ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1018/2022

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Galați, secția I civilă la 12 decembrie 2018, reclamanta A. S.A. București a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., prin corespondentul pârâtei în România, C., obligarea pârâtei la plata sumei de 253.172,37 RON, cu titlu de c/val. prejudiciu material, penalități de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere calculate la valoarea debitului principal de la data de 17.02.2018 și până la data plății integrale, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Prin încheierea din 10 mai 2019, tribunalul a admis cererea pârâtei și a dispus introducerea în cauză, în calitate de intervenient forțat, a numitului D.. Pârâta B., prin corespondent C., a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei.

Sentința pronunțată în primă instanță Prin încheierea din 3 iunie 2019 Tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale active, ca fiind nefondată. Prin sentința civilă nr. 1280 din 19 noiembrie 2019, Tribunalul Galați a admis acțiunea și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 253.172,37 RON, reprezentând despăgubiri, precum și penalitățile de întârziere în cuantum de 0,2 % pe zi, care vor fi calculate începând cu a 10-a zi de la comunicarea hotărârii definitive și până la data plății efective a sumei de 253.172,37 RON. Totodată, pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 10.260 RON, reprezentând cheltuieli de judecată. Împotriva acestei hotărâri au exercitat apel atât reclamanta A. S.A. București, cât și pârâta B., aceasta din urmă atacând și încheierile din datele de 3 iunie 2019, 13 septembrie 2019 și 5 noiembrie 2019, pronunțate în același dosar.

Decizia pronunțată de curtea de apel Prin decizia civilă nr. 63A din 6 iulie 2020, Curtea de Apel Galați, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1280 din 19 noiembrie 2019 a Tribunalului Galați. A schimbat, în parte, sentința apelată numai în ceea ce privește data de la care se acordă penalitățile de întârziere și anume 17 februarie 2018 în loc de a 10-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței. A respins apelul declarat de pârâta B., ca nefondat. A obligat-o pe intimata-pârâtă B.. către apelanta A. S.A. la plata a 3.448 RON, reprezentând cheltuieli judecată în apel.

Recursul formulat în cauză Împotriva încheierii din 15 iunie 2020 și deciziei pronunțate de Curtea de Apel Galați în dosarul nr. x/2018 a declarat recurs pârâta B.. În cuprinsul cererii de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta - pârâtă a invocat următoarele aspecte: Încheierea de ședință din 15 iunie 2020 prin care s-a respins, ca inutilă, proba cu expertiza tehnică și decizia civilă nr. 63/2020 au fost date cu încălcarea art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. În acest sens, menționează că deși prin motivele de apel a fost dezvoltată pe larg cererea de efectuare a unei noi expertize tehnice în apel, arătându-se punctual gravele neregularități, omisiuni și neconcordanțe din primul raport de expertiză și din hotărârea primei instanțe, Curtea de Apel Galați a respins, prin încheierea din 15 iunie 2020, cererea ca inutilă, fără însă să arate și motivele care au format convingerea instanței cu privire la inutilitatea probei. În egală măsură, instanța de apel a lăsat neanalizate și nemotivate parte din motivele de apel cu care pârâta a investit această instanță. În opinia recurentei-pârâte a fost încălcat dreptul un proces echitabil în sensul art. 6 din CEDO și dreptul la apărare, iar remedierea încălcării se poate face numai prin trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, pentru ca aceasta din urma să analizeze toate cererile cu care a fost învestită și să motiveze în mod corespunzător dispozițiile luate cu privire la cererea de probatorii și cu privire la motivele de apel, sens în care apreciază că se impune cu prioritate casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel. Hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 11 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2002 și a art. 2 alin. (1) lit. g) din Norma ASF nr. 20/2017, în ceea ce privește soluționarea greșită a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, în condițiile în care din certificatul