ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2380/2023

Ședința publică din data de 15 noiembrie 2023

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2018 la data de 7 iunie 2018 pe rolul Tribunalului Vrancea, secția a II-a civilă, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., obligarea acesteia la plata sumei de 1 milion de RON, cu titlu de daune morale și a sumei de 800 RON, cu titlu de daune materiale; cu același titlu de prejudiciu patrimonial, a solicitat obligarea pârâtei la plata unei sume egale venitului minim net lunar de la data producerii accidentului și până la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri; a unei prestații lunare egale cu diferența dintre venitul minim net actualizat și pensia de invaliditate pentru fiecare an, de la data rămânerii definitive a hotărârii în cauză și până la recuperarea integrală a capacității de muncă sau până la momentul la care va beneficia de pensia pentru vechime în muncă.

Prin sentința civilă nr. 37 din 13 iunie 2019, Tribunalul Vrancea, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal a respins excepțiile invocate de pârâtă, ca fiind neîntemeiate; a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 25.000 RON, cu titlu de daune morale și a unei despăgubiri provizorii, la nivelul unui salariu minim pe economie, de la data producerii accidentului și până la recuperarea integrală a capacității de muncă; totodată, a respins celelalte pretenții ale reclamantei, ca neîntemeiate.

Prin decizia civilă nr. 16/A din 19 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, au fost respinse apelurile declarate de reclamanta A. și de către pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 37 din 13 iunie 2019, pronunțate de Tribunalul Vrancea, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal, ca nefondate.

Prin decizia nr. 1493 din 15 iunie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2018, instanța a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A., prin lichidator judiciar C.., împotriva deciziei civile nr. 16/A din 19 februarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

Prin decizia civilă nr. 257/A din 19 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă în dosar nr. x/2018, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 37 din 13 iunie 2029, pronunțate de Tribunalul Vrancea în dosarul nr. x/2018.

A fost admis apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva aceleiași sentințe.

A fost schimbată în parte sentința civilă nr. 37 din 13 iunie 2029, pronunțată de Tribunalul Vrancea în dosarul nr. x/2018 și, în consecință, a fost respins, ca nefondat, capătul de cerere privind plata unei sume egale cu venitul minim net lunar de la data producerii evenimentului și până la data rămânerii definitive a hotărârii în prezenta cauză; a fost respins, ca nefondat, capătul de cerere având ca obiect plata unei prestații lunare egale cu diferența dintre venitul minim net actualizat și pensia de invaliditate pentru fiecare an, actualizată de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la recuperarea integrală a capacității de muncă sau până când reclamanta va beneficia de pensia pentru vechime în muncă.

Au fost înlăturate orice dispoziții contrare prezentei decizii.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței contestate.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, motivele fiind, în esență, următoarele:

Sub un prim aspect, recurenta-reclamantă arată că judecata cauzei de către instanța de apel s-a rezumat la preluarea ad literam a argumentelor Înaltei Curți de Casație și Justiție din decizia nr. 1493 din 15 iunie 2022, fără a verifica în mod veritabil modul de soluționare a capătului de cerere privind acordarea unei despăgubiri provizorii la nivelul unui salariu minim pe economie, astfel cum instanța supremă a statuat.

În acest sens, recurenta-reclamantă arată că instanța de apel s-a limitat în a indica că dispozițiile Legii nr. 136/1995 și ale Normei ASF nr. 23/2014 sunt norme cu caracter special, ce derogă de la normele cu caracter general reglementate prin C. civ., fără însă a se raporta la particularitățile cauzei din perspectiva situațiilor expres prevăzute prin dispozițiile Normei nr. 23/2014 - art. 50 alin. (1) pct. 1 și regăsirea acestora în cauză, cât și din perspectiva limitării dovezilor ce pot fi administrate cu titlul de probe, privind diferența dintre veniturile nete, la cea cu înscrisuri.

