ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 979/2022

Ședința publică din data de 4 mai 2022

Analizând actele de la dosar, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a VI-a Civilă sub nr. x/2018, la 12.02.2018, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.A. și pe intervenientul forțat D., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâtă la plata către reclamantul A. a sumei de 20.000 de RON, cu titlu de daune materiale și a sumei de 250.000 de RON, cu titlu de daune morale și către reclamantul B. a sumei de 5.000 de RON, reprezentând daune materiale și a sumei de 30.000 de RON, reprezentând daune morale. De asemenea, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei și la plata către reclamanți a penalităților de întâziere de 0,2%, aferente despăgubirilor petinse, calculate începând cu data formulării cererii de chemare în judecată și până la data achitării debitului, conform dispozițiilor art. 38 coroborat cu art. 37 din Norma nr. 23/2014, emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară.

Prin sentința civilă nr. 2573/17.09.2021, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată de pârâtă prin întâmpinare și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov, dosarul fiind înregistrat pe rolul acestei instanțe la 24.10.2018 sub același număr unic.

Prin sentința civilă nr. 4679/19.12.2019, Tribunalul Ilfov – secția Civilă a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta la plata către reclamantul A. a sumei de 4.152,02 RON, cu titlu de daune materiale, a sumei de 50.000 RON, cu titlu de daune morale și a sumei de 2.122 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată și către reclamantul B. a sumei de 20.000 RON, reprezentând daune morale și a sumei de 2.283 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, atât reclamanții, cât și pârâta au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 285/18.02.2021, Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă a admis apelurile, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat S.C. C. S.A. la plata către A. a sumei de 259 RON, cu titlu de daune materiale și la plata către reclamanți a penalităților de 0,2%, calculate pentru fiecare zi de întârziere, pentru despăgubirile acordate, începând cu data introducerii acțiunii, 09.02.2018 și până la data plății debitului și a menținut restul dispozițiilor hotărârii primei instanțe. A obligat apelanta-pârâtă la plata către B. a sumei de 2.020 RON și către A. a sumei de 1.020 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel. A obligat apelantul-reclamant A. la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 138,75 RON, cu același titlu. A compensat în parte cheltuielile de judecată acordate apelantului-reclamant A. și apelantei-pârâte până la concurența sumei de 138,75 RON și a obligat apelanta-pârâtă la plata către apelantul-reclamant A. a diferenței de 881,25 RON.

Împotriva deciziei civile nr. 285/18.02.2021, S.C. C. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea în parte a hotărârii recurate în ceea ce privește soluția instanței de prim control judiciar de acordare a penalităților de întârziere începând cu data introducerii acțiunii și reținerea cauzei spre rejudecare.

În motivare, autoarea căii de atac a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând interpretarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 37 alin. (4) raportat la art. 38 din Norma nr. 23/2014, emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară și ale Legii nr. 136/1995.

Sub acest aspect, a menționat că penalitățile de întârziere solicitate de intimații-reclamanți în mod eronat au fost acordate începând cu data introducerii acțiunii, atât din perspectiva faptului că daunele morale nu aveau caracter cert la data inițierii procesului, cât și a faptului că între părțile litigante nu s-a încheiat o tranzacție care să stabilească cuantumul despăgubirilor pentru a se considera că recurenta-pârâtă nu și-a îndeplinit obligația de plată și, pe cale de consecință, să fie obligată la plata penalităților.

A arătat că penalitățile de întârziere sunt succesive acordării daunelor morale de către instanța de judecată, iar o astfel de sancțiune nu putea fi stabilită anterior acordării lor.

Recurenta-pârâtă a subliniat că daunele morale dobândesc caracter cert, lichid și exigibil în termen de 10 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, așa încât numai după această dată penalitățile de întârziere ar fi putut fi pretinse.

Evocând prevederile art. 37 alin. (4) din Norma nr. 23/2014, emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, autoarea căii de atac a menționat că instanța de apel în mod greșit a apreciat că, în speță, era aplicabilă prima teză a acestui texte de lege, având în vedere că daunele morale nu au fost stabilite prin tranzacție.

De asemenea, a arătat că în cauză este incidentă teza a doua a normei legale enunțate, subliniind că, întrucât daunele morale sunt acordate de instanța de judecată în baza unor criterii subiective, și creanța aferentă acestora devine certă și exigibilă abia la data pronunțării hotărârii.

În continuare, a arătat că prin decizia nr. 2977/09.10.2014, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a Ii-a Civilă a stabilit că legea nu prevede obligația asigurătorului de a plăti daunele morale solicitate de către persoanele vătămate în urma producerii unor accidente de circulație, la nivelul pretențiilor acestora și la momentul solicitării lor.