de înmatriculare al autovehiculului rezultă că proprietară este Tex S.A., iar nu societatea reclamantă. Se mai arată că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 24 alin. (1), (4), (5) și (12) lit. c) din Norma ASF nr. 20/2017 privind asigurările auto din România, a prevederilor art. 6 din Legea nr. 82/1991, precum și a dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto. Recurenta-pârâtă opinează că hotărârea recurată este supusă casării în totalitate, întrucât despăgubirea a fost stabilită cu încălcarea flagrantă a normelor de drept material care au fost edictate de legiuitor în acest scop, întrucât instanța a stabilit valoarea despăgubirilor pe baza unui deviz întocmit pro causa de proprietara vehiculului, TEX S.A., iar nu pe baza unei facturi de reparație, cum prevede legislația în vigoare. Instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor alin. (1) și (2) ale art. 21 din Legea nr. 132/2017, întrucât intimata nu a înaintat niciodată cererea de despăgubire prevăzută de aceste dispoziții legale, iar atât răspunderea asigurătorului, cât și întinderea prejudiciului au fost contestate, astfel că momentul de la care se datorează penalitățile de întârziere este, în speță, cel de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești din prezentul litigiu. De asemenea, atât încheierea din 15 iunie 2020, care nu a fost motivată, cât și decizia civilă nr. 63/2020, atacate cu prezentul recurs au fost date cu nesocotirea dispozițiilor art. 338 și art. 358 C. proc. civ. În concluzie, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii și deciziei atacate, cu următoarele consecințe: - în principal, constatând greșita respingere, ca inutilă, a cererii de încuviințare a probei cu expertiză tehnică auto, dispunându-se trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului, cu îndrumarea expresă de a administra proba cu obiectivele solicitate prin cererea de apel; - în subsidiar, reținând cauza spre rejudecare, admiterea apelului, iar, pe fond, respingerea acțiunii, fie ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă, fie ca neîntemeiată.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă A. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de pârâta B.. Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor părții adverse și admiterea recursului.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți Raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului a fost comunicat părților, iar prin încheierea din 20 ianuarie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul, stabilind termen, cu citare părți, la 12 mai 2022. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată caracterul fondat al criticilor formulate împotriva acesteia, având în vedere următoarele considerente: Analizând recursul, în limita motivelor de recurs formulate de fiecare recurentă, în ordinea lor firească față de efectele juridice pe care le produc, prin admiterea acestuia, se constată că este fondat, pentru considerentele ce se vor expune în continuare. Cu privire la motivul de recurs ce vizează soluționarea greșită a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, în condițiile în care din certificatul de înmatriculare al autovehiculului rezultă că proprietară este Tex S.A., iar nu societatea reclamantă, Înalta Curte constată că acesta nu este fondat. Astfel, art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing, când definește operațiunile de leasing, dispune că prin acestea o parte, denumită locator/finanțator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosință asupra unui bun, "al cărui proprietar este", celeilalte părți, denumită locatar/utilizator. Conform art. 9 lit. a) și b) din O.G. nr. 51/1997 "Locatorul/finanțatorul se obligă: a) să respecte dreptul locatarului/utilizatorului de a alege furnizorul de bunuri, potrivit intereselor sale; b) să contracteze bunul cu furnizorul desemnat de locatar/utilizator, în condițiile expres formulate de către acesta sau… ". Instanța de apel a reținut că, "din contractul de leasing financiar x/13.10.2017 (art. 6.1, în special, dosar fond) rezultă că reclamanta este proprietara autoturismului avariat în incidentul auto în discuție." A mai reținut instanța de apel că "Proprietatea este confirmată mai ales de contractul din data de 6.11.2017 de vânzare