Recurenta-reclamantă arată că, prin cererea formulată, a solicitat plata unei sume egale venitului minim net lunar de la data producerii accidentului și până la rămânerea definitivă a hotărârii, precum și a unei prestații lunare egale cu diferența dintre venitul minim net actualizat și pensia de invaliditate pentru fiecare an, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii și până la recuperarea integrală a capacității de muncă ori până la momentul la care va beneficia de pensia pentru vechime în muncă.

Rațiunea acestor solicitări, astfel cum precizează recurenta-reclamantă, se circumscrie leziunilor suferite ce s-au răsfrânt asupra capacității de muncă și care îi înfrâng orice posibilitate de angajare.

Recurenta-reclamantă susține că prevederile art. 50 pct. 1 din Norma ASF nr. 23/2014 nu își găsesc aplicabilitatea în prezenta cauză ce vizează situația unei persoane ulterior producerii unui accident rutier, care și-a pierdut capacitatea de muncă în proporție de 50%, și care este nevoită să suporte chiar și după 7 ani consecințele acestuia.

Potrivit recurentei-reclamante, textul de lege alegat nu a avut drept ipoteză și situația de față, ci doar a stabilit modalitatea de cuantificare a despăgubirilor pentru consecințele imediate ale accidentului rutier, respectiv pentru perioada spitalizării și a concediului medical.

Or, în cauză, potrivit recurentei-reclamante, situația se particularizează prin consecințe ale accidentului ce se întind în timp pentru o perioadă nelimitată, până la recuperarea capacității de muncă, fără ca această situație să fi fost prevăzută de vreuna dintre părți.

Ca atare, potrivit recurentei-reclamante, atâta vreme cât norma specială nu prevede, se completează cu dispozițiile normei generale, în speță C. civ. -art. 1.385-1.388.

În virtutea ultimelor dispoziții indicate, recurenta-reclamantă arată că prejudiciul se repară integral, fiind inclus și câștigul pe care în condiții obișnuite, cel prejudiciat ar fi putut să îl realizeze și de care a fost lipsit.

De asemenea, art. 1.386 alin. (3) C. civ. statuează că, dacă prejudiciul are caracter de continuitate, despăgubirea de acordă sub formă de prestații periodice, or această ipoteză își regăsește aplicabilitatea în cauză, prejudiciul suferit având caracter de continuitate, prin reducerea capacității de muncă în proporție de 50%, împrejurare ce i-a răpit posibilitatea obținerii unui venit.

Potrivit recurentei-reclamante, prevederile art. 50 alin. (1) pct. 1, privitoare la probe vizează exclusiv procedura necontencioasă. Ca atare, din punct de vedere probator, dovada prejudiciului nu poate fi restrânsă doar la înscrisurile prevăzute art. 50 alin. (1) pct. 1, incidente fiind dispozițiile Capitolului 2 Subsecțiunea 3 din C. proc. civ. - Probele, instanța urmând să analizeze întinderea prejudiciului reclamat prin instrumentele procedurale ce le are la dispoziție. Dacă la nivel de procedură necontencioasă, în stadiul soluționării cererii de despăgubire, apare clar că nu poate fi administrată proba cu martori, odată învestită instanța, o astfel de dovadă nu poate fi interzisă, câtă vreme duce la aflarea adevărului.

Or, în cauză, astfel cum precizează recurenta-reclamantă, a fost administrată proba cu un martor ce a declarat că aceasta muncea în cadrul unui magazin anterior producerii incidentului, iar pe lângă aceasta avea grijă și de gospodărie. Proba nu a fost contestată de către partea adversă, nici din perspectiva admisibilității, nici din cea a veridicității. Prin urmare, dovada obținută în mod procedural este câștigată cauzei și trebuie valorificată în mod corespunzător de către instanță.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă nu a formulat întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost efectuat și comunicat părților, pentru a depune puncte de vedere.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raportul întocmit în cauză.

