ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 217/2025

Ședința publică din data de 5 februarie 2025

Analizând actele de la dosar și decizia atacată, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Vrancea, secția a II-a civilă si de contencios administrativ și fiscal la 21.09.2018 sub nr. x/2018, întemeiată pe art. 1.516 și art. 1.535 alin. (1) C. civ., reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 420.535,18 RON, actualizată cu rata inflației, a daunelor moratorii constând în dobânda legală de 0,01% pe zi de întârziere, până la data plății efective, precum și a cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 18.12.2018, prima instanță a respins excepția prescripției dreptul material la acțiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare, ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 52/12.06.2023, Tribunalul Vrancea, secția a II-a civilă si de contencios administrativ și fiscal a admis cererea și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 420.535,18 RON, actualizată cu rata inflației, precum și a daunelor moratorii, dobândă legală de 0,01% pe zi de întârziere, până la data plății efective.

Împotriva acestei sentințe și a încheierii din 18.12.2018, a promovat apel pârâta, a cărei denumire s-a modificat în S.C. C. S.A.

Prin decizia civilă nr. 333/A/13.12.2023, Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă a admis apelul, a schimbat în tot sentința apelată și încheierea din 18.12.2018, și, în rejudecare, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, a respins ca prescrisă acțiunea și a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 49.118,77 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond și apel.

Reclamanta A. a promovat recurs împotriva deciziei instanței de apel, solicitând casarea acesteia, iar în rejudecare, respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune și admiterea acțiunii.

A solicitat, totodată, aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ. și a învederat că va solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

În motivare, recurenta a invocat încălcarea și greșita aplicare a normelor de drept material prevalându-se de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Printr-o primă critică, recurenta a arătat că invocarea deciziei pronunțate în interesul legii nr. 19/2019 este lipsită de pertinență, dat fiind că procesul nu este un litigiu de muncă astfel că dezlegările date prin această decizie nu erau incidente în cauza de față dedusă judecății.

În subsidiar, a susținut că instanța de apel a calculat termenul de prescripție cu încălcarea art. 2.537 pct. 2 C. civ. care statuează că prescripția se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată.

În această privință, a învederat că termenul de prescripție - care s-ar fi împlinit la 31.12.2016, respectiv 31.12.2017 - a fost întrerupt de cererea nr. x/2016 - prin care intimata-pârâtă a solicitat, la 07.04.2016, anularea facturilor seria x nr. x și 1114 din 28.01.2016 -, ce a fost soluționată prin sentința civilă nr. 35/07.07.2017, pronunțată de Tribunalul Vrancea, secția a II-a civilă și de contencios administrativ Fiscal, rămasă definitivă prin decizia nr. 2/A/10.01.2018, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

A subliniat că între părți a existat și dosarul nr. x/2020, care a condus la suspendarea cauzei de față în perioada 15.11.2021-13.12.2022, și a fost soluționat definitiv prin decizia nr. 2647/08.12.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - sectia a II-a Civilă.

Recurenta a apreciat că, din moment ce însăși instanța de fond a considerat că disputele au legătură cu cauza de față și câtă vreme cuantumul facturilor a fost contestat de ambele părți în cele două dosare amintite, prescripția nu putea începe să curgă de la 31.12.2013, respectiv 31.12.2014.

Printr-un alt argument, a arătat că sumele pretinse în cauza de față nu au fost incluse în facturile inițiale, cheltuielile generate de administrare fiind menționate numai în facturile nr. x și 1114 din 28.01.2016, după rămânerea definitivă a deciziei Camerei de Conturi Vrancea din 27.10.2015.

A afirmat că, din perspectiva art. 2.517 C. civ., relevant pentru curgerea termenului de prescripție este acest moment, de la care a cunoscut că în prețul unui kilogram de struguri trebuie să includă și cheltuielile privind administrarea, aferente compartimentelor economic și administrativ.

Prin a doua critică a solicitat aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ. în privința cheltuielilor de judecată în sumă de 36.459 RON acordate în apel, apreciate ca fiind disproporționate în raport cu valoarea și complexitatea procesului.

Pe calea întâmpinării, pârâta S.C. C. S.A. a invocat inadmisibilitatea cererii recurentei de casare cu reținerea cauzei spre rejudecare și a solicitat respingerea ca inadmisibil a recursului, în procedura reglementată de art. 493 alin. (5) C. proc. civ. a solicitat, totodată, respingerea recursului ca nefondat și acordarea cheltuielilor de judecată.

În combaterea recursului, a arătat că autoarea acestuia nu contrazice raționamentul pentru care instanța de apel a dat eficiență deciziei în interesul legii nr. 19/2020.

Pe de altă parte, a susținut că recurenta nu dovedește, în sensul art. 2.537 pct. 2 C. civ., că ar fi formulat o cerere prin care să iasă din pasivitate și ar fi cerut satisfacerea pretinsului său drept subiectiv civil, dispoziția legală nefiind incidentă în situația unei cereri introduse de cel în folosul căruia curge prescripția.