a autoturismului, prin care S.C. E. S.A. Galați vindea autoturismul reclamantei, factura fiscală din data de 27.10.2017, care atestă fiscal înstrăinarea, și din certificatul de înmatriculare a autoturismului nr. x, din ultima pagină a acestuia rezultând că la 30.10.2017 autoturismul a intrat în patrimoniul reclamantei.", înscrisurile la care face referire instanța de apel regăsindu-se la dosar apel. În aceste condiții, instanța de apel a apreciat că s-a dovedit proprietatea privind autoturismul la data producerii accidentului, 17.11.2017, respectiv, acesta fiind proprietatea reclamantei A. S.A. Recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a respins greșit motivul de apel care viza lipsa calității procesuale active a reclamantei, prin ignorarea prevederilor art. 11 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2002 și art. 2 alin. (1) lit. g) din Norma ASF nr. 20/2017, în condițiile în care din mențiunile din certificatul de înmatriculare al autovehiculului rezulta că era înscrisă ca proprietar al acestuia societatea Tex S.A., iar nu reclamanta. Prin urmare, în opinia recurentei, dreptul de proprietate asupra unui autoturism care circulă pe drumurile publice aparține persoanei înscrisă în Registrul național de evidență a permiselor de conducere și a vehiculelor înmatriculate, constituit de Direcția Regim Permise de Conducere si Înmatriculare a Vehiculelor. Or, potrivit art. 11 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2002, în forma în vigoare la data producerii accidentului, 17.11.2017, "În cazul transmiterii dreptului de proprietate asupra unui vehicul, datele noului proprietar se înscriu în evidențele autorităților competente simultan cu menționarea încetării calității de titular al înmatriculării a fostului proprietar. Pentru realizarea acestei operațiuni și emiterea unui nou certificat de înmatriculare, noul proprietar este obligat să solicite autorității competente transcrierea transmiterii dreptului de proprietate, în termen de 30 de zile de la data dobândirii dreptului de proprietate asupra vehiculului.". Tot astfel, potrivit art. 471 alin. (2) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal - în forma în vigoare la data vânzării autoturismului în discuție – "(2) În cazul dobândirii unui mijloc de transport, proprietarul acestuia are obligația să depună o declarație la organul fiscal local în a cărui rază teritorială de competență are domiciliul, sediul sau punctul de lucru, după caz, în termen de 30 de zile de la data dobândirii și datorează impozit pe mijloacele de transport începând cu data de 1 ianuarie a anului următor înmatriculării sau înregistrării mijlocului de transport". Din interpretarea textelor legale sus-menționate reiese că transferul dreptului de proprietate asupra unui vehicul se face în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, nu în momentul înscrierii noului proprietar în evidențele autorităților competente ori în cel al completării declarației fiscale, cum în mod greșit susține recurenta. Chiar și în cazul depășirii termenului de 30 de zile prevăzut de art. 11 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2002 și de art. 471 alin. (2) din Legea nr. 227/2015, noul proprietar poate fi sancționat administrativ, dar nu pierde dreptul de proprietate asupra vehiculului pe care l-a dobândit. În speță însă, evenimentul prin care autovehiculul în discuție a fost avariat, a survenit la data de 17.11.2017 - așadar la aproximativ trei săptămâni de la dobândirea acestuia de către reclamantă prin contractul de vânzare-cumpărare din 30.10.2017. În speță sunt relevante și cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii prin Decizia nr. 4/2018 prin care a fost admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Cluj și, în consecință, s-a stabilit că " în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 8 alin. (1), raportat la art. 7 și art. 1 alin. (1) lit. b) din Ordonanța Guvernului nr. 15/2002 privind aplicarea tarifului de utilizare și a tarifului de trecere pe rețeaua de drumuri naționale din România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 424/2002, cu modificările și completările ulterioare: – în cazul transmiterii dreptului de proprietate asupra vehiculului, fostul proprietar pierde calitatea de utilizator și de subiect activ al