ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1696/2022

Ședința publică din data de 21 septembrie 2022

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 31 mai 2016 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2016, reclamantele A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. și intervenientul forțat D., au solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta la achitarea următoarelor sume cu titlu de despăgubiri:

- pentru reclamanta A. suma de 75.927 euro (echivalent în RON la data plății) cu titlu de daunele materiale și 150.000 euro (echivalent în RON la data plății) cu titlu de daunele morale; obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere, în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, calculate de la momentul avizării de daună, respectiv 12.06.2015, până la data plății efective din despăgubirile datorate, conform prevederilor art. 37 din cadrul Normelor R.C.A de aplicare a Ordinului nr. 14/2011 emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor;

- pentru reclamanta B.: suma de 44.337 euro (echivalent în RON la data plații) cu titlu de despăgubiri pentru daunele materiale și de 75.000 euro (echivalent în RON la data plății) cu titlu de daunele morale; obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere, în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, calculate de la momentul avizării de daună, respectiv 12.06.2015, până la data plății efective din despăgubirile datorate pentru ambele reclamante, conform prevederilor art. 37 din cadrul Normelor R.C.A de aplicare a Ordinului nr. 14/2011 emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată pentru ambele părți.

Prin sentința civilă nr. 692 din 28 februarie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamantele A. și B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A.. Pârâta a fost obligată să plătească către reclamanta A. suma de 150.000 euro cu titlu de daune morale și suma de 50.000 RON cu titlu de daune materiale; către reclamanta B. suma de 30.000 euro cu titlu de daune morale și suma de 30.700 RON cu titlu de daune materiale, fiind respinse celelalte pretenții, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantele A. și B. și pârâta S.C. C. S.A.

Prin decizia nr. 1530 din 28 iunie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de către apelanta pârâtă S.C. C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 692/28.02.2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă; a admis apelul declarat de către apelantele reclamante A. și B. împotriva aceleiași sentințe și a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că pârâta S.C. C. S.A. a fost obligată la plata către reclamantele A. și B. a unei penalități de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, calculată de la data avizării de daună, respectiv 12.06.2015, până la data plății efective a sumelor acordate, cu titlu de daune materiale și morale, prin sentința civilă apelată nr. 692/28.02.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a Vi-a Civilă. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței civile apelate și s-a luat act că apelantele reclamante au solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată, în apel.

Prin decizia nr. 1253 din 13 iunie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curtea de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul formulat de pârâta S.C. C. S.A. împotriva deciziei nr. 1530 din 28 iunie 2018 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă. A casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând, în esență, că instanța de apel s-a rezumat să enunțe și să reitereze practic, în considerentele hotărârii recurate, doar ceea ce a reținut prima instanță cu privire la circumstanțele și situația de fapt reținută de prima instanță, fără a realiza o examinare efectivă și a răspunde, prin considerente proprii, motivelor de apel invocate de către pârâta S.C. C. S.A., motivarea hotărârii judecătorești, ce formează obiect de critică în recurs, nu este de natură să furnizeze acesteia dovada că cererile și mijloacele de apărare formulate prin apel au fost serios examinate, iar instanța de recurs este în imposibilitate de a exercita controlul judiciar specific acestei căi extraordinare de atac.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă la 18.09.2019, sub nr. x/2016*.

Prin decizia nr. 714/2020 din 29 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost admis apelul formulat de apelantele-reclamante A. ȘI B. împotriva sentinței civile nr. 692 din 28 februarie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016.

A fost admis apelul formulat de apelanta - pârâtă C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 692 din 28 februarie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimatul intervenient forțat D. și apelantele-reclamante A. și B..

A schimbat în tot sentința atacată în sensul că:

A admis în parte cererea de chemare în judecată.

A obligat pârâta să plătească reclamantei A. suma de 50.000 Euro reprezentând daune morale și suma de 30.000 RON reprezentând daune materiale.

A obligat pârâta să plătească reclamantei B. suma de 25.000 Euro reprezentând daune morale și 15.000 RON reprezentând daune materiale.

A obligat pârâta la plata către reclamante a penalităților de întârziere de 2% pe zi de întârziere aplicată sumelor acordate începând cu a 11 zi de la data rămânerii definitive a prezentei decizii și până la plata efectivă a sumelor reprezentând debitul principal.

Împotriva deciziei nr. 714/2020 din 29 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, atât reclamantele A. și B., cât și pârâta C. S.A. au formulat cereri de recurs.

Recurentele-reclamante A. și B. se raportează prin motivele de nelegalitate invocate la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. care prevăd că hotărârea poate fi casată când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii (pct. 6), respectiv când a fost dată cu încălcarea s iu aplicarea greșită a normelor de drept material (pct. 8).

În argumentarea cererii de recurs, se susține, în esență, că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală privind capătul de cerere ce vizează penalitățile, interpretând total eronat normele de drept material mai sus invocate.

În opinia recurentelor, instanța de apel a ignorat prevederile art. 2.208 C. civ.

Motivarea instanței de apel, apreciază recurentele, potrivit căreia "nu se poate considera că asigurătorul R.C.A. nu și-a îndeplinit obligația de a plăti despăgubirile cuvenite persoanelor vătămate" este nu doar nelegală, ci și de neînțeles atât timp cât, în prezenta cauză, nu a existat nicio plată din partea pârâtei premergător sesizării instanței, în ciuda acordului victimelor asupra sumelor oferite de pârâtă, acord comunicat explicit societății de asigurări la data de 21.08.2015.

