ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1493/2022

Ședința publică din data de 15 iunie 2022

Asupra recursului de față;

Examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2018 la data de 07 iunie 2018 pe rolul Tribunalului Vrancea, secția a II-a civilă, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., obligarea acesteia la plata sumei de 1 milion de RON, cu titlu de daune morale și a sumei de 800 RON, cu titlu de daune materiale; cu același titlu de prejudiciu patrimonial, a solicitat obligarea pârâtei la plata unei sume egale venitului minim net lunar de la data producerii accidentului și până la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri; a unei prestații lunare egale cu diferența dintre venitul minim net actualizat și pensia de invaliditate pentru fiecare an, de la data rămânerii definitive a hotărârii în cauză și până la recuperarea integrală a capacității de muncă sau până la momentul la care va beneficia de pensia pentru vechime în muncă.

Prin sentința civilă nr. 37 din 13 iunie 2019, Tribunalul Vrancea, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal a respins excepțiile invocate de pârâtă, ca fiind neîntemeiate; a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 25.000 RON, cu titlu de daune morale și a unei despăgubiri provizorii, la nivelul unui salariu minim pe economie, de la data producerii accidentului și până la recuperarea integrală a capacității de muncă; totodată, a respins celelalte pretenții ale reclamantei, ca neîntemeiate.

Prin decizia civilă nr. 16/A din 19 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, au fost respinse apelurile declarate de reclamanta A. și de către pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 37 din 13 iunie 2019, pronunțate de Tribunalul Vrancea, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal, ca nefondate.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs, motivele fiind, în esență, următoarele:

Un prim motiv de recurs vizează faptul că decizia atacată este dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror încălcare atrage sancțiunea nulității - art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă.

În acest sens, recurenta arată că în cauză era obligatorie citarea numitului C., în calitate de intervenient forțat, persoană vinovată de producerea accidentului, așa cum prevăd dispozițiile art. 78 alin. (1) Cod procedură civilă, prin raportare la dispozițiile art. 54 din Legea nr. 136/1995.

Potrivit recurentei, în cauză sunt incidente, raportat la data producerii accidentului auto (06.06.2015), dispozițiile art. 2.213 C. civ., cu trimitere la dispozițiile din Legea nr. 136/1995 și Norma de aplicare nr. 23/2014, deoarece răspunderea sa operează ca urmare a emiterii poliței obligatorii RCA.

Astfel, recurenta arată că citarea persoanei vinovate este o obligație prevăzută expres de lege, din punct de vedere procedural fiind aplicabile dispozițiile art. 78 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora judecătorul, în cazurile expres prevăzute de lege dispune introducerea în cauză, din oficiu, a altor persoane, chiar dacă părțile se împotrivesc.

Recurenta invocă și motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că, atât prima instanță, cât și instanța de apel, au dat o interpretare greșită dispozițiilor legale aplicabile speței, respectiv art. 2.213 C. civ., Legii nr. 136/1996 și Normei de aplicare nr. 23/2014, prin instituirea rentei lunare.

Potrivit recurentei, instanța de apel, în mod eronat a dispus obligarea societății la acoperirea unui prejudiciu rezultat ca urmare a producerii unui accident de circulație, prin aplicarea coroborată a dispozițiilor art. 1.387, art. 1.388, art. 1.389 și art. 1.393 din C. civ.

Recurenta arată că, în cauza dedusă judecății, temeiul despăgubirilor solicitate de către reclamantă, izvorăște din fapta delictuala a conducătorului auto asigurat prin polița obligatorie RCA, C., împrejurarea care atrage incidența Legii nr. 136/1995 și a Normei ASF nr. 23/2014, așa cum prevede în mod expres dispoziția art. 2.213 C. civ.

Recurenta susține că despăgubirea pe care asigurătorul RCA o poate acorda nu urmează întrutotul dezdăunarea pe care persoana vătămată este obligată să o plătească în conformitate cu principiul reparației integrale a prejudiciului statuat de C. civ., ci ea trebuie să fie în conformitate cu legislația specifică asigurătorilor în concordanță cu principiul specialia generalibus derogant.

La stabilirea în concret a modalității de plată a despăgubirilor, astfel cum susține recurenta, trebuie avut în vedere și art. 54 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, art. 1 și art. 50 din Norma de aplicare nr. 23/2014.

Astfel, recurenta consideră că forma de rentă lunară, instituită prin aplicarea dispozițiilor art. 1.387, art. 1.388, art. 1.389 C. civ. a fost dispusă cu încălcarea dispozițiilor legii speciale care nu prevăd că despăgubirea trebuie să cuprindă echivalentul câștigului din muncă de care cel păgubit a fost lipsit sau pe care este împiedicat să îl dobândească, prin efectul pierderii sau reducerii capacității sale de muncă și nici posibilitatea acordării unei despăgubiri provizorii pentru acoperirea nevoilor urgente.

Potrivit recurentei, reclamanta A., anterior producerii accidentului, nu se încadra în nici una din situațiile limitativ prevăzute de legea specială pentru instituirea unei astfel de despăgubiri (sub forma prestațiilor periodice lunare).

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din data de 13 octombrie 2021, comunicarea acestuia părților, pentru a depune puncte de vedere cu privire la raport.

Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 23 februarie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a fixat termen la 13 aprilie 2022, în ședință publică.