contravenției constând în fapta de a circula fără rovinietă valabilă; – dovada transmiterii dreptului de proprietate se face potrivit dreptului comun." Astfel, în paragrafele 53 și 54 din această decizie s-a reținut că: "53. Referitor la regimul probator se observă că Registrul național de evidență nu are conferite caracteristicile unui registru de publicitate și nicio dispoziție legală relevantă în speță nu derogă de la dreptul comun în materie de probațiune. Instanțele care - în încercarea de a înlătura consecința mai sus amintită - au condiționat transmiterea dreptului de proprietate sau opozabilitatea față de terți a transmiterii dreptului de proprietate de înscrierea transmiterii dreptului de proprietate asupra vehiculului în Registrul național de evidență au procedat astfel fără bază legală, derogând de la dreptul comun în materie de probațiune, în lipsa oricărei dispoziții speciale derogatorii. 54. Așadar, în cazul în care dreptul de proprietate asupra vehiculului a fost transmis anterior datei săvârșirii contravenției, printr-un înscris sub semnătură privată, înscrisul face dovada până la proba contrară, potrivit art. 273 din C. proc. civ., și este opozabil altor persoane decât celor care l-au întocmit, din ziua în care data înscrisului a devenit certă prin una dintre modalitățile arătate de dispozițiile art. 278 din C. proc. civ..". Or, în speță, contractul de vânzare-cumpărare din 30.10.2017 a dobândit dată certă, în raport de prevederile art. 278 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., din moment ce a fost înregistrat la o instituție publică la data de 06.11.2017, anterior producerii accidentului, respectiv la Direcția Impozite, Taxe și alte Venituri Locale Galați, astfel cum rezultă din mențiunea de înregistrare la organul fiscal local aplicată pe actul de vânzare-cumpărare . Prin urmare, în cauză, reclamanta a dobândit dreptul de proprietate al autovehiculului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 30.10.2017, anterior producerii accidentului din 17.11.2017, motiv pentru care reclamanta era cea îndreptățită să pretindă despăgubirile rezultate în urma accidentului în discuție, astfel că motivul de recurs ce vizează pretinsa soluționare a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei prin prisma lipsei calității de proprietar a acesteia asupra autovehiculului din litigiu este nefondat. Subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă reproșează instanței de apel o nemotivare a încheierii 15 iunie 2020 și a deciziei nr. 63/2020. Încheierii atacate i se reproșează lipsa argumentelor pentru care a fost respinsă, ca inutilă, cererea de efectuare a unei noi expertize tehnice în apel, în condițiile în care a invocat neregularități, omisiuni și neconcordanțe ale raportului de expertiză efectuat la fond, iar decizia recurată este criticată sub un dublu aspect – faptul că nu a analizat parte din motivele de apel ale pârâtei și faptul că nu s-a raportat la legislația specială incidentă în speță – art. 24 alin. (1), (4), (5), (12) lit. b) și c) din Norma ASF nr. 20/2017 și art. 6 din Legea nr. 82/1991, potrivit cărora în cazul în care se solicită plata despăgubirii înainte de efectuarea reparațiilor, valoarea acesteia se stabilește pe baza evaluării asigurătorului RCA, iar în cazul în care despăgubirea este achitată anticipat efectuării reparațiilor, persoana prejudiciată este îndreptățită să solicite reanalizarea cuantumului despăgubirii și plata eventualelor costuri suplimentare fundamentate, dovedite cu documente justificative. Necorelarea situației de fapt cu aplicarea prevederilor incidente în materie se reflectă și într-o încălcare a prevederilor legale anterior menționate, ipoteză în care se invocă și incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Întrucât cele două critici pun în discuție nelegalitatea hotărârii contestate din perspectiva nesocotirii legislației speciale incidente în speță vor fi examinate împreună, urmând a se aprecia caracterul fondat al acestora. Astfel, prin motivele de apel formulate, recurenta-pârâtă a criticat, printre altele, faptul că "singura probă din care rezultă contravaloarea reparațiilor probabile la autovehiculul x este un deviz estimativ întocmit pro causa de proprietarul bunului avariat, care nu are nicio valoarea probatorie, întrucât