În dosarul cauzei, nu există nicio plată din partea pârâtei a despăgubirilor oferite sau vreo dovadă de consemnare a acestora, iar în condițiile acestea motivarea instanței este nelegală deoarece "plata" fiind un act juridic, trebuie dovedit (conform dovezii actelor juridice cu o valoare de peste 250 RON) el neputând fi "considerat" sau prezumat.

Atât timp cât între societatea de asigurări și victime a existat un acord de voință irevocabil (în sensul acceptării ofertelor de despăgubire oferite premergător sesizării instanței de judecată), despăgubiri ce nu au fost achitate din culpa pârâtei, din motive culpabile acesteia, consideră că instanța de apel a încălcat atât dispozițiile alin. (6) al art. 36 din cadrul Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, cât și art. 2.208 C. civ.

În speță, subliniază recurentele, asistăm la un caracter cert, lichid și exigibil al despăgubirilor, anterior sesizării instanței de judecată, despăgubirile fiind stabilite independent de sesizarea instanței de judecată.

Sumele oferite de societatea de asigurări premergător sesizării instanței de judecată în cuantum de 100.000 RON pentru A. și suma de 20.000 RON pentru B., reprezintă o diminuare nejustificată față de despăgubirea cuvenită victimei A. în cuantum de 150.000 euro acordată de instanța de fond, respectiv de 50.000 euro acordată de instanța de apel, respectiv față de despăgubirea cuvenită victimei B. în cuantum de 30 000 euro acordată de instanța de fond, respectiv de 25.000 euro acordată de instanța de apel.

În cauză, pârâta pe lângă faptul că a diminuat nejustificat despăgubirea, nu și-a îndeplinit niciodată obligația principală de plată a despăgubirilor oferite și acceptate de părți și solicitate în mod repetat la plată.

În acest context, motivarea instanței de apel reprezintă o interpretare greșită, contrară legii, atât timp cât în prezenta cauză asistăm la existența a două ipoteze ce atrag fiecare, în mod independent, aplicarea penalităților de întârziere. Textele legale invocate atrag aplicarea penalităților prin simpla îndeplinire a unei singure ipoteze, independent de existența celeilalte, fără a fi necesară cumularea acestora.

Instanța de apel, în mod nelegal a limitat aplicarea art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, considerând că penalitățile se acordă doar în situațiile când asigurătorul nu-și respectă obligațiile ce rezultă din tranzacția încheiată cu victimele sau obligațiile ce rezultă dintr-o hotărâre definitivă.

Totodată, decizia instanței de apel este nelegală din perspectiva pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., deoarece instanța de apel nu a motivat în nici un fel solicitarea apelantelor-reclamante cuprinsă în cererea de apel, de constatare a culpei pârâtei și de aplicare în prezenta cauză a penalităților de întârziere pentru încălcarea de către pârâtă a prevederilor art. 2.208 C. civ.

Apreciază că societatea de asigurări era ținută ca în termenul de maxim 3 luni să achite despăgubirile cuvenite victimelor sau să respingă cererea de despăgubire a acestora cu precizarea motivelor pentru care nu a aprobat pretențiile de despăgubire.

Susținerea instanței de apel potrivit căreia cuantificarea prejudiciului nu putea fi făcută decât ca urmare a pronunțării unei soluții de instanța de judecată civilă deoarece în prezenta cauză nu se încheiase o tranzacție "prejudiciul devine cert prin cuantificarea acestuia de către instanță", este evident o motivare nelegală, fiind în contradicție cu legea și cu recunoașterea despăgubirilor realizată de apelanta-pârâtă prin ofertele transmise victimelor, premergător promovării acțiunii la instanța de judecată.

În cazul de față, asigurătorul a încălcat dispozițiile articolelor mai sus citate și invocate în cererea de chemare în judecată, deoarece, deși a efectuat o așa-zisă evaluare a prejudiciului suferit de către victime, prin faptul că în data de 20.07.2015 a formulat pentru fiecare parte prejudiciată în parte, o ofertă de despăgubire, având deci la dispoziție toate elementele necesare stabilirii dreptului la despăgubire și cuantificării daunei, a refuzat, în mod constant, aplicarea dispozițiilor imperative stabilite în cadrul art. 2.208 C. civ. și a dispozițiilor speciale cuprinse în art. 36 alin. (6) din cadrul Ordinului C.S.A. nr. 14/2011.

Contrar considerentelor instanței de apel, victimele dețineau o creanță împotriva apelantei pârâtei, aceasta fiind certă, lichidă și exigibilă premergător sesizării instanței, deoarece creanța de despăgubire este recunoscută, chiar prin ofertele formulate de către asigurător.

De asemenea, mai susțin recurentele, instanța de apel, prin soluția pronunțată (aceea de a obliga asigurătorul la plata penalităților de întârziere începând cu a 11-a zi de la data comunicării hotărârii definitive) în mod nelegal, a exonerat de culpa contractuală pe pârâtă, printr-o ignorare evidentă a textelor legale.

