ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1122/2022

Ședința publică din data de 12 mai 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea la data de 02.07.2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. prin reprezentant legal B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A. a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 450.000 Iei cu titlu de daune morale și 2.000 RON cu titlu de daune materiale ca urmare a accidentului rutier din 21.08.2017, precum și la plata penalităților de întârziere de 0,2% din suma ce va fi acordată pentru prejudiciul cauzat, începând cu 05.08.2018.

Prin sentința civilă nr. 83 din 17.11.2020, Tribunalul Vrancea, secția a Il-a civilă și de contencios administrativ fiscal a admis în parte acțiunea, formulată de reclamanta A. și a obligat pârâta C. la plata sumei de 100.000 RON daune morale și 2.000 RON daune materiale către reclamanta A., precum și la plata penalităților de întârziere, în cuantum de 0,2% începând cu data de 05.08.2018 și până la executarea efectivă a obligației.

Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă, prin decizia civilă nr. 107/2021 din 07 aprilie 2021, a admis apelurile declarate de A., respectiv de pârâta C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 83 din 17.11.2020 a Tribunalului Vrancea; a schimbat în parte sentință apelată, în sensul că a obligat pârâta C. S.A. la plata sumei de 200.000 RON, reprezentând despăgubiri pentru daune morale, în loc de 100.000 RON; a respins ca neîntemeiată cererea de acordare a despăgubirilor pentru daunele materiale și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen, pârâta C. S.A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivelor de recurs invocate, recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că nici sentința Tribunalului, și nici decizia Curții de Apel Galați nu motivează în mod clar și coerent care a fost rațiunea obligării pârâtei la plata penalităților de întârziere atâta timp cât de abia în momentul cercetării judecătorești în cauza de față s-a stabilit pe bază de probe- expertiză tehnică, înscrisuri etc, vinovăția asiguratului pârât.

După prezentarea jurisprudenței instanței supreme, recurenta-pârâtă consideră că până la pronunțarea hotărârii definitive debitul principal nu are caracter cert, lichid și exigibil, sens în care nu permite curgerea dobânzii legale. Astfel, până la momentul pronunțării unei hotărâri judecătorești definitive, care să stabilească un anumit cuantum al daunelor morale, acestea nu au caracter cert, lichid și exigibil, astfel încât să fie purtătoare de dobândă/accesorii.

În ceea ce privește daunele morale, recurenta - pârâtă susține că instanța de apel a încălcat art. 22 alin. (6) din Legea nr. 132/2017 stabilind daunele morale fără a analiza jurisprudența în materie.

Pentru aceste motive, recurenta - pârâtă a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei recurate.

Apărarea formulată în cauză

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat anularea recursului ca fiind declarat peste termenul legal, iar, pe fond, respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei recurate ca fiind temeinică și legală.

III. Aplicabilitatea dispozițiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, este aplicabilă procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 C. proc. civ., deoarece procesul a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, nefiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, față de conținutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

IV. Procedura de filtrare a recursului

În temeiul art. 493 din C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 09 decembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus comunicarea raportului către părți. Părțile nu au formulat punct de vedere în scris la raport.

La termenul din 10 martie 2022, s-a respins excepția tardivității recursului, invocată de intimata-reclamantă A., prin întâmpinare, iar recursul a fost admis în principiu, acordându-se termen de judecată, în ședință publică, la data de 12 mai 2022, cu citarea părților, în baza art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

V. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În ceea ce privește primul motiv de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.- hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei- Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde: "...motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Astfel, în raport de dispozițiile precitate, instanța are obligația să arate, în concret, în raport de probele dosarului, situația de fapt pe care o reține în cauză și să demonstreze aplicarea regulii de drept incidente.

Or, în aceste condiții, este de observat că hotărârea instanței de apel cuprinde motivele pe care se sprijină, starea de fapt și textele de lege incidente în cauză, reprezentând, așadar, o motivare în fapt și în drept a sentinței, instanța de recurs putând exercita, cu privire la aceste argumente, controlul judiciar. De altfel, "considerentele hotărârii judecătorești trebuie să răspundă comandamentelor logicii, să fie clare, concise, ferme, lipsite de contradicții, bazate pe probe incontestabile, coroborate între ele și menite a impune o concluzie, elemente de natură a fundamenta puterea de convingere și a exclude arbitrariul" (I. Leș, Noul C. proc. civ., vol. I, Editura C. H. Beck, 2011, p. 548).