Prin încheierea din 13 aprilie 2022 s-a dispus amânarea judecării cauzei pentru termenul din data de 15 iunie 2022, în vederea citării recurentei-pârâte prin lichidator judiciar.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, reține următoarele:

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., în susținerea căruia recurenta a invocat faptul că instanța de apel a încălcat obligația de citare a numitului C., în calitate de intervenient forțat, persoană vinovată de producerea accidentului, așa cum prevăd dispozițiile art. 78 alin. (1) Cod procedură civilă, prin raportare la dispozițiile art. 54 din Legea nr. 136/1995, Înalta Curte arată că acesta a fost invocat omisso medio.

Se impune precizarea faptului că, potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (2) din C. proc. civ.:

"Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor".

Prin urmare, în conformitate cu textul legal enunțat, cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, care trebuie să îmbrace una din formele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanței anterioare, și care, implicit au fost cuprinse în motivele de apel, în situația în care atât apelul, cât și recursul, sunt exercitate de aceeași parte.

Aceasta este una dintre aplicațiile principiului legalității căilor de atac și se explică prin aceea că, efectul devolutiv al apelului, limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost aduse și în apel. Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicție, deoarece, în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situația ca anumite apărări, susțineri ale părților să fie analizate pentru prima oară de instanța învestită cu o cale extraordinară de atac.

Înalta Curte reține incidența în cauză a motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel cum reiese din decizia recurată, instanța de apel a menținut soluția primei instanțe în ceea ce privește obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri provizorii, la nivelul unui salariu minim pe economie, de la data producerii accidentului și până la recuperarea integrală a capacității de muncă, în raport de prevederile art. 1.393 alin. (1), coroborat cu art. 1.387 alin. (1)-(3), art. 1393 C. civ., reținând că dispozițiile C. civ. se aplică cu prioritate în raport cu Norma ASF.

Înalta Curte reține că, în cauza dedusă judecății, temeiul despăgubirilor solicitate de reclamantă izvorăște din fapta delictuală a conducătorului auto asigurat C., materializată în producerea evenimentului rutier din data de 06.06.2015, soldat cu accidentarea reclamantei A., împrejurare care atrage incidența dispozițiilor Legii nr. 136/1995 și ale Normei ASF nr. 23/2014.

Înalta Curte reține că, în raport de prevederile art. 3 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România: "În asigurarea obligatorie raporturile dintre asigurat și asigurător, drepturile și obligațiile fiecărei părți sunt stabilite prin prezenta lege", iar art. 50 din aceeași lege statuează că: "Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuieli de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea sau distrugerea de bunuri".

Articolul 50 pct. 1 din Norma ASF nr. 23/2014 prevede că, la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, se au în vedere următoarele:

"1. în caz de vătămare corporală:

a) diferența dintre veniturile nete ale persoanei vătămate, probate cu documente fiscale, și indemnizația primită din fondurile persoanei juridice sau fizice la care salariatul își desfășoară activitatea și/sau, după caz, din fondurile bugetului asigurărilor sociale de stat, pe perioada spitalizării și a concediului medical;

b) venitul mediu lunar net realizat din activități desfășurate de persoana vătămată, probat cu documente justificative, în cazul persoanelor care nu au calitatea de salariat;

c) salariul de bază minim brut pe economie, în cazul persoanelor păgubite aflate la data producerii accidentului în ultimul an de studii sau de calificare;

d) eventualele cheltuieli prilejuite de accident - cheltuieli cu transportul persoanei accidentate, cu tratamentul, cu spitalizarea, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentație suplimentară, conform prescripțiilor medicale, probate cu documente justificative, și care nu sunt suportate din fondurile de asigurări sociale prevăzute de reglementările în vigoare;

e) cheltuielile cu îngrijitori pe perioada incapacității de muncă, dacă prin certificatul medical se recomandă acest lucru, însă nu mai mult decât salariul de bază minim brut pe economie;

f) daunele morale: în conformitate cu legislația și jurisprudența din România".

Legea nr. 136/1995, împreună cu normele emise în baza acesteia de către instituțiile în materie de asigurări, reprezintă norme cu caracter special față de dispozițiile C. civ., în ceea ce privește despăgubirile ce se acordă de către asigurator cu titlu de dezdăunare persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces.

Așa fiind, în baza principiului specialia generalibus derogant, norma generală este înlăturată de la aplicare în favoarea normei speciale, ceea ce înseamnă că motivarea acordării unei despăgubiri provizorii, la nivelul unui salariu minim pe economie, de la data producerii accidentului și până la recuperarea integrală a capacității de muncă, în raport de dispozițiile C. civ., de către instanța de apel este greșită.

Pe de altă parte, Înalta Curte arată că, în cauză, nu s-a reținut niciuna din situațiile reglementare de dispozițiile art. 50 pct. 1 lit. a)-c) din Norma ASF nr. 23/2014.

Pentru considerentele expuse, reținând incidența motivului de casare înscris în art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că se impune casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, care urmează să verifice modul de soluționare a capătului de cerere privind acordarea unei despăgubiri provizorii, la nivelul unui salariu minim pe economie, de la data producerii accidentului și până la recuperarea integrală a capacității de muncă, urmând a avea în vedere dezlegările date prin prezenta decizie.

Față de cele de preced, potrivit art. 497 teza I C. proc. civ., art. 496 alin. (2), raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A., prin lichidator judiciar D.., împotriva deciziei civile nr. 16/A din 19 februarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția I civilăși va casa decizia atacată, cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A., prin lichidator judiciar D.., împotriva deciziei civile nr. 16/A din 19 februarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

Casează decizia civilă nr. 16/A din 19 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

Trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 iunie 2022.