Mai mult decât atât, dispozițiile art. 1.539 C. civ. instituie regula conform căreia creditorul are dreptul de a solicita alături de debitul principal plata penalităților (ca și condiție evaluată convențional sub forma clauzei penale), stabilită contractual și stipulată tocmai pentru neexecutare obligațiilor asumate la "timp sau în locul stabilit".

În acest context, apreciază interpretarea dată de către instanța de apel a momentului aplicării penalităților de întârziere ca fiind nu doar greșită, dar aflată în contradicție evidentă cu scopul legii.

Recurentele aduc în discuție în fața instanței de recurs și considerentele Deciziei nr. 86 din 20 noiembrie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., subliniind că reclamantele din acest dosar se află în situația descrisă în decizia invocată - respectiv neplata despăgubirilor recunoscute de asigurător și acceptate de victime în termenele definite de lege, ceea ce implică conform principiului de drept, "unde este aceeași rațiune se impune aceeași soluție", aplicarea dispozițiilor legale mai sus menționate, în sensul acordării penalităților de întârziere de la data scadenței obligației de plată respectiv de la data avizării de daună.

Prin urmare, față de toate aceste argumente ce privesc primul motiv de recurs, solicită casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București, în vederea acordării penalităților de întârziere de 0,2% pe zi, de la data avizării daunei, 12.06.2015 până la data plății efective a despăgubirilor.

În ceea ce privește cel de al doilea motiv de recurs, motiv ce vizează cuantumul daunelor morale, recurentele susțin, în esență, că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 61, art. 252, art. 1385, art. 1.391, art. 1.355 C. civ. și art. 34 din Constituție, și a limitat cuantumul despăgubirilor morale cuvenite celor două reclamante în baza considerentelor conform cărora aceste despăgubiri trebuie raportate la "nivelul de trai din România și salariul mediu pe economie".

Câtă vreme polița de asigurare are drept limită maximă de răspundere comună tuturor țărilor membre la nivelul Uniunii Europene, este nelegală raportarea instanței de apel în cuantificarea despăgubirilor la criterii discriminatorii legate de "nivelul de trai din România, salariul mediu pe economie".

Dreptul la sănătate, alături de dreptul la viață, sunt cele mai naturale drepturi al omului și sunt protejate prin lege. Aceste drepturi sunt unele esențiale, înscrise în Declarația Universală a Drepturilor Omului și în Constituție.

Pronunțarea unei hotărâri prin care s-au nesocotit normele de drept material ce protejează aceste valori și stabilesc mijloacele concrete și eficiente de ocrotire a valorilor umane, reprezintă, în opinia recurentelor, un motiv de nelegalitate.

Prin greșita aplicare a legii, în speță a jurisprudenței obligatorii a Curții Europene a Drepturilor Omului, în ce privește modul de cuantificare a daunelor morale, instanța a încălcat principiul reparării integrale a prejudiciului reglementat prin art. 1.385 C. civ.

Recurentele-reclamante solicită admiterea recursului, așa cum a fost formulat.

C. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului declarat de reclamante, ca nefondat.

Recurenta-pârâtă C. S.A. s-a raportat prin motivele de nelegalitate invocate la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. care prevăd că hotărârea poate fi casată când prin aceasta, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității (pct. 5), când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii (pct. 6), respectiv când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (pct. 8).

În argumentarea recursului, se susține, în esență, că instanța a pronunțat o hotărâre fără a se asigura că situația de fapt arătată în motivare corespunde adevărului; instanța a stabilit în sarcina asigurătorului o răspundere contractuală integrală față de victimă, deși răspunderea delictuală a intervenientului este înlăturată, fiind incidente cauze exoneratoare.

Se arată că recurentei-pârâte i-a fost refuzată cererea de administrare de probe, fiindu-i încălcat dreptul la un proces echitabil; de asemenea, în elaborarea hotărârii, unele probe care pledau în favoarea asigurătorului nu au fost luate în calcul; instanța nu a furnizat o explicație satisfăcătoare privind motivele respingerii cererilor de probe și al refuzului sau neluării în calcul a altor probe.

Expertiza tehnică administrată în cadrul dosarului penal, finalizat cu o ordonanță de clasare în urma retragerii plângerii prealabile, dosar penal în care recurenta nu a fost parte și nu a putut formula obiecțiuni, a fost singura probă luată în calcul în totalitate de către curtea de apel la judecarea prezentei cauze, orice încercare a recurentei-pârâte de a combate concluziile acesteia fiind respinsă; iar situația de fapt a fost stabilită pe baza acestei probe care nu a fost administrată în fața unei instanțe, așa cum prevede art. 16 C. proc. civ.

Totodată, instanța a stabilit situații de fapt fără a exista un suport științific pentru acestea (legate de dinamica evenimentului), răspunderea asigurătorului fiind cuantificată pe baza unor considerații ale instanței care avut și rolul de expert în dinamica accidentelor.

Consideră că situația de fapt nu este nici la acest moment pe deplin stabilită, dat fiind refuzul de administrare al probelor.

Totodată, în opinia recurentei, instanța nu a luat în considerare culpa terțului în producerea evenimentului obiect al prezentului litigiu și nici culpa victimei pentru nepurtarea centurii de siguranță, astfel încât răspunderea integrală stabilită în sarcina asigurătorului, nu corespunde situației de fapt.