Și, nu în ultimul rând, după cum rezultă din Avizul nr. x/2008 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, privind calitatea hotărârilor judecătorești, motivarea trebuie să răspundă pretențiilor părților, adică diferitelor capete de acuzare și mijloace de apărare, această garanție fiind esențială întrucât permite justițiabilului să se asigure că pretențiile sale au fost examinate, și deci, că judecătorul a ținut cont de ele. În ceea ce privește motivația, aceasta nu trebuie neapărat să fie lungă, trebuind să fie găsit un echilibru just între formularea scurtă și buna înțelegere a hotărârii.

Pe de altă parte, această obligație a instanțelor judecătorești de a-și motiva hotărârile nu trebuie înțeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. În acest sens, jurisprudența CEDO (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 și paragraful 61 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994) a statuat că întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanță, precum și de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare și de practicile diferite privind prezentarea și redactarea sentințelor și hotărârilor în diferite state.

Mai exact, pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidențieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 și paragraful 60 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994), fiind necesară examinarea chestiunilor de fapt și de drept aflate la baza controversei, lucru care s-a întâmplat în prezenta cauză, judecătorul nefiind limitat la preluarea stării de fapt și a argumentelor cuprinse în acțiunea introductivă.

Or, în prezenta cauză, contrar susținerilor recurentei-pârâte, instanța de apel a motivat amplu soluția sa privind momentul de la care recurenta-pârâtă, societate de asigurare, datorează penalități de întârziere, prin raportare strict la dispozițiile legale incidente cauzei, Legea nr. 132/2017 și Norma A.S.F. nr. 20/2017, și a indicat, prin paragrafele reținute la paginile 7 și 8 din hotărâre, argumentele care au stat la baza raționamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul deciziei, astfel că nu se poate susține, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată sau că considerentele sale ar fi contradictorii ori străine de natura cauzei.

De asemenea, se constată că nemulțumirea recurentei valorificată în cadrul acestui motiv de casare rezidă în faptul că instanța de apel nu ar fi motivat în mod clar și coerent care a fost rațiunea obligării sale la plata penalităților de întârziere, atât timp cât în cadrul cercetării judecătorești în cauză s-a stabilit pe bază de probe- expertiză tehnică, înscrisuri, etc.- vinovăția asiguratului, la data formulării cererilor de despăgubire intimata-reclamantă neavând nicio dovadă certă privind culpa procesuală a intervenientului forțat D..

Ceea ce supune, deci, analizei recurenta prin aceste critici formulate sunt doar aspecte de netemeinicie, cu privire la probele administrate în cauză, pentru stabilirea stării de fapt.

Nu pot fi reținute nici aceste susțineri ca fiind de natură să atragă incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. Dacă argumentele și probele administrate de către părți au format convingerea instanței de apel în sensul soluției adoptate, și dacă judecătorul, trecând prin propriul "filtru" de analiză, a preluat în motivare o parte din respectivele argumente, acest lucru nu poate echivala sub nicio formă cu o necercetare sau o cercetare superficială a fondului cauzei.

Examinând decizia recurată din perspectiva celei de-a doua teze a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta nu conține nici motive contradictorii sau exclusiv străine de natura cauzei, în sensul arătat de recurentă.

Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, coroborate cu cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. reglementează, din perspectiva dreptului intern, motivarea hotărârilor judecătorești, ca o garanție a procesului echitabil protejat de art. 6 al Convenției Europene.

Art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului include, în esență, obligația instanțelor de a judeca și motiva hotărârile (Hotărârea Ruiz Torija împotriva Spaniei din 9 decembrie 1994, Hotărârea Higgins împotriva Franței din 19 februarie 1998 și Hotărârea Hirvisari împotriva Finlandei din 27 septembrie 2001). Obligația de motivare a hotărârilor judecătorești servește unui dublu obiectiv. Pe de o parte, este menită să asigure că dreptul de a fi audiat în instanță este respectat și că, prin urmare, instanța ia în considerare în suficientă măsură argumentele părților (Hotărârea Jokela împotriva Finlandei din 21 mai 2002 și Hotărârea Nedzela împotriva Franței din 27 iulie 2006). Pe de altă parte, este menită să servească la realizarea controlului judiciar în căile de atac.

Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de "proces echitabil" presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care au fost supuse analizei și să dea un răspuns argumentelor juridice esențiale, care pot influența soluția ce ar putea fi pronunțată în cauză (cauza Albina împotriva României).