A afirmat că nu poate fi analizată critica privind proporționalitatea cheltuielilor de judecată, prin raportare la statuările obligatorii din decizia nr. 3/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta a solicitat respingerea excepției inadmisibilității recursului și a învederat că prescripția a fost întreruptă prin somația nr. 409/05.04.2016, pe care a atașat-o, afirmând că aceasta atrage incidența art. 2.537 pct. 4 C. civ.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea completului de filtru din 19.06.2024, în temeiul art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului părților; nicio parte nu a formulat punct de vedere la raport.

Prin încheierea pronunțată în completul de filtru din 06.11.2024, Înalta Curte a admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată 05.02.2025, în vederea judecării recursului, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând recursul formulat de recurenta-reclamantă, în baza motivelor de recurs și a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

În prealabil, referitor la solicitarea intimatei privind inadmisibilitatea cererii recurentei de casare cu reținerea cauzei spre rejudecare și respingerea ca inadmisibil a recursului, Înalta Curte reține că nu reprezintă o veritabilă excepție, nu are funcția stabilită prin art. 245 C. proc. civ., aceea de a conduce la soluționarea cauzei fără cercetarea pe fond a recursului. În acest sens, instanța supremă subliniază că admisibilitatea căii de atac a recursului este conferită exclusiv de lege și nu depinde de temeinicia ori pertinența soluției procedurale solicitata a fi dispusă de către titularul cererii consecutiv admiterii recursului de către instanța supremă. Prin urmare, excepția invocată de către intimată, întrucât nu este de natură a conduce la respingerea ca inadmisibilă a căii de atac declarate, va fi examinată ca o apărare de fond, prin raportare la dispozițiile procedurale ce reglementează soluția ce poate fi dispusă de instanța de recurs consecutiv admiterii căii de atac și numai în măsura în care recursul va fi admis.

De asemenea, cu privire la critica recurentei formulată prin răspunsul la întâmpinare, potrivit căreia prescripția a fost întreruptă prin somația nr. 409/05.04.2016, astfel încât ar fi incidente dispozițiile art. 2.537 pct. 4 C. civ., Înalta Curte reține că aceasta a fost invocată în afara termenului procedural de recurs, statuat de art. 485 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât, în considerarea dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., nu va fi examinată, analiza cererii de recurs fiind limitată la aspectele de nelegalitate cuprinse în cererea de recurs.

În continuare, în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte va analiza dacă instanța de control devolutiv a făcut o aplicare corectă a normelor de drept material ce reglementează prescripția extinctivă, în privința determinării momentului de început al curgerii termenului, precum și cu privire la cauza de întrerupere a cursului prescripției, invocată.

Instanța de apel, analizând critica privind incidența în cauză a deciziei pronunțate în interesul legii nr. 19/2019, în raport cu data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 860/24.10.2019, a reținut că, deși aceasta nu avea caracter obligatoriu la data pronunțării încheierii din 18.12.2018, raționamentul expus de instanța supremă în considerentele acesteia este incident în cauză.

În consecință, a stabilit că termenul de prescripție este de 3 ani, potrivit art. 2.517 C. civ., și că acesta începe să curgă de la momentul la care cel obligat trebuia să plătească suma stabilită contractual, respectiv pentru anul agricol 2012-2013, data era 31.12.2013, iar pentru anul agricol 2013-2014, data era 31.12.2014, astfel încât la data introducerii cererii, 20.09.2018, intervenise prescripția dreptului material la acțiune.

Recurenta critică incidența deciziei pronunțate în interesul legii, dat fiind că procesul nu este un litigiu de muncă și susține încălcarea dispozițiilor art. 2.537 pct. 2 C. civ., afirmând că momentul care marchează începutul curgerii termenului de prescripție este data 27.10.2015, când decizia nr. 27/2015 a Curții de Conturi Vrancea a rămas definitivă, aceasta fiind și data de la care a cunoscut că în prețul de cost al unui kilogram de struguri trebuiau incluse și cheltuielile privind administrarea pentru compartimentele economice și administrative.

Înalta Curte, în acord cu statuările instanței de apel, reține că este fără putință de tăgadă faptul că izvorul obligației aflate în sarcina pârâtei nu îl poate reprezenta actul de control al Camerei de Conturi prin care recurenta a fost obligată să procedeze la recalcularea rezultatelor financiare pe care trebuia să le încaseze de la intimata-pârâtă și să le recupereze, ci contractul de asociere în participațiune nr. x/08.04.2005, iar momentul declanșării prescripției nu poate depinde de un eveniment viitor și nici de conduita unei părți sau a unui terț de vreme ce obligația asumată contractual nu a fost o obligație afectată de o condiție suspensivă.

În acest sens, se constată că instanța de apel în mod judicios a conferit aplicabilitate raționamentului expus în considerentele deciziei nr. 19/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, prin care s-a statuat că actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă în ceea ce privește dreptul material la acțiune.

În cauză, chiar dacă decizia în interesul legii vizează și alte dispoziții legale, adoptate în materia litigiilor de muncă, atât timp cât problema de drept dezlegată prin aceasta se regăsește în speța dedusă judecății, se impune a se reține raționamentul expus de Înalta Curte privind măsura în care constatările efectuate de un organ de control, terț față de raportul juridic, pot sau nu influența momentul de început a curgerii termenului de prescripție extinctivă a acțiunii în recuperarea sumelor datorate de intimata-pârâtă.