De asemenea, apreciază că instanța de apel nu a procedat conform liniilor trasate de înalta Curtea de Casație și Justiție prin decizia nr. 1253/2019, conform cărora era necesară o lămurire pe deplin a situației de fapt, iar daunele materiale nu au fost acordate conform actelor doveditoare.

Solicită admiterea recursului, casarea în totalitate a hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, în vederea administrării probatoriului și lămuririi situației de fapt.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursurile sunt nefondate, urmând a fi respinse, pentru următoarele considerente:

Recurentele-reclamante se raportează prin motivele de nelegalitate invocate la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Potrivit motivului de casare prevăzut de 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă și motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicție între considerente și dispozitiv, când hotărârea cuprinde considerente contradictorii, precum și în cazul în care lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Motivarea trebuie să fie clară, precisă și necontradictorie, aceste cerințe înlăturând arbitrariul și făcând posibil controlul judiciar, precum și exercitarea căilor de atac de retractare.

Astfel, subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele au invocat faptul că instanța de apel nu a analizat interpretarea pe care acestea au dat-o art. 36 alin. (6) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul nr. 14 din 29 noiembrie 2011 al președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, nu a motivat în niciun fel solicitarea reclamantelor, cuprinsă în cererea de apel, privind constatarea culpei pârâtei și aplicarea penalităților de întârziere pentru încălcarea de către pârâtă a prevederilor art. 2208 C. civ.

Însă, din analiza dezvoltării acestor critici, rezultă că ceea ce se impută, în realitate, instanței de apel nu este nemotivarea soluției pronunțate, ci faptul că motivarea instanței de apel este nelegală și reprezintă o interpretare greșită, contrară legii.

Împrejurarea că instanța de apel nu a primit susținerile apelantelor-reclamante în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect plata penalităților de întârziere, nu poate fi asimilată unei omisiuni de cercetare a apărărilor acestora, în condițiile în care aceste susțineri au fost examinate în raport cu dispozițiile legale aplicabile.

Astfel, cu referire la pretențiile reclamantelor, în sensul că dreptul la despăgubiri curge de la data avizării dosarului de daună, întrucât asigurătorul nu datorează penalități decât în situația în care acordă despăgubirile în cuantumul solicitat, și că, acordând daune într-un cuantum mai mic decât cel solicitat, asigurătorul ar fi nesocotit prevederile art. 36 și art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, instanța de prim control judiciar a reținut:

"Contrar acestui raționament, Curtea consideră că în situația în care, între societatea de asigurare și persoanele vătămate, nu se încheie o tranzacție prin care părțile să stabilească, de comun acord, o sumă certă, cu titlu de despăgubiri, în vederea acoperirii prejudiciului material și moral produs, nu se poate considera că asigurătorul RCA nu și-a îndeplinit obligația de a plăti despăgubirile cuvenite persoanelor vătămate, astfel că determinarea nivelului prejudiciului va fi realizată de către instanța de judecată.

În atare situație, până la momentul pronunțării unei hotărâri judecătorești definitive, care să stabilească un anumit cuantum al daunelor morale și materiale, acestea nu au caracter cert, lichid și exigibil, astfel încât să fie purtătoare de penalități de întârziere.

Față de prevederile art. 36 alin. (5) Ordinul 14/2011, precitat, întrucât despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească, apelantele reclamante au acest drept începând cu a 11 zi din momentul rămânerii definitive a hotărârii în prezenta cauză.

Prin urmare, penalitățile de întârziere nu încep să curgă de la data avizării de daună, fiindcă nu de la acest moment era scadentă despăgubirea, în lipsa acordului părților cu privire la cuantum, ci de la un moment ulterior rămânerii definitive a hotărârii.

………………………………………………………………………………………………

Apreciază ca întemeiat motivul de apel formulat de apelantele reclamante în ceea ce privește soluția instanței de fond de neacordare a penalităților de întârziere, însă acestea penalități vor fi datorate în condițiile mai sus enunțate."

Prin urmare, în condițiile unei expuneri concise și clare a argumentelor pentru care raționamentul apelantelor-reclamante nu poate fi primit, este nefondat motivul de recurs circumscris de recurente prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Critica privind încălcarea sau greșita aplicare a unor dispoziții legale va fi analizată în raport de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, în ceea ce privește motivul de casare ce vizează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, Înalta Curte reține că argumentele recurentelor sunt nefondate.

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că recurentele critică modul în care instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art. 36 și 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul nr. 14 din 29 noiembrie 2011 al președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, care reglementează situația despăgubirilor și a penalităților datorate de asigurator.

Cu privire la situația de fapt, instanța de apel a reținut că asigurătorul a procedat la primirea și înregistrarea avizării de daună deschizând dosarul de daună, a formulat și a transmis oferte de despăgubire pentru ambele persoane vătămate, fiind respectat termenul "de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat".

Recurentele-reclamante au solicitat acordarea penalităților de întârziere calculate de la momentul avizării de daună, respectiv 12.06.2015, până la data plății efective a despăgubirilor datorate.

Potrivit art. 36 alin. (5) din Norme, despăgubirea se plătește de asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii și cuantificării daunei, solicitat în scris de asigurător de la partea prejudiciată sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Recurentele invocă faptul că instanța de apel a interpretat nelegal dispozițiile art. 36 alin. (6) din Norma ASF nr. 14/2011, potrivit cărora "despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la completarea dosarului, dar nu mai târziu de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat."