La 5 mai 2023, intimata-pârâtă a depus la dosar precizări, prin care a arătat că la 9 februarie 2022, Tribunalul București, secția a VII-a civilă a pronunțat hotărârea intermediară nr. 507, prin care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, iar hotărârea 507/2022 a rămas definitivă prin respingerea apelurilor prin decizia nr. 655 din 20 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2021. Față de faptul că hotărârea de deschidere a procedurii falimentului a rămas definitivă, a solicitat instanței să ia act că acțiunea judiciară ce formează obiectul litigiului nr. 949/91/2018* a încetat.

Înalta Curte precizează că, deși intimata-pârâtă a formulat cerere de încetare a cauzei, analiza nulității recursului este prioritară din perspectiva legalei învestiri a instanței de judecată.

Analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 499 din același cod, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) C. proc. civ., "Recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs".

Astfel, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

De asemenea, art. 489 alin. (2) C. proc. civ. prevede expres sancțiunea nulității pentru recursul care cuprinde motive ce nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă se aduc critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și se arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 menționat mai sus.

Aceasta întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, astfel că autorii acestuia trebuie să își exprime nemulțumirea în tiparele fixate de lege.

În speță, Înalta Curte constată că prin memoriul de recurs recurenta-reclamantă, deși a indicat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținerile pe care le-a dezvoltat nu se încadrează în niciunul dintre motivele de recurs de la art. 488.

Motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat formal. Deși recurenta-reclamantă a invocat inaplicabilitatea dispozițiilor Normei nr. 23/2014 - art. 50 alin. (1) pct. 1, greșita limitare a dovezilor ce pot fi administrate cu titlul de probe, respectiv la cea cu înscrisuri, ignorarea depoziției martorului audiat în cauză, incidența art. 1.385-1.388 C. civ., particularitatea cauzei determinată de consecințele accidentului ce se întind în timp pentru o perioadă nelimitată, până la recuperarea capacității de muncă, prin argumentele expuse, urmărește o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o nouă judecată a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Totodată, Înalta Curte reține că, prin decizia nr. 1493 din 15 iunie 2022, pronunțată în primul ciclu procesual în dosarul nr. x/2018, instanța a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A., prin lichidator judiciar C.., împotriva deciziei civile nr. 16/A din 19 februarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

Prin decizia de casare, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în sensul că Legea nr. 136/1995, împreună cu normele emise în baza acesteia de către instituțiile în materie de asigurări, reprezintă norme cu caracter special față de dispozițiile C. civ., în ceea ce privește despăgubirile ce se acordă de către asigurator cu titlu de dezdăunare persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces.

A mai reținut instanța de recurs în primul ciclu procesual că, în baza principiului specialia generalibus derogant, norma generală este înlăturată de la aplicare în favoarea normei speciale, ceea ce înseamnă că motivarea acordării unei despăgubiri provizorii, la nivelul unui salariu minim pe economie, de la data producerii accidentului și până la recuperarea integrală a capacității de muncă, în raport de dispozițiile C. civ., de către instanța de apel este greșită și că, în cauză, nu s-a reținut niciuna din situațiile reglementare de dispozițiile art. 50 pct. 1 lit. a)-c) din Norma ASF nr. 23/2014.

Înalta Curte arată că, în al doilea ciclu procesual, sunt incidente dispozițiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul. Ca atare, criticile referitoare la incidența dispozițiilor C. civ., ca normă generală, și cele ce vizează inaplicabilitatea Normei ASF nr. 23/2014, nu pot face obiectul analizei instanței de recurs.

Deși recurenta-reclamantă pretinde faptul că argumentele din cererea de recurs privesc decizia dată de instanța de apel în rejudecare, în fapt, nemulțumirile privesc însăși decizia de casare și se ignoră în mod deliberat faptul că instanța de apel din cel de-al doilea ciclu procesual a fost chemată să verifice modul de soluționare a capătului de cerere privind acordarea unei despăgubiri provizorii, la nivelul unui salariu minim pe economie, de la data producerii accidentului și până la recuperarea integrală a capacității de muncă, în raport de dezlegările date prin decizia de casare.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, Înalta Curte de Casație și Justiție, raportat la dispozițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 257/A din 19 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 257/A din 19 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 noiembrie 2023.