autoturismul a fost reparat. În condițiile în care autoturismul a fost reparat, valoarea despăgubirilor se poate determina doar în raport de documentele de reparație." . Dezvoltând în continuare motivele de apel, recurenta-pârâtă arată că "în conformitate cu dispozițiile art. 24 alin. (12) lit. c) din Norma ASF nr. 20/2017 privind asigurările auto din România, valoarea despăgubirii se poate stabili în baza evaluărilor (devizelor estimative) numai în cazul în care se solicită plata despăgubirii înainte de efectuarea reparațiilor și numai dacă evaluarea este făcută de asigurătorul RCA. Or, evaluarea valorificată de expert și de instanța de fond provine de la proprietar, iar nu de la asigurător, iar autoturismul a fost reparat, situație în care devin aplicabile dispozițiile Legii nr. 132 din 31 mai 2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă delictuală și trebuie luate în considerare documentele de reparație.". De asemenea, recurenta-pârâtă a solicitat, prin același motive de apel, efectuarea unei expertize tehnică auto, cu obiectivele menționate prin cererea de apel. Prin încheierea din 15 iunie 2020, instanța de apel a respins, ca inutilă, proba cu expertiză tehnică, "având în vedere obiectivele expertizei propusă în apel și expertiza realizată în primă instanță". În privința criticii din recurs aferente respingerii, în mod nemotivat, de către instanța de apel, a probei cu expertiză solicitată de către pârâtă, Înalta Curte reține că, potrivit art. 255 alin. (1) C. proc. civ., probele se încuviințează în măsura în care sunt utile ("duc la soluționarea procesului") iar potrivit art. 330 C. proc. civ., expertiza se încuviințează atunci când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt instanța consideră necesar să cunoască părerea unor specialiști, încheierea de numire a expertului trebuind să stabilească obiectivele asupra cărora acesta urmează să se pronunțe (art. 331 alin. (2) C. proc. civ.). Înalta Curte observă faptul că în faza procesuală a apelului, pârâta – apelantă în speță - a solicitat proba cu expertiză judiciară prin cererea de apel (în finalul acesteia, la rubrica destinată probelor, această parte procesuală, indicând și obiectivele acesteia), cu dezvoltarea tezei probatorii și caracterul relevant al probei pentru soluționarea cauzei. Înalta Curte constată faptul că la termenul de judecată din 15 iunie 2020, instanța de apel a procedat la respingerea acestei probe, neprezentând însă, argumentele sale de fapt și de drept care i-au fundamentat respectiva decizie, reținând doar ""având în vedere obiectivele expertizei propusă în apel și expertiza realizată în primă instanță". Omisiunea instanței de apel de a arăta, în acord cu exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care sunt considerentele pentru care a apreciat că se impune respingerea probei cu expertiză tehnică auto, ca inutilă, pentru ca mai apoi să respingă ca apelul pârâtei, fără a răspunde criticilor formulate de pârâtă prin motivele de apel, echivalează cu o necercetare a fondului ce face imposibilă pentru instanța de recurs exercitarea controlului judiciar. Așadar, această critică invocată de recurentă este fondată. Prin decizia recurată, instanța de apel, cu privire la fondul cauzei, reține că "materialul probator administrat în primă instanță, respectiv actele depuse la dosar privind accidentul (declarațiile de constatare amiabilă a accidentului date de cei doi șoferi implicați – dosar fond, nota de constatare din data de 27.11.2017 întocmită de C. S.A. – dosar fond, devizul estimativ privind costul reparațiilor, planșele foto depuse la dosar, dar și din raportul de expertiză tehnică auto întocmit de expertul desemnat de instanță, demonstrează dinamica producerii accidentului și avariile suportate de autoturismul proprietatea apelantei-reclamante, precum și întinderea prejudiciului material încercat. Este adevărat că suma de 253.172,37 ei + TVA, cu titlu de prejudiciu material, a fost precizată inițial prin devizul estimativ întocmit de service-ul dedicat Mercedes aparținând S.C. E. S.A. Galați, dar această valoare a fost indicată și prin expertiza întocmită în primă instanță de expertul F., astfel că nu există incertitudini cu privire la despăgubirile ce pot fi acordate pentru prejudiciul material.". Astfel, în acord cu criticile