Însă, aceste susțineri sunt nefondate.

Art. 43 din Normele aprobate prin Ordinul 14 din 29 noiembrie 2011 al președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, face trimitere la art. 54 din Legea nr. 136/1995 și menționează două modalități de stabilire a despăgubirilor: pe cale amiabilă sau prin hotărâre judecătorească.

În mod corespunzător, textul art. 36 alin. (5), mai sus evocat, distinge două momente în raport de care asigurătorul RCA are obligația să plătească despăgubirea. Primul vizează ipoteza reglementată prin art. 54 din Legea nr. 136/1995, care consacră principiul stabilirii și acordării despăgubirilor pe cale amiabilă, în baza înțelegerii dintre persoanele implicate în raportul juridic de asigurare, situație în care asigurătorul RCA are obligația să plătească despăgubirea în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii și cuantificării daunei (teza I), iar cel de-al doilea moment se referă la ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, situație în care obligația de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă (teza a II-a).

La art. 64 din Titlul III (Plata despăgubirilor) din Normă se prevede la alin. (1):

"După acceptarea ofertei de despăgubire, persoana prejudiciată va preciza modalitatea de plată: în numerar sau prin ordin de plată, în contul bancar personal ori în contul bancar al unității de specialitate", iar la art. 65 alin. (1):

"Odată cu încasarea despăgubirii, partea prejudiciată va menționa în scris că a fost integral despăgubită pentru prejudiciile suferite și că nu mai are nicio pretenție de la asigurătorul RCA și de la asigurat în legătură cu prejudiciul respectiv, dacă despăgubirea plătită nu depășește limita de despăgubire ce poate fi acordată de asigurător pentru prejudiciile cauzate în unul și același accident de vehicul, prevăzută în polița de asigurare RCA".

Potrivit art. 55 din Legea nr. 136/1995, "despăgubirile se plătesc de către asigurator nemijlocit persoanelor fizice sau juridice păgubite, în măsura în care acestea nu au fost despăgubite de asigurat."

În speța de față, instanța de apel a statuat că între părți s-a derulat procedura amiabilă prevăzută de dispozițiile art. 35 și art. 36 din Norma ASF nr. 14/2011, iar intimata-pârâtă, în calitatea sa de asigurător, a comunicat reclamantelor oferta de despăgubire. Prin răspunsul la ofertă, reclamantele au solicitat plata sumei propuse de asigurător, iar pentru partea din sumă neacordată, respectiv diferența dintre valoarea solicitată și cea ofertată de asigurător, au arătat că se vor adresa instanței de judecată cu o acțiune în pretenții.

Astfel, nu se poate reține că părțile au ajuns la un acord cu privire la cuantumul despăgubirilor pe care pârâta, în calitate de asigurător, îl datora reclamantelor, persoane vătămate.

Prin dispozițiile art. 37 din Norma ASF nr. 14/2011, legiuitorul a stabilit că determinarea penalităților de întârziere se raportează la despăgubirea cuvenită sau la diferența de sumă neachitată, acestea fiind datorate de asigurător în cazul în care acesta nu își îndeplinește obligațiile, le îndeplinește în mod defectuos sau dacă diminuează nejustificat despăgubirea.

Nu se poate concluziona că asigurătorul ar avea obligația de a despăgubi partea prejudiciată cu suma maximă cerută de aceasta ca despăgubire, în ipoteza în care a expirat termenul de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat, fără ca asigurătorul să notifice părții prejudiciate respingerea pretențiilor de despăgubire.

O astfel de sancțiune nu este reglementată nici în art. 22, respectiv art. 27 din Directiva nr. 2009/103/CE, potrivit cărora, în cazul în care asigurătorul nu prezintă o ofertă de despăgubire în termen de 3 luni de la avizarea evenimentului asigurat, statelor membre au obligația de a adopta dispoziții care să garanteze plata de dobânzi, calculate în funcție de valoarea despăgubirii oferite de către întreprinderea de asigurare sau acordate de către judecător persoanei vătămate, respectiv faptul că statele membre stabilesc regimul sancțiunilor.

Legea internă din România a transpus prevederile unionale, prevăzând posibilitatea de soluționare a cererii de despăgubire fie pe cale amiabilă, fie pe cale judecătorească și sancționând neîndeplinirea obligației de a soluționa cu celeritate cererea de despăgubiri prin plata de penalități de întârziere, conform art. 37 din Normele aprobate prin Ordinul CSA. nr. 14/2011, nu prin plata de către societatea de asigurare a sumei solicitate de persoana vătămată.

Atât timp cât cuantumul despăgubirii datorate de asigurător este disputat de părți, devine incidentă cea de-a doua ipoteză a art. 36 alin. (5) din Norma ASF nr. 14/2011, potrivit căreia, obligația de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care acesta a primit hotărârea judecătorească definitivă, întrucât, numai de la momentul la care instanța a stabilit în mod definitiv despăgubirile cuvenite reclamantelor, acestea se transformă într-o creanță certă, lichidă și exigibilă, obligație care, având ca obiect plata unei sume de bani, dă naștere dreptului reclamanților de a obține daune moratorii, până la completa ei achitare.