În consecință, a apreciat că atât timp cât între părțile în litigiu nu a fost încheiată o tranzacție prin care să se fi stabilit o sumă certă cu titlu de despăgubiri, nu se putea considera că obligația de plată a daunelor morale nu a fost îndeplinită.

Conchizând, a solicitat ca, în rejudecare, să fie exonerată de la plata penalităților de întârziere, iar, în subsidiar, acordarea penalităților să se încuviințeze începând cu cea de-a unsprezecea zi după data comunicării hotărârii definitive.

De asemenea, a solicitat și întoarcerea executării silite pentru sumele nelegal stabilite în apel.

La 01.07.2021 intimații-reclamanți au depus întâmpinare, prin care au invocat excepția nulității recursului, pentru neîncadrarea susținerilor părții recurente în motivele de casare indicate, criticile fiind, în realitate, o reluare a motivelor de apel; pe fond, au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate că au dreptul să depună puncte de vedere la raport; nicio parte nu și-a prezentat punctul de vedere.

Prin încheierea din 02.03.2022, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a respins excepția nulității, a admis în principiu recursul și a acordat termen în ședință publică, în vederea soluționării acestuia.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:

În mod prioritar, se cuvine menționat că potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Tot în prealabil, ia act că solicitarea recurentei, de casare în parte a deciziei date în apel și reținerea cauzei spre rejudecare, nu este conformă cu prevederile art. 497 C. proc. civ., în forma aplicabilă la data introducerii acțiunii, text care nu permite casarea cu reținere, ci doar soluția casării cu trimitere, în măsura în care s-ar reține caracterul fondat al recursului.

Prin memoriul de recurs, recurenta, în mod expres, a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., text legal potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentare, a arătat, în esență, că neîndeplinirea obligației de plată a despăgubirilor nu putea fi reținută, de vreme ce părțile nu au încheiat o tranzacție, că în condițiile nesoluționării cererii de despăgubire pe calea amiabilă, daunele morale se stabilesc numai pe cale judiciară, motiv pentru care penalitățile de întârziere se datorează după expirarea termenului de 10 zile de la comunicarea hotărârii și că la data sesizării instanței de judecată prejudiciul nu era cert.

Succesiunea hotărârilor pronunțate în etapele anterioare a fost prezentată mai sus, iar examinarea memoriului de recurs relevă că recurenta nu mai contestă în prezent decât măsura de obligare la plata penalităților, stabilirea momentului de la care încep să curgă penalitățile fiind chestiunea de drept de a cărei dezlegare depinde soluționarea prezentei căi de atac.

Demersul judiciar al reclamanților a fost inițiat în vederea obligării pârâtei, în calitate de societate de asigurare, la plata despăgubirilor materiale și morale și a penalităților de 0,2% pe zi de întârziere calculate, potrivit titularilor acțiunii, începând cu data introducerii acțiunii.

Prima instanță a respins pretențiile ce fac obiectul disputei în recurs, stabilind că până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive care să stabilească un anumit cuantum al daunelor morale, acestea nu au caracter cert, lichid și exigibil pentru a fi purtătoare de penalități.

Hotărârea primei instanțe sub acest aspect a fost reformată în apel, în sensul obligării recurentei la plata penalităților de întârziere, reținându-se că pârâta datorează penalități de întârziere începând cu data inițierii procesului pe rolul instanței judecătorești.

Dispozițiile art. 36-38 din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, au în vedere soluționarea pretențiilor fie pe cale amiabilă, fie pe cale judiciară.

O asemenea concluzie este relevată și de prevederile art. 37 alin. (4) din Normă, potrivit cărora despăgubirea se achită de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Pornind de la aceste considerente, Înalta Curte reține că Norma în discuție prevede dreptul (iar nu obligația) persoanei prejudiciate prin accidente de vehicule de a adresa asigurătorului o cerere de despăgubire atunci când evenimentul asigurat s-a produs; în egală măsură, dacă nu o face, îi rămâne deschis accesul la justiție.

Înalta Curte ia act că potrivit art. 36 din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, emisă de A.S.F., persoana prejudiciată are dreptul să înainteze cererea de despăgubire către asigurătorul RCA, în cazul producerii unui risc acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, sau către Asociația "Fondul de protecție a victimelor străzii", în cazul producerii unui risc acoperit din acest fond, ori către BAAR, în calitatea sa de birou gestionar.