Dezlegarea interesa direct apelul, în condițiile în care reclamanta, prin cererea introductivă, a susținut că suma solicitată la plată reprezintă contravaloarea a două facturi emise în baza obligației stabilite în sarcina acesteia prin decizia nr. 27/2015 a Camerei de Conturi Vrancea, emisă ca urmare a misiunii de audit financiar asupra contului anual de execuție pe anii 2012-2014, ce a avut loc la aceasta.

Așadar, părților li se va impune concluzia că, sub aspectul momentului de debut al curgerii termenului de prescripție, actul de control al Curții de Conturi Vrancea, decizia nr. 27/2015, nu are aptitudinea de a determina începutul cursului prescripției extinctive și, deci, nu poate influența curgerea termenului de prescripție, dreptul la acțiune născându-se, pentru factura nr. x/28.01.2016, la 31.12.2013, iar pentru factura nr. x/28.01.2016, la 31.12.2014, conform dispozițiilor art. 7.1 din contractul încheiat între părți.

Vor fi înlăturate ca nefondate și argumentele privind încălcarea dispozițiilor art. 2.537 pct. 2 C. civ., întrucât cauzele de întrerupere a termenului de prescripție sunt limitativ reglementate de legiuitor, iar cel indicat de recurentă nu se încadrează în ipoteza textului de lege menționat, în condițiile în care intimata-pârâtă din cauza de față este cea care a introdus acțiunile ce au făcut obiectul dosarelor nr. x/2016 și y/2020, iar nu recurenta.

Pentru a opera întreruperea prescripției extinctive, cererea de chemare în judecată trebuie să fie promovată de partea în devafoarea căreia curge termenul de prescripție, iar nu de partea în favoarea căreia operează prescripția. Rațiunea pentru ca o cerere de chemare în judecată reprezintă un act întreruptiv de prescripție se fundamentează pe ieșirea din pasivitate a creditorului care, prin acțiunea declanșată, manifestă interes în recunoașterea și realizarea dreptului său subiectiv. O atare rațiune nu se identifică însă în acele ipoteze în care cel care acționează este debitorul care contestă, prin cererea adresată instanței, existența dreptului subiectiv al creditorului-pârât rămas în pasivitate.

Cât privește argumentul prin care se susține că instanța de apel nu a avut în vedere faptul că sumele pretinse nu au fost incluse în facturile inițiale, cheltuielile generate de administrare fiind menționate în facturile nr. x și 1114 din 28.01.2016 numai după rămânerea definitivă a deciziei Camerei de Conturi Vrancea din 27.10.2015, Înalta Curte reține că aceste susțineri nu se constituie în motive de nelegalitate care să argumenteze încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, ci tind la o nouă evaluare a fondului pretențiilor și a materialului probator, interesând, deci, temeinicia hotărârii.

Astfel conturat, argumentul expus va fi înlăturat, fiind incompatibil cu rolul ce revine instanței de recurs, de examinare nu a temeiniciei, ci a legalității hotărârii recurate în raport cu regulile de drept aplicabile.

A doua critică vizează greșita aplicare a dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., sub aspectul obligării recurentei la plata sumei de 36.459 RON reprezentând cheltuieli de judecată în fond și în apel și pe care o apreciază ca vădit disroporționată în raport cu valoarea și complexitatea cauzei.

Critica este inadmisibilă, întrucât ea vizează cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de instanțele devolutive. În raport cu art. 488 alin. (1), art. 489 alin. (2) C. proc. civ. și cu decizia nr. 3/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 181/05.03.2020, acest motiv nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și care pot fi susținute cu succes în fața instanței de recurs.

În ceea ce privește cererea intimatei-pârâte S.C. C. S.A. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că, potrivit art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar art. 453 din același cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile și în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata-pârâtă a depus la dosarul cauzei dovezi privind cheltuielile de judecată reprezentând onorariu avocat în cuantum de 24.372,79 RON, respectiv factura emisă de D. și extrasul de cont emis la 04.04.2024 de E. ce atestă încasarea onorariului de avocat.

Apreciind asupra cuantumului acestor cheltuieli în raport cu valoarea și complexitatea cauzei, cu activitatea concretă desfășurată de apărător în etapa procesuală a recursului, respectiv formularea întâmpinării și susținerea apărărilor în fața instanței de recurs, Înalta Curte apreciază că acestea nu sunt disproporționat de mari astfel că urmează să admită cererea cu consecința respingerii solicitării recurentei-reclamante de cenzurare a cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, față de soluția de respingere ca nefondat a recursului, pronunțată în cauză, recurenta fiind în culpă procesuală și, astfel, în situația de a datora cheltuieli de judecată celeilalte părți, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va dispune obligarea recurentei-reclamante A. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 24.372,79 RON către intimata-pârâtă S.C. C. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 333/A/13.12.2023, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă S.C. C. S.A. a sumei de 24.372,79 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 februarie 2025.