Așa fiind, se constată că cererea de acordare a penalităților de întârziere a fost în mod judicios analizată, iar instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente atunci când a stabilit că penalitățile de întârziere nu încep să curgă de la data avizării de daună, fiindcă nu de la acest moment era scadentă despăgubirea, în lipsa acordului părților cu privire la cuantumul acesteia, ci de la un moment ulterior rămânerii definitive a hotărârii.

Referitor la neanalizarea de către instanța de apel a prevederilor art. 2208 C. civ., Înalta Curte apreciază că trebuie distins între norma generală (art. 2208 C. civ.) și norma specială, derogatorie de la dreptul comun, aplicabilă în materia asigurărilor de răspundere civilă delictuală cauzată de producerea unui eveniment rutier, a riscului asigurat, respectiv Legea nr. 136/1995, în baza căreia a fost emis, de către președintele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, Ordinul nr. 14/2011 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

În speță, daunele interese moratorii sunt stabilite prin lege ca fiind penalitățile de 0,2% pe zi de întârziere, acestea încadrându-se în categoria dobânzilor penalizatoare ce pot fi astfel acordate, acordarea acestora urmând a se face cu aplicarea dispozițiilor legale în această materie.

În consecință, cât privește momentul de la care curg penalitățile de întârziere aplicate despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de apel a stabilit că este incidentă teza finală a art. 36 alin. (5) din Ordinul nr. 14/2011, astfel că termenul de 10 zile în care trebuie plătită despăgubirea se calculează abia de la primirea de către pârâtă a hotărârii definitive ce se va pronunța în prezenta cauză asupra cuantumului despăgubirii.

Contrar susținerilor recurentelor, soluția pronunțată de instanța de apel nu contravine dezlegărilor date prin Decizia nr. 86 din 20 noiembrie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a stabilit că "în interpretarea și aplicarea prevederilor art. 58 alin. (2) din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, cu modificările și completările ulterioare, asigurătorul subrogat în drepturile persoanei păgubite este îndreptățit să obțină penalizările prevăzute de dispozițiile art. 38 din același act normativ dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile la scadență sau și le îndeplinește necorespunzător."

Această dezlegare privește o altă chestiune de drept și alte norme decât cele deduse judecății în cauza de față, respectiv mecanismul de funcționare a subrogației asigurătorului de bunuri în drepturile asiguratului său dezdăunat și dreptul său de regres împotriva asigurătorului de răspundere civilă auto, fiind analizate efectele contractului de asigurare RCA după producerea cazului asigurat, la care se adaugă efectele unui contract de asigurare de bunuri.

În conținutul acestei decizii se reține că "în normele emise de fosta Comisie de Supraveghere a Asigurărilor, ce au precedat Norma nr. 23/2014, sancțiunea plății penalităților de întârziere în cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii defectuoase a obligațiilor asigurătorului RCA față de societatea de asigurare subrogată în drepturile persoanei prejudiciate era stipulată de dispozițiile art. 64 alin. (4) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 5/2010, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 344 din 25 mai 2010, și, ulterior, de același articol din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 858 din 6 decembrie 2011, cu modificările și completările ulterioare. Mai mult decât atât, cuantumul penalităților de întârziere datorate asigurătorului de bunuri, în cazul normelor puse în aplicare prin Ordinul președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, era diferit de cel aplicabil în cazul cererii de despăgubire formulate de persoana prejudiciată (0,1% pe zi, față de 0,2% pe zi)."

Nu sunt fondate nici criticile care se referă la încălcarea de către instanța de apel a principiului reparării integrale a prejudiciului reglementat de art. 1385 C. civ., subsumate de recurentele-reclamante dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, din examinarea considerentelor deciziei recurate, nu reiese că instanța de apel ar fi încălcat normele de drept material care reglementează acest principiu.

În lipsa unor criterii legale de determinare a daunelor morale, întinderea prejudiciului nu poate fi cuantificată potrivit unor reguli matematice sau economice, astfel încât în funcție de împrejurările concrete ale speței, statuând în echitate, instanța de judecată acordă despăgubiri apte să constituie o satisfacție echitabilă.

Analiza unei jurisprudențe relevante în materie presupune verificarea unor cazuri concrete pentru a identifica situații similare în care, aplicându-se criteriile create pe cale jurisprudențială, s-au determinat anumite valori ale prejudiciului, acestea constituind doar o marjă de apreciere pentru instanța de judecată, aflată în situația de a statua cu privire la cuantificarea despăgubirilor.

În acest context împrejurarea că instanța de apel s-a raportat, în evaluarea prejudiciului moral suferit, la indicatori obiectivi cum sunt "nivelul de trai din România" respectiv "salariul mediu pe economie" nu poate da suport susținerii recurentelor privind nelegalitatea hotărârii, decurgând din presupusa utilizare a unor criterii discriminatorii.

Premisa unui tratamentul discriminatoriu, direct sau indirect, o constituie aplicarea unui tratament ori criteriu care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute de legislația în vigoare, unor persoane aflate în situații similare.

Or, pornind de la rolul compensatoriu al daunelor morale și de la necesitatea evaluării prejudiciului moral în raport și de criterii obiective, pe care legea nu le prevede ca fiind discriminatorii, de tipul celor mai sus amintite, aplicabile tuturor celor care trăiesc în România, cu relevanță în stabilirea unei sume suficiente și echitabile în beneficiul victimelor accidentului rutier, susținerile recurentelor-reclamante privind nelegalitatea hotărârii, din această perspectivă, nu pot fi primite.