recurentei-pârâte, Înalta Curte observă că în cadrul deciziei recurate, instanța de apel nu a analizat deloc motivele de apel constând în faptul că în configurarea situației de fapt, trebuie să se țină cont de faptul că autoturismul ar fi fost reparat anterior solicitării de despăgubire, fapt ce ar fi avut influență asupra actelor doveditoare ale întinderii prejudiciului pe care – la fel ca și în cazul altor probe sau apărări ale reclamantului - instanța de fond nu le-ar fi verificat în mod temeinic, ci doar potrivit unei aparențe de motivare a sentinței pronunțate (a se vedea în acest sens, criticile apelantei-pârâte din cererea de apel). Convergent aserțiunilor recurentei-pârâte, Înalta Curte observă faptul că instanța de apel pur și simplu a ignorat acest motiv de apel. Astfel, Înalta Curte notează că instanța de apel nu a afectat niciun singur considerent, acestui motiv de apel invocat și dezvoltat prin cererea de apel, astfel cum s-a ilustrat anterior. În cuprinsul considerentelor deciziei civile apelate, nu se regăsește niciun argument de ordin juridic, al instanței de apel, care să fundamenteze soluția pronunțată în cauză, privitor la înlăturarea - evident ulterior evaluării sale - măcar prin anumite considerente comune, a criticilor formulate de partea apelantă-pârâtă, care configurează acest motiv de apel și care erau menite să determine configurarea situației de fapt a cauzei deduse judecății și să determine aplicarea în cauză a uneia sau alteia din ipotezele prevăzute de art. 21-24 din Norma ASF nr. 20/2017. Indiferent dacă aprecia că acest motiv de apel invocat de apelanta-pârâtă nu era întemeiat, instanța de apel avea obligația procesuală de a îl analiza, fie și sintetic, concis și de a îl înlătura, în prealabil, expunerii concluziei sale finale negative. Cum în cauza dedusă judecății, aceste aspecte esențiale nu au fost analizate de către instanța de apel, concluzia ce se desprinde este aceea că împrejurările de fapt ale cauzei nu au fost lămurite pe deplin și că, în prezența omisiunii instanței de apel de a proceda la deplina stabilire a situației de fapt a cauzei, în speță, nu este posibilă exercitarea controlului de legalitate în recurs, ceea ce atrage incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în lipsa stabilirii complete a situației de fapt neputând fi analizate celelalte critici din recurs invocate de recurentă. Drept urmare, în temeiul dispozițiilor art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, urmând ca, în rejudecarea cauzei, instanța de trimitere să aibă în vedere îndrumările instanței de recurs, expuse în considerentele prezentei decizii, care reclamă necesitatea verificării unor elemente de fapt, obligatorii, pe baza probelor existente la dosar sau a probelor noi, care vor fi administrate în rejudecare, inclusiv o expertiză tehnică auto, în scopul lămuririi chestiunilor de drept invocate în cauză, sub aspectul întrunirii condițiilor prevăzute de art. 21-24 din Norma ASF nr. 20/2017, spre a da o dezlegare acesteia la cazul concret și a o fundamenta în mod corespunzător. Drept consecință, Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel, care va rejudeca apelul ținând seama de toate celelalte critici formulate prin motivele de recurs și a căror analiză este de prisos în contextul considerentelor reținute de instanța de recurs. Cu ocazia rejudecării, instanța urmează să analizeze cererea de apel prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată, să răspundă criticilor formulate cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă în susținerea pretențiilor și apărărilor lor, conform art. 501 alin. (3) și (4) C. proc. civ. și să administreze toate probele pe care le consideră necesare și utile justei soluționări a cauzei, potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ. Reținând că soluția care s-a impus a fost aceea de casare cu trimitere spre rejudecarea apelului declarat în cauză, Înalta Curte apreciază că, la acest moment procesual, nu poate dispune asupra cheltuielilor de judecată pretinse de pârâtă în recurs, reprezentând taxa judiciară de timbru, întrucât nu s-a stabilit în mod definitiv culpa procesuală în litigiul dedus judecății, deci nu s-a tranșat asupra aspectului privind "partea care a pierdut procesul", în sensul art. 453 alin. (1) C. proc. civ.