, a apreciat că dovada că suma de bani a trecut din patrimoniul împrumutătorului în cel al împrumutatului este chiar contractul de împrumut și înscrisul recognitiv, al cărui conținut a fost atestat de avocat D., fără ca pârâta să se înscrie în fals cu privire la acesta. În consecință, se observă că instanța de apel a răspuns criticii formulate de către pârâtă, cu respectarea dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nefiind astfel aplicabile prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În privința chestiunilor legate de demersurile efectuate de către recurenta-pârâtă în afara cadrului procedural de față, Înalta Curte reține că acestea nu se constituie în veritabile critici de nelegalitate a deciziei recurate din perspectiva art. 488 C. proc. civ. Printr-o altă critică, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a contestat încheierea valabilă a înscrisului recognitiv atestat de avocat D., invocând faptul revocării procurii prin declarația autentificată sub nr. x/08.03.2011, revocare înregistrată în Registrul Național Notarial de Evidență a Procurilor, astfel cum rezultă din certificatul nr. x/2011, depus la dosar. În opinia acesteia, revocarea procurii a fost efectuată cu respectarea dispozițiilor legale, iar obligația de comunicare a revocării acestui act revenea notarului public, așa încât nu se impunea a se imputa recurentei-pârâte nu a comunicat mandatarului C. această revocare. A susținut că în mod greșit instanța de apel a reținut doar că mandatarul nu avea obligația consultării Registrului Național Notarial de Evidență a Procurilor pentru a se informa cu privire la actualitatea procurii primite, nu și împrejurarea că actul contestat a fost întocmit la avocat care, pe lângă atestarea datei, conținutului actului și a identității părților semnatare, avea și obligația legală de verificare a valabilității procurii. Înalta Curte reține că, la data revocării procurii, 08.03.2011, dispozițiile art. 1557 C. civ. de la 1864, lege aplicabilă contractului de mandat în raport de data încheierii lui, prevedeau că "e valid aceea ce face mandatarul în numele mandantului, atât timp cât nu cunoaște moartea lui, sau existența uneia din cauzele ce desființează mandatul". Astfel, dacă mandatarul nu a cunoscut cauza care determină încetarea mandatului, actele încheiate de acesta sunt valabile și executorii în privința terților de bună-credință. Prin declarația autentificată sub nr. x/08.03.2011 de BNPA E. și F., recurenta-pârâtă a revocat procura specială autentificată sub nr. x/25.02.2009 dată mandatarului C., obligându-se prin acest act să comunice această declarație mandatarului. Conform declarației, aceasta se va comunica la G. spre a se face mențiune în Registrul Național Notarial de Evidență a Revocării Procurilor. Așa cum au reținut instanțele de fond, recurenta-pârâtă nu a invocat și nici nu a dovedit împrejurarea că a adus la cunoștința mandatarului C. această revocare. Prin urmare, actul îndeplinit de acesta în executarea mandatului acordat conform procurii, prin care se recunoaște existența contractului de împrumut din data de 18.05.2009 și se stabilește o altă dată a scadenței împrumutului - 07.04.2017, poate fi opus recurentei-pârâte în condițiile art. 1577 C. civ. întrucât mandatarul C. nu a cunoscut revocarea mandatului. Înscrisul recognitiv este, de asemenea, un act valabil, câtă vreme obligația cercetării Registrului Național Notarial de Evidență a Revocării Procurilor nu revenea, la data autentificării declarației nr. 211, respectiv 08.03.2011, notarului, ori avocatului care a atestat data, conținutul actului și identitatea părților semnatare. Potrivit art. 58 din Legea nr. 36/1995, în forma în vigoare la data de 08.03.2011, "Pentru autentificarea unui act, notarul public verifică și stabilește, în prealabil, identitatea părților. Părțile pot fi reprezentate la autentificare printr-un mandatar cu procură specială autentică". Conform art. 191 pct. 1 și art. 221 din Legea nr. 71/2011, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. (1.11.2011), alin. (2) al art. 58 s-a modificat. Astfel, "Părțile pot fi reprezentate la autentificare printr-un mandatar cu procură specială autentică. În această situație, notarul este obligat să verifice în Registrul național notarial dacă acea procură a fost revocată, iar în cazul revocării va respinge cererea de autentificare." De asemenea, potrivit art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 51/1995, în forma în vigoare la data de 08.03.2011, "Activitatea avocatului se realizează prin: (...) c) redactarea de acte juridice, atestarea identității părților, a conținutului și a datei actelor prezentate spre autentificare". Așadar, chiar dacă s-ar accepta argumentul recurentei-pârâte, în sensul necesității verificării registrului pentru a se stabili valabilitatea procurii, se constată că această dispoziție legală nu exista la momentul încheierii înscrisului recognitiv și nu incumba avocatului care a redactat actul juridic contestat. În acest context de fapt și de drept, cum obligația legală de verificare a valabilității procurii inițiale nu incumba celui care a certificat înscrisul recognitiv, Înalta Curte nu poate face aplicarea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Împrejurarea conform căreia declarația de revocare a procurii nr. 211/08.03.2011 a fost înregistrată în Registrul Național Notarial de Evidență a Revocării Procurilor conform certificatului nr. x/2011 nu suplinește obligația mandantului de înștiințare a mandatarului despre această revocare, acesta din urmă neavând obligația consultării acestui registru pentru a se informa cu privire la actualitatea procurii primite. În consecință, cum corect a reținut și instanța de apel, Înalta Curte constată că între reclamant, în calitate de creditor, și pârâtă, în calitate de beneficiar, s-a încheiat un contract de împrumutat de consumație, pentru suma de 74.000 euro, la data de 18.05.2009, cu obligația, reasumată, în sarcina împrumutatei de a restitui suma primită până la data de 07.04.2017, obligație pe care cea din urmă nu a respectat-o, astfel că sunt aplicabile în speță dispozițiile art. 1584 și următoarele C. civ. Pentru cele de mai sus, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 133/C din 18 septembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,