ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 151/2022

Ședința publică din data de 26 ianuarie 2022

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 19.08.2019, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 250.000 RON, reprezentând daune morale și a penalităților de întârziere, aferente debitului pretins, de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data introducerii acțiunii și până la data achitării despăgubirii, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 10.12.2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a dispus, din oficiu, introducerea în cauză a intervenientului forțat C., iar prin sentința civilă nr. 306/17.03.2020, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 105.000 RON, cu titlu de daune morale, a penalităților de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, aferente sumei acordate, începând cu 19.08.2019 și până la data plății debitului, precum și a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. A mai obligat pârâta și la plata către stat a sumei de 3.205 RON, cu titlu de taxă judiciară de timbru.

Împotriva acestei sentințe civile, reclamanta și pârâta au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 219/10.02.2021, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul declarat de S.C. B. S.A. și a schimbat în parte sentința primei instanței, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 90.000 RON, cu titlu de daune morale, a menținut celelalte dispoziții ale hotărârii apelate și a respins ca nefondat apelul declarat de A..

Împotriva acestei decizii civile, S.C. B. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea ei în parte și rejudecând apelul, respingerea capătului de cerere privind obligarea sa la plata penalităților de întârziere.

În motivare, autoarea căii de atac a arătat că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 21 alin. (4) și (5) teza I din Legea nr. 132/2017, întrucât, în opinia sa, modalitatea în care textul de lege a fost interpretat conduce la concluzia ca acesta nu se aplică în nicio situație în care despăgubirea s-ar stabili pe cale judecătorească, aspect ce lipsește de efect norma legală enunțată.

Evocând prevederile legale pretins încălcate, a afirmat că interpretarea gramaticală a alin. (4) din textul de lege arătat mai sus relevă că pentru situația avizării daunei anterior promovării cererii de chemare în judecată există două momente alternative de la care începe să curgă termenul de 10 zile instituit de această dispoziție legală și anume, pe de o parte, de la data depunerii ultimului document necesar cuantificării daunei, atunci când aceasta se stabilește pe cale amiabilă, iar, pe de altă parte, de la momentul la care s-a pronunțat hotărârea judecătorească definitivă prin care s-a stabilit valoarea despăgubirii.

În acest context, a susținut că, în speță, este incidentă cea de-a doua ipoteză, întrucât părțile nu au putut stabili de comun acord valoarea despăgubirii, iar cuantificarea ei s-a efectuat de instanța de judecată prin hotărâre și a subliniat că în același sens este și practica constantă a instanțelor judecătorești.

A mai afirmat că penalitățile de întârziere reprezintă o sancțiune pentru neexecutarea de către asigurător a obligațiilor legale; or, în cauză nu a existat nicio prevedere legală încălcată de societatea recurentă, aceasta acționând cu bună-credință și în acord cu prevederile legale aplicabile, astfel că ofertele pe care le-a emis nu pot fi apreciate ca diminuând nejustificat despăgubirea.

Sub acest aspect, a susținut că, în cauză, nu se poate reține culpa sa, atât timp cât a dat curs cererii de despăgubire, a emis și a înaintat intimatei-reclamante două oferte de despăgubire în sumă de 45.000 RON și respectiv de 50.000 RON, oferte care, însă, au fost refuzate.

În continuare, recurenta-pârâtă a subliniat că din considerentele instanței de apel rezultă că asigurătorul este obligat să achite orice sumă pretinsă de partea vătămată în cuantumul liber apreciat, pentru a nu se putea reține că au fost emise oferte care diminuează nejustificat despăgubirile solicitate.

A mai arătat că sumele ofertate cu titlu de daune morale au fost stabilite prin raportare la practica sa și a instanțelor judecătorești din dosare similare.

În opinia autoarei căii de atac, față de împrejurarea că cererea intimatei-reclamante nu a putut fi soluționată pe cale amiabilă, erau incidente dispozițiile art. 21 alin. (4) din Legea nr. 132/2017.

În concluzie, a arătat că în absența unei conduite culpabile din partea sa, nu putea fi obligată la plata penalităților de întârziere începând cu data de 19.08.2019, întrucât sancțiunea penalităților de întârziere nu putea urma decât unei hotărâri judecătorești definitive, fiind un accesoriu al debitului principal stabilit cu titlu de despăgubire prin hotărâre judecătorească, care se acordă începând cu a 11-a zi de la data rămânerii definitive a acesteia.

În drept, a fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 02.07.2021 intimata-reclamantă a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat.

Recurenta-pârâtă a răspuns la întâmpinare.

La termenul din 10.11.2021, instanța supremă, față de lipsa părților și a unei cereri de soluționare a cauzei și în lipsă, a dispus suspendarea judecării recursului, în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., judecata fiind reluată la termenul de astăzi, ca urmare a cererii recurentei-pârâte din 11.11.2021.

Tot astăzi, în ședință publică, Înalta Curte a invocat din oficiu excepția inadmisibilității recursului, asupra căreia, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ., reține următoarele:

Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalității căilor de atac și el presupune că părțile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor și intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege și astfel nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.

Principiul enunțat este consacrat la nivel constituțional în art. 129 din Constituția României, iar în C. proc. civ. în art. 457.

Recursul are ca obiect decizia civilă nr. 219/10.02.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în apel, într-o cauză în materia asigurărilor.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în (…) în materia (...), a asigurărilor (...)".

Interpretarea acestor dispoziții legale relevă că legiuitorul a suprimat calea de atac a recursului pentru hotărârile date în apel în litigiile de asigurări.

Așa fiind, Înalta Curte constată că decizia civilă nr. 219/10.02.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, împotriva căreia s-a declarat prezentul recurs, este o hotărâre definitivă, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., nesusceptibilă de exercițiul căii de atac a recursului, chiar dacă, în speță, curtea de apel, în mod greșit, a indicat în dispozitiv posibilitatea atacării cu recurs a hotărârii pe care a pronunțat-o.

Cum recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală ar fi de natură să încalce principiul legalității căilor de atac reglementat de art. 457 C. proc. civ., Înalta Curte, dând eficiență textelor de lege sus-menționate, urmează ca, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 219/10.02.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 ianuarie 2022.