Or, în speță, hotărârea instanței de apel este temeinic motivată, în fapt și în drept, atât prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., cât și prin prisma jurisprudenței C.E.D.O.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se constată că recurenta-pârâtă a criticat decizia atacată sub aspectul acordării daunelor morale, susținând că instanța de apel a încălcat art. 22 alin. (6) din Legea nr. 132/2017 la stabilirea daunelor morale, fără a analiza jurisprudența în materie și apreciind, așadar, că, în lipsa unor criterii obiective de stabilire a despăgubirilor, jurisprudența instanțelor trebuie avută în vedere la dimensionarea acestui tip de prejudiciu.

Analizând această critică întemeiată de recurenta-pârâtă pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care pot fi invocate atunci când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", Înalta Curte constată că, în realitate, aspectele invocate nu vizează aplicarea greșită a normelor de drept material, ci se solicită reevaluarea probatoriului și rejudecarea cauzei pentru critici care nu țin de legalitatea hotărârii, ci de temeinicie.

Astfel, în etapa procesuală a recursului nu pot fi examinate motive care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea și evaluarea probelor administrate în cauză, în vederea stabilirii situației de fapt din perspectiva dimensionării cuantumului daunelor morale acordate, rămân în atribuția exclusivă a instanțelor de fond, ca instanțe devolutive.

În realitate, prin intermediul acestor critici, recurenta-pârâtă contestă modul în care instanța de apel a stabilit și interpretat starea de fapt a litigiului, probele avute în vedere la stabilirea acestei situații de fapt cu privire la acordarea daunelor morale, lucru care nu vizează nelegalitatea deciziei atacate.

În ceea ce privește jurisprudența instanțelor care trebuie avută în vedere la dimensionarea acestui tip de prejudiciu, invocată deopotrivă de recurentă în fundamentarea criticilor formulate, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi avută în vedere spre a stabili nelegalitatea deciziei ce face obiectul controlului judiciar în etapa recursului.

Fără a nega importanța unei jurisprudențe unitare pe probleme determinate de drept, trebuie menționat că astfel de decizii, nefiind obligatorii pentru instanțe învestite cu cauze similare, au caracter orientativ pentru aceste instanțe.

Pe de altă parte, hotărârile judecătorești invocate pot să vizeze ipoteze diferite de cea în litigiu, context în care nu pot constitui suportul constatării nelegalității deciziei pronunțate de instanța de apel.

În fine, Înalta Curte va înlătura și criticile formulate de recurentă privind încălcarea art. 21 alin. (4) – (5) din Legea nr. 132/2017, ori ale art. 20-30 din Norma C.S.A. nr. 20/2017, cu privire la penalitățile de întârziere.

Dispozițiile art. 21 alin. (4) – (5) din Legea nr. 132/2017, în forma în vigoare la data accidentului, au următorul conținut:

"(4) Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în termen de 10 zile de la data acceptării ofertei de despăgubire prevăzută la alin. (1) lit. a) sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entității de soluționare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească. Documentele care stau la baza cererii de despăgubire sunt stabilite prin reglementări ale A.S.F.

(5) Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenul prevăzut la alin. (4) sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea sau întârzie achitarea despăgubirii, acesta este obligat la plata unor penalități de 0,2% pe zi de întârziere calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată. Plata penalităților se face odată cu plata despăgubirii".

Acest termen, reglementat prin art. 21 alin. (4) din Legea nr. 132/2017, este cel înlăuntrul căruia se impunea ca asigurătorul să răspundă persoanei notificatoare, neîndeplinirea acestei obligații pe care legea a stabilit-o în sarcina sa dând naștere dreptului asiguratului de a obține penalitățile de întârziere, în temeiul prevederilor art. 21 alin. (5) din același act normativ.

Prin urmare, penalitatea a fost corect acordată de instanța de fond și menținută de prima instanță de control judiciar, conform și dispozițiilor art. 21 alin. (2) din lege: "Dacă în termen de 30 de zile de la depunerea cererii de despăgubire de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părții prejudiciate respingerea pretențiilor de despăgubire, precum și motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii", câtă vreme societatea de asigurare nu a dat niciun răspuns notificării de despăgubire ce i-a fost adresată de către intimata-reclamantă A..

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 107/2021 din 07 aprilie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Galați – secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 mai 2022.