Cuantumul daunelor morale a fost individualizat pe baza evaluării instanței de judecată și, cu toate că recurentele au invocat faptul că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 61, art. 252, art. 1385, art. 1.391, art. 1.355 C. civ. și art. 34 din Constituție și a limitat cuantumul despăgubirilor morale cuvenite acestora, în faza procesuală a recursului nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor, pentru că aceasta ar presupune reevaluarea situației de fapt și a probelor administrate.

Cuantumul daunelor morale, stabilit de instanța de apel, conform circumstanțelor particulare ale cauzei, reprezintă o chestiune de temeinicie, iar nu de nelegalitate, necenzurabilă în recurs.

De asemenea, Înalta Curte reține că, în speța de față, contrar susținerilor recurentelor, soluția criticată nu excede, într-o manieră nejustificată, limitelor stabilite în spețe cu o cazuistică similară, în care asigurătorii de răspundere civilă delictuală au fost obligați să plătească victimelor accidentelor rutiere, atât prin hotărâri ale instanțelor civile, cât și ale instanțelor penale, sume comparabile cu cele acordate în cauza de față.

Atâta vreme cât nu există o soluție legislativă, respectiv un act cu forță normativă care să stabilească criterii și plafoane de acordare a acestor despăgubiri, instanțele sunt abilitate a aprecia în echitate, pe baza unor criterii stabilite în jurisprudența internă și a Curții de Justiție a Uniunii Europene, analizând împrejurările concrete și urmările faptei prejudiciabile, ținând cont, totodată, de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit, acela de compensație echitabilă pentru gravitatea suferinței generate de vătămarea corporală a reclamantelor și preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogățire fără justă cauză.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentele-reclamante A. și B. împotriva deciziei nr. 714/2020 din 29 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Deși prin memoriul de recurs recurenta-pârâtă a dezvoltat pe larg modalitatea în care în apel s-au reținut și evaluat probele, în mod esențial se impută lipsa rolului activ al acestei instanțe în stabilirea faptelor ca premisă necesară aplicării legii, adică încălcarea unor principii fundamentale ale procesului civil, motivarea inadecvată a hotărârii și neanalizarea coroborată a tuturor probelor cauzei, aspecte încadrabile în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., iar aceste critici vor fi examinate în acord cu corecta lor calificare.

În cercetarea lor, Înalta Curte subliniază că nu vor face obiectul examinării evaluarea corectă a faptelor și concluziile instanței asupra lor, în măsura în care legea acordă libertate instanței devolutive în această apreciere, însă intră în sfera controlului de legalitate exercitat conform art. 483 alin. (3) din C. proc. civ. toate aspectele care se conturează ca încălcări ale normelor procesuale și materiale.

Potrivit dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Motivarea trebuie să fie clară, precisă și necontradictorie, aceste cerințe înlăturând arbitrariul și făcând posibil controlul judiciar. Din această perspectivă, Înalta Curte constată că decizia instanței de apel respectă exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., considerentele redând obiectul cererii, expunerea situației de fapt reținută de instanță, cu trimitere la probele administrate, analiza structurată a susținerilor părților și motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței.

În aceste condiții, împrejurarea că instanța de apel nu a soluționat cauza în sensul dorit de recurenta-pârâtă nu echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Din acest punct de vedere, hotărârea instanței de apel este motivată; ea prezintă atât structura tipică actului de procedură examinat și, în raport cu art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., evocat de recurentă, arată probele verificate, modalitatea interpretării lor și conturează concluziile instanței devolutive.

Sub imperiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., în ceea ce privește ignorarea efectuării unei expertize care să lămurească dacă exista sau nu culpa terțului în producerea accidentului și dacă intervenientul avea timp să frâneze, imputată de recurentă, examinând considerentele hotărârii și modul în care instanța de apel s-a raportat la probele administrate în ansamblu, Înalta Curte constată că această critică nu este fondată, din perspectiva avută în vedere. Instanța de apel a valorificat concluziile probatoriului administrat, dându-le semnificație în planul stării de fapt; dincolo de aceste verificări, evaluarea lor în contextul general al examinării probelor este atributul instanțelor de fond, necenzurabil din perspectiva legalității, reținându-se și că, în această privință, legea nu stabilește o putere doveditoare specifică a expertizei, dar și că aprecierea probelor în ansamblu este lăsată în marja de apreciere a instanței de fond.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este nefondat și motivul de casare derivat din încălcarea obligației instanței de judecată de a stabili adevărul judiciar în cauză, pe baza unei situații de fapt pe deplin clarificate, în acord cu principiile contradictorialității, nemijlocirii, dreptului la apărare, legalității și rolului judecătorului în aflarea adevărului.

Se cuvine subliniat, în primul rând că, în înfăptuirea justiției, instanțele de judecată trebuie să asigure, în interesul public, respectarea ordinii de drept dar și protecția adecvată și concretă a drepturilor și intereselor legitime ale părților; instanțele nu pot nega părților aplicarea legii, fie pentru că aceasta nu dispune ori distinge, fie pentru că nu depun un efort suficient pentru clarificarea situațiilor lor juridice, de natură să ducă în mod tranșant la soluționarea unei dispute litigioase.