Acest demers, adresat asigurătorului RCA, are valența avizării producerii evenimentului asigurat, la care face trimitere textul imediat următor, art. 37 alin. (1), al cărui mecanism îi impune apoi asigurătorului ca în cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat fie să răspundă cererii, formulând o ofertă de despăgubire justificată, dacă asiguratul răspunde pentru producerea riscurilor acoperite prin asigurare, fie să notifice părții prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în tot sau în parte, pretențiile de despăgubire.

Intimații-reclamanți i-au adresat recurentei-pârâte la 28.04.2017 o cerere de despăgubire, la care au primit o ofertă după mai mult de 1 an de la depunere, la 16.07.2018, în timpul procesului, cu care reclamanții nu au fost de acord.

În aceste condiții, nu se poate considera că asigurătorul și-a îndeplinit obligațiile instituite de art. 37 alin. (1) din Norme, întrucât a răspuns cererii, formulând o ofertă de despăgubire motivată, cu depășirea termenului legal.

În art. 38 din Normă, a fost instituită sancțiunea aplicării unor penalități de 0,2% pe zi de întârziere, pentru cazul în care asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 37 sau și le îndeplinește defectuos, o astfel de reglementare având scopul de a disciplina societățile de asigurare în raporturile lor cu persoanele vătămate.

Așadar, în ipoteza în care asigurătorul nu soluționează cererea de despăgubire în termenul legal de 3 luni, penalitățile nu curg începând cu cea de-a unsprezecea zi de la data comunicării hotărârii judecătorești definitive, ci de la expirarea termenului de 3 luni, stabilit în condițiile art. 37 (1) din Norma ASF evocată.

Intimații-reclamanți au solicitat aplicarea penalizării începând cu data introducerii acțiunii, 12.02.2018.

Având în vedere că această dată este ulterioară celei de la care s-ar fi putut solicita, conform prevederilor legale, aplicarea penalizării, raportat la principiul disponibilității, care guvernează procesul civil, recurenta, în mod corect, a fost obligată la plata penalităților de întârziere calculate începând cu data introducerii acțiunii, așa cum au solicitat în mod expres reclamanții.

Refuzul de plată a daunelor întemeiat pe faptul că ele se stabilesc numai pe de către instanța de judecată nu i-a suspendat recurentei-pârâte obligația de plată a prejudiciului până la finalizarea procedurii judiciare, ci certifică executarea cu întârziere a plății pentru suma care, nefiind stabilită amiabil, este statuată judiciar, împrejurare care atrage incidența prevederilor art. 38 din norma în cauză.

Susținerile recurentei-pârâte în sensul că acordarea daunelor morale se realizează exclusiv în cadrul procedurii judiciare, nu pot fi primite, având în vedere că în materia asigurărilor nu există nicio dispoziție legală susceptibilă de o astfel de interpretare, iar în conformitate cu art. 50 din actul normativ evocat, daunele morale fac parte din prejudiciul înregistrat de persoana vătămată prin săvârșirea faptei ilicite.

Mai mult, prin derogare de la regula instituită de art. 45 din Normă, despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească numai în ipotezele menționate la art. 46 din aceeași normă.

Situația prevăzută la pct. 3 al acestui articol – când nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, la cauzele și împrejurările producerii accidentului, precum și la cuantumul prejudiciilor produse – nu este incidentă în speță, întrucât, așa cum s-a arătat și în precedent, la 28.04.2017 intimații-reclamanți au avizat asigurătorul cu privire la producerea evenimentului asigurat, cuantificând și prejudiciul produs.

Prin urmare, recurenta-pârâtă dispunea de toate elementele pentru a stabili și achita prejudiciul, condiția caracterului cert al prejudiciului fiind îndeplinită încă de la data avizării producerii evenimentului.

În considerarea tuturor argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte reține că decizia instanței de prim control judiciar a fost dată cu respectarea art. 37 și art. 38 din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, emisă de A.S.F., motiv pentru care motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. va fi respins.

Așa fiind, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.A.

Pe cale de consecință, constatând că deciziei recurate nu i se poate imprima niciun viciu de nelegalitate care să justifice măsura desființării hotărârii date de instanța de apel în ceea ce privește penalitățile de întârziere, Înalta Curte reține că soluția de confirmare a legalității deciziei atacate înlătură de la aplicare dispozițiile art. 723 C. proc. civ., care condiționează aplicarea unei astfel de măsuri numai în ipoteza desființării hotărârii recurate.

De asemenea, Înalta Curte va respinge și cererea intimaților-reclamanți de acordare a cheltuielilor de judecată, având în vedere că la dosar nu a fost depusă nicio dovadă a efectuării lor, potrivit art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 285/18.02.2021, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă.

Respinge cererea intimaților-reclamanți A. și B. de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 mai 2022.