În aceste scop, normele C. proc. civ. instituie principii adecvate pentru garantarea finalității procesului, între care, în art. 22 din C. proc. civ. se regăsește regula rolului activ al instanței de judecată în aflarea adevărului.

Astfel, obligația instanței este aceea de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală în aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale; în egală măsură, legea obligă judecătorul cauzei ca, ori de câte ori legea îi rezervă puterea de apreciere, să țină seama de toate circumstanțele cauzei și să asigure respectarea cumulată a principiilor procesului civil, echității și bunei-credințe.

Deși nu este mai puțin adevărat că procesul civil este un proces care dispută interese particulare, ceea ce se repercutează în abilitatea și posibilitatea părților de a aduce în proces probele pe care le consideră necesare și utile pentru demonstrarea drepturilor lor, rolul instanței rămâne constant subordonat obligației de statuare a adevărului judiciar, prin aplicarea legii la o stare de fapt deplin stabilită.

În mod specific, în planul probațiunii judiciare, deși judecătorului nu i se poate imputa, în căile de atac, omisiunea administrării din oficiu a unor probe pe care părțile nu le-au propus și administrat în condițiile legii, acest lucru nu poate afecta niciunul dintre principiile fundamentale ale procesului civil; în acest sens, art. 394 din C. proc. civ. impune instanței ca închiderea dezbaterilor unui proces să fie făcută numai atunci când instanța se consideră deplin lămurită asupra tuturor împrejurărilor de fapt și temeiurilor de drept ale cauzei.

Examenul hotărârii recurate permite instanței supreme să rețină că instanța de apel a subliniat, în mod decisiv, așa cum rezultă din înscrisurile de la dosarul cauzei, reanalizate în apel potrivit art. 476 alin. (2) din C. proc. civ., că, deși nu se poate vorbi de autoritate a efectelor ordonanței de clasare în sensul art. 28 C. proc. pen., valoarea probatoriilor administrate într-o procedură judiciară legală, în faza de urmărire penală, respectiv a expertizei tehnice este de necontestat, acestea fiind nu doar legale, ci și pertinente, concludente și utile soluționării cauzei.

Curtea de apel legal a statuat că recurentei nu i s-a încălcat dreptul la apărare pentru că nu a participat la efectuarea expertizei și nici la audierea martorilor, de vreme ce, ca parte responsabilă civilmente nu participă în orice condiții la procesul penal și nu face apărări pentru statuarea vinovăției făptuitorului/inculpatului.

De asemenea, s-a constatat că probatoriile administrate în faza de urmărire penală sunt concludente și utile, proba cu expertiză lămurind dinamica producerii accidentului, martorii audiați fiind persoane care au perceput în mod direct evenimentele în calitate de participanți la trafic, depozițiile acestora coroborându-se cu răspunsurile expertului, astfel că situația de fapt a fost corect lămurită.

Astfel, nu pot fi reținute susținerile recurentei-pârâte privind încălcarea principiului nemijlocirii prevăzut de art. 16 C. proc. civ. și privind nesocotirea dispozițiilor art. 330 din C. proc. civ., deoarece întemeindu-și soluția pe întreg probatoriul administrat în condițiile art. 264 din C. proc. civ., care nu poate fi reevaluat în recurs, instanța de apel a pronunțat o soluție corectă.

Este atributul exclusiv al instanțelor de fond de a analiza și valorifica și expertiza întocmită în faza de urmărire penală, prin coroborare cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză, iar eventualele nemulțumiri ale părții cu privire la modalitatea concretă în care instanțele de fond au înțeles să utilizeze concluziile acestei expertize constituie critici de netemeinicie și nu de nelegalitate, astfel că nu pot fi cenzurate în recurs.

Or, în contextul arătat, instanța de apel a lămurit deplin starea de fapt, a considerat probele suficiente, vaste și îndestulătoare și a stabilit că sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii civile a recurentei-pârâte.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susținerile recurentei-pârâte relative la nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva stabilirii procentului de culpă a terțului în producerea accidentului și a victimei pentru nepurtarea centurii de siguranță, nu sunt fondate.

În motivarea acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a încălcat normele de drept material prevăzute de art. 1371 alin. (1) și (2) din C. civ., art. 1350 C. civ. și art. 1 alin. (2) din Norma 14/2011.

Din dezvoltarea acestui motiv de recurs rezultă însă că, în realitate, recurenta este nemulțumită de considerentele instanței de apel sub aspectul administrării probatoriului în stabilirea situației de fapt.

Astfel, recurenta tinde la reanalizarea situației de fapt stabilite de instanța de apel în baza rapoartelor de expertiză și înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, însă situația de fapt stabilită de instanțele de fond constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuție în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, iar argumentele dezvoltate de recurentă nu relevă nicio încălcare a dispozițiilor legale de natură să impună casarea soluției adoptate.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, se reține că instanța de apel s-a aplecat asupra criticii privitoare la reținerea procentului de culpă, considerând că nu se impune o reevaluare a acestuia.

Din probele administrate în cauză și din expertiza tehnică auto efectuată în faza de urmărire penală, a rezultat că vinovăția producerii accidentului revine în totalitate intervenientului forțat.

Or, astfel cum a reținut instanța de apel, presupusa culpă a victimei A., constând în necuplarea centurii de siguranță, nu poate fi reținută, întrucât probatoriile administra